Crâncu, vânătorul codrului

 

– Dragii mei copii, dacă voi muri eu, voi să-mi faceți la mormânt un foc din nouăzeci și nouă de cară de lemne și nouăzeci și nouă cară de paie.

Și după ce-a murit bătrânul, au adunat nouăzeci și nouă cară de paie și nouăzeci și nouă cară de lemne. Într-o zi pe-nserate erau toate aci, dar când dau să le-aprindă - pace! lemnele erau jilave, iască n-aveau să scapere, iar la casele din apropiere nu vedeau nici fum, necum foc. Se uitară feciorii în toate părțile, doar vor vedea undeva o zare de foc, dar nicăeri nu văd, numa într-un vârf de munte.

– Ei - zise cel mai mic - voi stați aci, că eu merg după foc colo-n munte, unde se vede zarea. Feciorul acesta era Crâncu, vânătorul codrului. Și pornește și merge, și merge, până se-ntâlnește cu Decusară.

– Bună seară, vere, zise Crâncu.

– Bună să-ți fie inima, răspunse Decusară. Dar de unde și până unde?

– Vin de la mormântul tatii - răspunse Crâncu - și merg în munte, că văzui o zare de foc, să cer de acolo oleacă de foc s-aprind la mormântul tatii.

– Și când vrei să aprinzi focul la mormântul tătâne-tău? întrebă Decusară.

– Chiar astăzi, răspunse Crâncu.

– Că azi nu poți!

– De ce?

– Că eu sunt Decusară.

– Așa? Atunci stai numai locului. Și se puse Crâncu și legă pe Decusară cu mâinile-n spate și apoi cu spatele de un lemn. Aici să-mi stai până te voi dezlega eu!

Apoi Crâncu merse mai departe. Se duse, se tot duse până se-ntâlni cu Miezdenoapte. Cu acesta făcu chiar ca și cu Decusară, apoi mergând mai departe, ajunse la Decătrăziuă, adică se întâlniră. Cu acesta făcu ca și cu cei doi, apoi merse până lângă foc. Acolo erau șapte uriași și dormeau în jurul focului, ș-o căldare mare plină cu apă era la foc. El luă un tăciune de foc și dă să plece, dar iară i se pare c-ar fi păcat să facă pomenire după tatăl său cu foc de furat, deci merge îndărăt și zice către uriași:

– N-ați face bine să-mi împrumutați o scânteie de foc?

– Ba, bucuros, dacă vei ridica căldarea aceasta de pe foc ș-o vei pune iar la locul ei.

Și luă feciorul căldarea deoparte și o puse iară la foc.

Acum ziseră uriașii:

– Noi îți dăm foc, dacă vei fura fetele lui Verde împărat pe seama noastră, că noi am cercat, dar numai în zadar.

– Haideți cu mine, zise feciorul.

Și merseră toți până la curțile lui Verde împărat, apoi el zise către uriaș:

– Numai pe horn putem scoate fetele, drept aceea eu merg înainte și voi câte unul după mine.

Și intră Crâncu înainte prin horn la vale, iar după el un uriaș. Atunci Crâncu-i tăie capul de-i căzu capul pe horn la vale, iar trupul pe coperișul curților în jos. Tot așa făcu cu toți șapte uriași, apoi intră în chilii la fete și le sărută pe toate-n obraz, cum erau adormite, iar de la cea mai mică luă și inelul.

După aceea se duse la foc și luă un tăciune, apoi merse pe la Decătrăziuă și-l dezlegă, de acolo pe la Miezdenoapte și pe la Decusară și, și pe ei i-a dezlegat, apoi a mers la frații lui, colo la mormântul tatălui său și făcură focul cel mare care și arse după pofta lui.

– Vai, că mult ai șezut, ziseră frații lui.

– Mult și nici prea, că voi de mergeați, cine știe, poate că nici acum nu mai erați aici.

Ei avură trei surori, fete mari dă măritat și le dădură după cine le ceru mai întâi; pe cea mai mare după un vultur, pe cea mijlocie după un hărău (uliu) și pe a treia după un lup. Dar aceste trei dobitoace erau năzdrăvane.

