Corona vieței

Corona vieței de Vasile Alecsandri

Serenadă

La poetica Florența viața curge-n înflorire.
Și-n plăcere, și-n amoruri, și-n cântări ele fericire.
Nopțile-s fărmecătoare, căci în rediuri și grădini.
Pintre razele de stele zboară roiuri de lumini.
Mii de șoapte amoroase, de-armonii și de misteruri
Cu-ale florilor parfume se înalță cătră ceruri,
Cât pe maluri, lângă Arno, rătăcitul călător
Se socoate sub prestigiul unui vis amăgitor.
Într-o noapte de acele care sunt cumpănitoare
Cu a zilei albăstrime, cu a soarelui splendoare,
Sub balconul din grădina unui vechi și nalt palat
Șoptea astfel un glas tânăr de-o ghitară-mpreunat:
„Barca se-ncrede în sânul mărei,
Luna-ntr-al nopței car zburător,
Inima-n glasul blând a sperărei,
Geniul falnic în viitor.
Pe calea vieții de rătăcire
Omul se-ncrede în Dumnezeu,
Iar al meu suflet cu fericire
Se-ncrede-n tine, îngerul meu!
Toată ființa cea simțitoare
Cată un reazem mângăitor:
Floarea, un zâmbet de dulce soare,
Sufletul gingaș, un frățior.
Ah! mult frumoasă, albă ființă,
Vesel luceafăr dumnezeiesc!
Pune-ți în mine a ta credință,
Că tu știi numai cât te iubesc!
Vin’ să culegem sub alba lună
Floarea iubirei născută-n rai,
Precum albina voios adună
Mierea plăcută pe flori din mai!
Zilele noastre zbor cu grăbire,
Urmând a soartei tainice legi,
Iar o zi scumpă, zi de iubire,
Este corona vieții întregi!”
Precum seara-ntr-o pădure două june păsărele
Cântă una după alta și se-ngână între ele,
În curând o umbră lină pe balcon se arăta,
Și un glas de armonie, răspunzând, astfel cânta:
„Toată ființa cea simțitoare
Cată un reazem mângăitor:
Italia tristă și plângătoare
Cată un geniu liberator.