Costică
| Costică de Alexandru Macedonski |
| Nuvelă originală |
Numele i l-am spus. Este una din acele searbăde și poetice figuri ce să întîlnește uneori pe ulițele noroioase ale Bucureștilor.
Ochii lui mari și negri, fruntea lui largă și umbrită de un năr mlădios, păreau că spun ceva, dar vorbele lui nu spuneau mai nimic.
În școală fusese cel mai leneș; rămînea repetent în mai toate clasele și băieții îl huiduiau.
Nu-și făcuse nici un prieten de copilărie, și de aceea, văzîndu-l pe podurile Bucureștilor, cunoștințele de căciulă ce avea, nu puteau să știe nici dacă e din București, nici dacă e fecior de boier, nici dacă e fecior de parvenit.
Ura poeziile și poeții.
Ura femeile.
Ura societatea.
Și cu toate aceste, poeziile îl fermecau fără să vrea, căci era poet.
Femeile – oacheșe sau plăvițe – treceau noaptea pe dinaintea ochilor săi pe jumătate închiși, ca niște năluciri.
Societatea îl atrăgea, căci nu era mizantrop.
Mulți erau mirați de un caracter ce să dezmințea pe fiecare moment în asemenea fel.
Inima sa era un fel de gazdă ce nu închidea casa la nici o simțire.
Erau momente cînd era bun, momente cînd era rău.
Fără a fi citit pe Lara, era un fel de Lara.
Fără a fi citit pe Rola, era un fel de Rola.
Crud ca Neron.
Blond ca Isus.
Adînc ca Darwin.
Domol ca Platon.
Rob al cărnii ca un satrap.
Dezmățat ca Neron.
Sfiicios ca Iosef.
Elocvent ca Cicerone.
Astfel este Costică, și vocea sa vibrează aici ca o melodie, și răsună aci ca un răcnet.
Dacă ar fi avut avere, ar fi Antichristul, și ar fi tîrît în urma sa lumea, îngrozită și fermecată.
Ar fi semănat aurul cu același dispreț, fie pentru a face un act de virtute, fie pentru a se cufunda în vreo faptă mîrșavă.
— Mărio, zicea el într-o seară de primăvară, unei tinere copile, te iubesc!
Și căzuse la picioarele ei, și brațele lui îi înconjurau mijlocul, și buzele lui se apropiau de buzele ei.
Despletită, copila îl ruga și se desbătea tremurătoare.
— Mă vei face soția ta, Costică?… voiesc să știu mai întîi aceasta, strigă Maria deodată, atinsă ca de un șarpe sub întîia sărutare a tînărului.
Costică tresări. Brațele lui se dezlănțuiră; mîna lui se răci; ochii lui se acoperiră de o ceață întunecoasă.
— Nu răspunse el în sfîrșit. Tu nu vei fi soția mea niciodată.
— Niciodată? zise copila… A! dar eu nu pot să primesc o asemenea iubire. Fugi! Părăsește îndată această odaie în care am avut nesocotința să te primesc fără știrea părinților mei!
Tînărul se sculă fără să zică un cuvînt, își luă pălăria și deschise ușa.
Maria rămăsese în mijlocul casei.
— La revedere! îngînă ea.
— Adio l răspunse Costică și trase ușa după sine.
Maria îl auzi coborînd una cîte una treptele scării. Avea șasesprezece ani și inima ei bătea cu repeziciune. Se repezi la fereastră. Costică era deja în uliță și pasul său răsuna pe trotuar.
— Costică! șopti Maria.
— Domnișoară!
— Revino. Voi să-ți vorbesc.
— Nu.
— Te rog.
— Voi veni mîine.
Și el se depărtă.
Maria îl privi pînă nu-l mai văzu. El dispăru la colțul unei uliți în paltonul lui cenușiu.
A doua zi noapte, Costică se reîntorsese. Ea l-aștepta de mult.
— Și va să zică nu mă iubești? zise tînăra fată.
— Ba da.
— Atuncea mă vei face soția dumitale.
— Nu.
— Mă vei iubi cel puțin totdauna?
— Nu cred. Tot ce știu e că acuma te iubesc. Nu știu ce va fi mîine.
— Dar…
— E zadarnic. Fii a mea și vom vedea…
— O!
Atîta cinism, sau, cu alte cuvinte, atîta sinceritate o rănise în delicateța sentimentelor ei. La această exclamare, Maria înclină capul.
— Ce voiești, domnișoară?… Dumneta ești dintr-o lume ideală… Ai citit romanțe… Voiești jurăminte…
— Domnule…
— Da; și ai socoti ca o mare jertfă dacă ai urma inimei și naturei. În realitate însă nu faci nici o jertfă și dacă m-ai iubi, dacă aș avea dreptul să te strîng la pieptul meu, ai vedea că aceea ce socotești ca o jertfă nu e decît un lucru firesc, decît…
Maria plîngea:
— Este cu putință, îngînă ea, să iubesc un asemenea om, căci îl iubesc, da!
Costică se apropiase de ea:
— Pentru ce plîngi, zise el încet ca o suflare, înclinîndu-se asupra ei…
— Te urăsc domnule… O!… te urăsc… Costică! zicea Maria.
Noi știm ce prețuiește ura unei femei…
Și buzele lor se împreunară într-o lungă sărutare.
Costică n-a luat pe Maria și după cîtăva vreme a părăsit-o.
Maria n-a găsit nimica mai bun decît de a se face călugăriță.
Dacă a făcut bine Costică, nu știu. Dacă a făcut bine Maria, nu știu.
Dacă am făcut bine să scriu această întîmplare, nu știu.
Ce știu este că aceea ce se numește căsătorie este o institutiune omenească, pe cită vreme Amorul, fie ca simțire, fie ca simț, este o institutiune divină.