Împăratul Verde, la care omorâse feciorul uriașii, după ce le văzu dimineața capetele înăuntru, iar trupurile cât de bivol afară, de bucurie porunci ca în împărăția lui să fie toate cârciumile în cinste, tot omul care-și va spune povestea să mănânce și să bea fără plată.

Cârciumile erau toate pline de oameni, unii beau vin, alții vinars și mâncau la mâncări scumpe și-și povesteau pățaniile.

Crâncu, vânătorul codrului, încă merse-ntr-o cârciumă și mâncă și bău, apoi le spuse toată povestea, câtă v-o spusei și eu dumneavoastră.

Când povestea Crâncu despre umblările lui pe la curțile lui Verde împărat, frații îl trăgeau de suman să nu mintă așa tare, iar el le zise:

– Când am omorât pe cei șapte zmei, am luat inelul de la fata cea mai mică a împăratului. Iacă-l pe degetul cel mic.

Iar cârciumarul a trimis carte la împăratul, cum că un fecior cu numele Crâncu se laudă că el ar fi omorât pe zmei și că ar fi luat chiar și inelul celei mai mici dintre fetele împăratului. Și împăratul trimise numaidecât porunci mari împărătești, ca adică Crâncu să meargă la el și să spună întâmplarea din fir în păr, cum și ce fel s-a întâmplat cu uriașii?

Și merse Crâncu la Verde împărat împreună cu frații lui și spuse împăratului din fir în păr toată întâmplarea. Atunci împăratul zise:

– Voi trei voinici care ați împlinit cea din urmă poftă a bătrânului vostru tată, voi sânteți vrednici să luați fetele mele de muieri.

Și se însurară feciorii toți trei, și luară trei surori, pe fetele împăratului, iar Crâncu chiar pe fata cea mai mică, care era cea mai frumoasă.

Mergând astfel către casă, cei doi frați cu muierile lor mai înainte, iar Crâncu mai îndepărtat cu muierea sa, iată le iese-n cale jupânul Pogan, un zmeu cu mult mai mare decât un om pământean, și răpește, adică fură muierea lui Crâncu și pe el îl omoară. Câtă vreme va fi stat el acolo mort, nu se știe, destul că-ntr-un târziu vine pe-acolo cumnatul său, care ținea pe sora lui cea mai mare, Vulturul, și cum vine, pe loc îl cunoaște și aduce apă vie de-l învie și apă tare de-l întărește, băgă în el puterea de la trei bivoli, apoi zboară de la cumnatul său.

Cei doi frați nu știau nimic de necazul lui, că erau mult mai înainte. Deci el se luă, merse și merse multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, merse până dete de o căsuță mică în mijlocul unei păduri. Acolo ședea soră-sa cea mai mare, care era măritată după Vultur.

– Bună ziua, soră!

– Sănătate bună, frate, dar ce cauți pe-aici, că pe aici om pământean n-am văzut de când sunt aici?!

– Oh, soră dragă, nu umblu de gras și de buiac^[1], ci de necaz. Iată, jupânul Pogan îmi fură nevasta văzând cu ochii, nu mă știi tu îndrepta unde șade?

– Nu știu eu, dar stai până vine bărbatu-meu acasă, că tot de la o fântână cară apă cu Poganul și tot cam într-o vreme; el te va ști îndrepta. Nici n-avu s-aștepte mult. Veni Vulturul de la fântână cu două fedeleșe mari pline de apă, iar când a fost în tindă, se făcu un fecior zdravăn și frumos, să te fi tot uitat la el.

– Bună ziua, cumnate! - Fii sănătos, cumnate! Ce vânturi te poartă pe-aici, prin țara noastră?

– Oh, cumnate, mi s-a întâmplat o pagubă foarte mare. Mergând cu nevasta de mână de la socri, mi-a ieșit jupânul Pogan în cale și mi-a furat-o ziua la amiazi; acum am venit să mă îndrepți unde șade, să-mi iau nevasta de la el.

