Cortul singurătății

 

În pădure mi-am așezat
cortul singurătății și-am ascultat
cântând urieșe culmi -
stejarii și ulmii.

Acolo veneau până jos
poalele cerului răcoros.
Și-n nemișcare stând și-n rugăciune,
munții așteptau o minune
care să-i ridice-n picioare
și să-i poarte înapoi spre mare,
să-i facă iar nisipuri de-nceput de viață
pentru moluști și soiuri de pești,
într-o marină, caldă dimineață,
cu arbori de mărgean la ferești.

Așa visau munții. Dar nu mai știu.
În cortul singurătății mele se făcuse târziu.
Trebuia să mor. Mi-am pus mâinile
pavăză-n dreptul feței, să nu văd zânile
cum veneau să-mi ia trupul pentru temeliile
pădurilor de stejar. Toate stihiile
zburau împrejurul lor.
Mă temeam, mă temeam să mor.

Însă ele-mi spuneau: Ai să fii
Într-o sută și-o mie de lucruri vii.
- În flori aș vrea... murmuram.
- Ai să fii... spuneau zânele. - N-am
să uit cântecele? n-am să orbesc?
- Scutură-te, pom pământesc...
au strigat zânele și stihiile cu putere,
și m-am prăvălit deodată-n tăcere
și-ntunecime.

Cu mine mai erau o mulțime.