– Bucuros, cumnate, bucuros îți arăt unde șade, dar nici n-ai lipsă să mergi până la el, că pare-mi-se o văzui venind la fântână după apă; hai să ți-o arăt. Și merse Crâncu cu cumnatul său până aproape de fântână, unde în adevăr întâlniră nevasta, și-o duse Crâncu cu sine către casă.

Dar jupânul Pogan avea un cal năzdrăvan care îi da de știre când i se întâmpla ceva daună. Așa fu și atunci: calul începu a râncheza de gândeai că lupii îl mâncau. Și iese jupânul Pogan din curți și merge la grajd:

– Dar ce câinii să te mănânce îți este? Nu mai poți de foame, ori te coace setea, ori ce te-a apucat?

– Nu mă sudui, stăpâne, zice calul, că eu nu sunt de vină; nu rânchez nici de foame, nici de sete, dar Crâncu, vânătorul codrilor, a prins pe stăpâna și merge cu ea.

– Cum dracu?

– Așa cum îți spusei, stăpâne!

– Putem sta până voi mânca un țipău^[2] de pâine și voi bea un cop^[3] de vin și voi dormi un somn?

– Putem și mai mult!

Și se puse jupânul Pogan și se ospătă bine, mâncă și bău boierește, apoi dormi una popește și numai după aceea încălecă calul și merse după Crâncu, vânătorul codrilor; dar în câteva minute și fu ajuns și omorât, iar muierea i-o luă din nou.

Dumnezeu știe câtă vreme o fi stat el mort. Destul că odată nimerește pe-acolo cumnatul său Hărăul și-l cunoaște; și dacă-l cunoaște se pleacă la el cu apă vie și cu apă tare. Din apa cea vie toarnă câțiva picuri și-l învie, iar cu apa cea tare-l întărește, îi dă putere câtă au șase bivoli, apoi zboară de acolo. După aceea ce scoală Crâncu, vânătorul codrilor, frecându-se la ochi, și vede că iar e fără nevastă. Du-te, Crâncule, iar în lume după ea.

Mergând așa, nimerește la o căsuță la poalele unui munte; era numai aceea singură, iar înăuntru află pe sora sa cea mijlocie, ce era măritată după Hărău.

– Bună ziua, soră!

– Să fii sănătos, frate! dar ce cauți pe aici, pe unde numai eu sunt om pământean?

– Oh, draga mea soră, dar uită-te cum am pățit cu jupânul Pogan, că-mi fură nevasta ziua la amiazi, iar pe mine mă lasă dormind. Acum aș merge la el, dar nu știu unde șade, să merg să mi- o iau și să o duc acasă. De aceea venii să te-ntreb pe tine nu cumva știi tu unde șade?

– Nu zău eu, frate, dară stai până vine cumnatul tău de la fântână, că-i dus după apă și-ndată vine; el poate că te va ști îndrepta.

Nici nu trecu mult și numai văzură Hărăul (uliul) venind cu două fedeleșe pline de apă, iar când fu dinaintea casei se făcu un drag de fecior, de-ți era mai mare dragul de el.

– Bună vremea, cumnate.

– Bună să-ți fie inima; da, cum mai trăiești?

– Bine, dar pe tine ce vremi grele te poartă pe aici?

– Oh, Doamne, cumnate, am dat de un necaz. Mergând cu nevasta de la socri către casă, îmi ieși-n cale jupânul Pogan și-mi luă nevasta, iar pe mine mă adormi. O dată am scos-o de la el cu ajutorul cumnatu-meu Vultur, dar acum mergând cu ea către casă, el iar m-a adormit și mi-a luat muierea și-a dus-o cu el; acum o tot caut, dar în zadar, nu știu în ce parte șade, de aceea venii până la tine să te rog de cumva știi unde șade, să-mi spui să merg după ea.

– Nu trebuie să mergi chiar până la curțile lui, că pare-mi-se o văzui mergând după apă. Vino să ți-o arăt, apoi grija ta e cum vei merge.

Așa și fu: nevasta era la fântână și-o luă Crâncu, vânătorul codrilor, și du-te! Dar calul iar spune lui jupân Pogan că-i fuge nevasta și cela-i zise:

– Pot mânca două pâini și bea două copuri de vin și dormi ca două ceasuri?

– Poți, zise calul. Și mâncă jupânul Pogan două pâini și bău două copuri de vin și dormi ca două ceasuri, apoi încălecă și într-o minută îl ajunge și pe Crâncu îl omoară, iar cu nevasta pleacă spre curțile lui.

Dumnezeu știe cât a zăcut el acolo în drum, destul că odată nimerește pe-acolo un lup. Era chiar cumnatul său care ținea pe sora cea mai mică. Și se uită Lupul bine la el și zise:

– O, Doamne, acesta e cumnatul meu Crâncu, vânătorul codrilor; l-a omorât hoțul de căpcân, jupânul Pogan! O să-l înviu, sărmanul!

Apoi se luă Lupul și aduse apă vie și apă tare; cu apa cea vie mi-l învie, iar cu cea tare mi-l întări; îi dădu putere câtă este în nouă bivoli. Apoi se duse Lupul.

După aceea se scormoni și Crâncu vânătorul.

– Doamne, dar greu am mai dormit!

El credea că numai adormise, apoi se uită după nevastă; adică ea - ca pieri în palmă!

Apucă-te, Crâncule, iar și-ți caută nevasta, ori te du acasă fără ea, de râsul satului! Și merse Crâncu, și merse, se duse multă cale și nu dădu nici de o casă, nici de un dobitoc baremi. Într-un târziu vede o casă lângă pădure; nici să-i fi dat cât bine e în lume, nu i-ar fi părut mai bine decât când văzu căsuța aceea, că era și supărat și obosit, dar era și lipit de foame, și gătase merindea. Adică în casă ședea sora lui cea mai mică, care era măritată după Lup.

– Bună ziua, soră dragă!

– Să trăiești cu bine, fratele meu, dar tu ce cauți aici?

– Nu mă întreba mult, soră dragă, ci mai bine pune-mi ceva de mâncare, că apoi îți spun eu toate, dar acum nu te văd de foame. Și-i puse soră-sa de mâncă, apoi începu:

– Soră dragă, am dat de un mare necaz: m-am însurat și când mergeam cu nevasta la noi acasă, iată-mi ieși în cale jupânul Pogan și mă adormi, și-mi fură muierea. După ce mă trezii din somn, umblai până dădui de cumnatul Vultur, acela iar mi-o dete-n mâini, dar Poganul mă ajunse pe cale și mă adormi și-mi luă nevasta a doua oară. Dacă mă trezii din somn mi-o mai puse o dată-n mână cumnatul eu Hărăul, dar iar mi-o fură hoțul de Pogan. Acum bine că dădui de tine, doară știi unde șade, să mă îndrepți la el, să-mi iau muierea, că să știu că chiar capul mi-l pun, tot nu mă las până n-o aflu la el acasă, că sunt foarte tare înverșunat.

– Nu știu, zău, dragul meu frate, dar acuș trebuie să vină de la fântână Lupul, cumnatul tău, el, de știe, de bună seamă te va-nvăța ce să faci.

Nici nu stătură mult și veni lupul de la fântână cu două fedeleșe mari de apă, după cap. Când fu dinaintea ușii, se făcu un fecior frumos, de numai ca el doară, dar altcum nu mai puteai vedea.

– Bună ziua, cumnate!

– Să dea Dumnezeu bine. Dar ce vânturi te poartă aici, pe la noi, cumnate?

– Bune vânturi și nu prea, că uite cum și uite cum mi s-a întâmplat cu muierea, adică cu jupânul Pogan; acum vin la tine să mă îndrepți baremi unde șade, că - drept spunându-ți - eu nu știu păși nici un pas în țara voastră, nu cunosc nici un colnic, nici o potecă.

– De mers - zise Lupul - n-ar fi mare lucru, că îndată putem merge chiar la el acasă și să-i luăm chiar și muierea, dar departe tot nu o vei duce. De trei ori ți-a luat până acum muierea și-n tot rândul te-a și omorât; noi te-am înviat, cumnații tăi, și te-am mai întărit; întâi te învie Vulturul, după aceea Hărăul și-acum eu. Tu ar trebui să-ți însemni (câștigi cu orice preț) un cal mai năzdrăvan decât al lui jupân Pogan, apoi să furi muierea și s-o pui pe cal lângă tine, ca jupânul Pogan să nu te ajungă cu calul lui.

– De unde să-mi însemn eu cal mai năzdrăvan ca al lui?

– Hm! De unde? În fundul iadului se află o babă ce se cheamă Vâjbabă, aceea are caii cei mai năzdrăvani. Mergi și slujește la ea un an (pe acolo e anul numai de trei zile) și capeți un cal. Tu-ți vei alege calul care-l vei vedea mai rău, numai cu pielea pe oase, apoi să vii cu el încoace. Când te va ajunge vreun necaz, gândește-te numai la unul din cumnații tăi.

Se puse bietul Crâncu pe cale și nu se opri până la fundul iadului, la Vâjbaba, unde ajunse chiar cu seara odată.

– Bună seara, mătușă!

– Să trăiești, voinice! Dar de unde și până unde?

– De departe, mătușă, chiar din lumea albă, sunt un biet fecior sărac, am venit doară mă vei băga slugă pe un an.

– Că te bag - zise ea - dar bine să ai grijă, de nu-mi vei sluji pe plăcere, vezi parii cei nouăzeci și nouă? Toți sunt plini cu capete de om; în parul al sutălea va merge al tău; de mă vei sluji însă omenește, atunci îți dau în tot anul câte un cal, care ți-l vei alege tu din stava^[4] mea.

– Și ce lucru voi avea? întrebă feciorul.

– Oh - zise baba - ziua vei dormi, iar noaptea vei griji de o iapă ce am; dar să grijești, când va răsări soarele să fii aici cu ea, că eu cu lapte de la iapa aceea-mi fac cafeiul; iar de nu vei avea grijă de ea, de s-ar întâmpla să fugă acasă la mânz, atunci mânzul o suge și eu, neavând cu ce-mi face cafeiul, te voi mânca pe tine, iar capul colo ți-l voi pune lângă cele nouăzeci și nouă și se împlinește suta. Pricepuși?

– Pricepui.

– Și te legi?

– Mă leg!

– Te mai întreb o dată: din bunăvoie te bagi la mine slugă și vei face tot ce zic?

– Din bunăvoie mă bag slugă și voi face tot ce zici.

Bine. Învoirea fu făcută. Baba intră în căsuță, unde avea o fată, și-i zice:

– Bagă bine de seamă, să poți scăpa, că de nu, mâne mâncăm pe dracul, vezi că suntem hămesite de foame și nu căpătăm un om plinuț. Acesta ar fi numai bun.

– Lasă numai pe mine - zise fata - bine că l-au adus păcatele lui aci, că o să trăim o țâră și bine cu carnea lui. Și se dete peste cap și se făcu iapă.

Îndată ce înseră, se sui Crâncu, vânătorul codrilor, pe ea, și hi, la câmp! El nu se coborî de pe ea cât fu noptița de mare. Dar către ziuă-l prinse un somn greu și adormi; atunci iapa-l puse frumușel călare pe un mușuroi și se cam mai duse.

Când se deșteptă, se mai făcea ziuă. Și începe a plânge: „Vai de mine, că-mi pune baba capul în par!”

– Nu te teme - zice un Hărău mare, era cumnatul său, - nu te teme; iapa ta nu e iapă, e zmeoaică, fata babei, și vrea să-ți pună capul în par, ci nu te teme; acum s-a făcut o cioară și zboară chiar pe sub nori, ci merg eu după ea; când o vei vedea aproape de tine, tu să dai cu căpăstrul în ea și să zici: „Hi, iapa babei, c-un mânz după tine!”

Și zbură Hărăul până în înaltul cerului și acolo află pe iapa babei în formă de cioară, și mi ți-o ciocăni și mi ți-o flocăi, de gândeai că nu-i mai rămâne pene, și mi ți-o aduse în jos.

Când fu aproape de fecior, el dete cu căpăstrul în ea și zise: „Hi, iapa babei, c-un mânz după tine!” Și în clipa aceea se făcu (iapă) și merse acasă.

– Bună dimineața, mătușă; dar pare-ți bine că-ți aduc iapa?

– Pare, ca și când mi-ai trage un rug pe spate!

Apoi dete feciorului demâncare și-i spuse să meargă să se culce. Și se culcă feciorul fără pic de grijă și adormi, ca omul obosit, iar baba luă pe fată la trei parale și-o bătu, și-o bătu până toată o învineți, de ce s-a lăsat de-o păscut-o sluga toată noaptea. În deșert îi spunea fata tot ce știa, că ea nu voi să creadă.

După ce înseră, merse iar la câmp. Și nu se coborî de pe spatele iepei toată noptița, dar colo de către dimineață în zori de zi, îl lovi un somn nemaipomenit și, cum închise ochii, îndată se trezi călare pe un mușuroi, iar iapa, ca-n palmă.

Începe a se văita, începe a plânge, dar iapa nu-i și pace! Atunci îi iese în cale un Vultur mare - era cumnatul său:

– Dar ce te vaieți, cumnate?

– Dar cum să nu mă vaiet, că uite cum am umblat și uite cum...

– Nu te supăra nimic; ea s-a făcut un miel sub o oaie, vezi colo în muntele cela. Eu merg și iau mielul de sub oaie și-l aduc aici lângă tine. Când îl voi slobozi jos, tu să dai cu căpăstrul în el și ză zici: „Hi, iapa babei, cu doi mânzi după tine!”

În câteva minute era aci Vulturul c-un miel în gheară și-l slobozi lângă Crâncu, iar acesta-i dete una cu căpăstrul și zise: „Hi, iapa babei, cu doi mânzi după tine!” Și îndată fu făcută iapă și Crâncu, vânătorul codrilor, se urcă pe ea și hi! acasă.

– Bună dimineața, mătușă; dar pare-ți bine că ți-aduc iapa acasă?

– Pare, ca și când mi-ai trage un rug pe spate! După ce mâncă bine, Crâncu se culcă și dormi, iar baba se duse la fată ș-o bătu, ș-o bătu de gândeai c-o prăpădește cu bătaia.

– Dar lasă-mă, mamă, că miel sub o oaie m-am făcut și ș-acolo m-a aflat, dar la noapte tot trebuie să scap. Vin acasă și mă fac un ghem, tu mă pune sub covată în tindă ș-apoi să șezi pe covată.

Seara iar merse Crâncu la iapă. Nici nu trecu bine de miezul nopții și începe feciorul a cucui (moțăi) și numai se trezește călare pe un mușuroi cu căpăstrul în mână. Supărat, necăjit, plângea ca un copil; acum când își mai împlinise anul, acum să-și pună capul! Dar atunci i se ivi Lupul, cumnatul său, și-i zise:

– Nu te supăra nimic, cumnate; hai la baba acasă, că iapa s-a făcut un ghem sub covată-n tindă, iar baba șade călare pe covată. Eu voi intra în staulul oilor și-al caprelor și mi-oi face isprăvile mele, baba va auzi oile zvârcolindu-se și caprele zbierând și va ieși să vadă ce e. Atunci tu intră fără frică în tindă, ia ghemul de sub covată și mergi cu el în drum și-l trântește jos și zi: „Hi, iapa babei, cu trei mânzi după tine!”

Așa și făcură; merseră la baba acasă. Lupul intră în staul și prinse numai o capră, dar aceea așa larmă făcu, încât trebui să iasă baba până afară să vadă ce e. Într-aceea feciorul se furișă iute în tindă, luă ghemul de sub covată și fugi cu el în drum, unde oprindu-se dete cu el de pământ și zise: «Hi, iapa babei, cu trei mânzi după tine!» Și numai văzu că ghemul se face iapă și intră în curte:

– Bună dimineața, mătușă; dar pare-ți bine că mă vezi?

– Dar cum să nu? Nu se putu însă destul mira că de unde are iapa,că ea știa că-i sub covată.

– No, mătușă, slujitu-te-am cum se cuvine?

– Slujit; mergi acum în grajd si-ți alege un cal, care vei voi, ș-apoi te du. Și intră Crâncu în grajd și se uită peste toți caii, iar în fundul grajdului era o gloabă de cal roșu, dar numai pielea pe oase de gras; de-o poștă-i vedeai coastele. Pe acela și-l alese feciorul. În zadar zicea Vâjbaba că nici de rușine nu-l lasă să plece de la ea cu calul cel mai rău, că el nu voi să primească (decât) numai pe acela.

– No - zise baba după ce văzu că (nu) învinge cu el - de-ai ales din mintea ta, bună minte ai, iar de te-a-nvățat cineva, îi poți mulțumi că bine te-a învățat.

Și se luă Crâncu până ieși de la babă, apoi după ce-a ajuns într-o pădure a zis calul:

– Stăpâne, fă un foc mare, ca să se adune jar mult, să mă satur o dată, apoi să vezi ce cal ți-ai ales. Și făcu feciorul un foc mare, mare din vreo treizeci de stejari de cei mari și după ce trecu focul tot, apoi vântură spuza cu pălăria de pe jar ș-aduse calul aici să mănânce; și mâncă, până mâncă tot jarul, apoi se scutură o dată de-i săriră toate floacele de pe el și rămase ca uns cu unt de frumos.

– Acum sui, domnul meu, pe mine, și-mi spune: cum să te duc? ca vântul ori ca gândul?

– Să mă duci ca gândul.

Și-ntr-o clipită au fost la curțile lui jupânul Pogan, ale zmeului. Aici aflară pe nevasta care chiar venea cu vasele pline de apă, dar nu mai pierdură pic de vreme, ci o puse pe cal și du-te, copile!

Armăsarul zmeului din grajd atunci râncheză o dată, încât toate ferestrele curților se sparseră și ieși zmeul afară mâinios să vază ce-i.

– Dar ce câini ai iar, foame ți-e? Sete ți-e? Știu că Crâncu, vânătorul codrilor, n-a mai înviat să vină după nevastă.

– Ba chiar a înviat ș-a dus-o mai înainte.

– Ce gândești: pot mânca trei pâini, pot bea trei cupe de vin și dormi ca trei ceasuri, apoi să plec după el?

– Poți pe dracul, c-acum Crâncu e călare pe frate-meu cel mai mic care are de trei ori mai mare putere decât mine.

– Să mergem dar!

Și se luară, ca vântul, tot pe sub nori și-n urma Crâncului, dar nu era modru^[5] de-al ajunge.

Când zări oleacă calul zmeului pe-al Crâncului, zise-n limba lor:

– Frate, frate, mai înceată-ți pașii că, de nu, plesnesc.

Iar calul Crâncului a zis, vezi bine în limba cailor, de nici zmeul nu pricepu:

– Bucuros îmi mai domolesc pașii dacă vei arunca pe zmeul o dată-n sus în slava cerului, apoi să faci cu el zup în fundul pământului, ca nici de nume să nu-i auzim. Și calul zmeului așa făcu: aruncă o dată pe zmeu în slava cerului, apoi făcu cu el zup! în fundul pământului, de tot mii de bucățele se făcu. Acum așteptă calul Crâncului pa-al zmeului și merseră împreună până acasă la frații Crâncului. Aceia erau bătrâni și plini de copii, dar

Crâncu, prin câte trecuse, și tot era voinic și frumos, de gândeai că nici un gând nu l-a mâncat în viață. Dar Crâncu aci puțin a stat, căci i-a venit veste că socru-său trage de moarte și-l cheamă să ia el stăpânirea. S-a și dus ș-a rămas împărat în locul socru-său ș-a stăpânit cu dreptate și cu înțelepciune; acum însă nu mai trăiește, a murit deodată cu dreptatea.

Iar eu mă suii pe-un cui

Să nu v-o mai spui.

Note

1. Zburdalnic, nebunatic.
2. Pâine mică.
3. Cană de aproape un litru.
4. Herghelie.
5. Chip, mod, putință.

▲ Începutul paginii.