Corbul (Poe, Emil Gulian)
Odată, într-un îndepărtat miez de noapte, pe când
ascultam truditele șoapte
Ale unor tomuri vechi și uitate, ce-mi spuneau că totul
e trecător,
Pe când piroteam aproape dormind, deodată mă în-
dreptai, auzind
O foarte înceată bătaie lovind în ușa camerei mele ușor.
«E vreun călător», zisei bombănind, «poate că el se
trezi ciocănind în ușa camerei mele ușor —
E numai atât, un călător».
Ah, lămurit îmi aduc aminte, era în Decembrie cu reci
morminte;
Fiece cărbune murind cuminte, și-arunca spectrul
albăstrui pe covor.
Cu nerăbdare așteptam dimineața; — în zadar în-
cercasem, împărtășind viața
Cărților mele, să mai sfâșii ceața — tristeții — pentru
pierduta Lenore —
Pentru rara, zglobia fată, pe care îngerii o numesc
Lenore —
Dar al cărui nume fu aici trecător.
Și mătăsosul, tristul foșnet, slab al perdelelor purpurii
Mă sfredeli — cu o nemaisimțită groază mă cuprinse
într-un fior,
Că trebui, ca să bată mai încet inima mea, să mă opresc
și să repet
«E vreun călător ce, voind să intre, bate la ușa mea
rugător —
Întârziat călător care bănuiește — la ușa mea — adăpost
primitor; —
E numai atât, un călător».
Și-atunci trezindu-mă din piroteli și ne mai stând mult
la îndoieli,
«Domnule», spusei, «sau Doamnă, iertarea voastră o implor;
Dar faptul e — că dormitam și-așa de slab vă auzeam,
Așa încet vă auzeam bătând — băteați așa ușor,
Că nu știam bine ce auzeam» — deschisei atunci ușa
cu mult zor: – –
Besnă era — niciun călător».
Adânc tenebrele pătrunzând, mult statui locului
cutremurându-mă, cercetând,
Minunându-mă și visând visuri pe care n-a îndrăznit,
încă, să le viseze niciun muritor;
Dar tăcerea n-avu îndemn, și întunericul nu dădu
niciun semn
Și singurul cuvânt acolo șoptit fu murmuratul cuvânt
«Lenore!»,
Ce șoptii eu — și un ecou care-mi întoarse ușor «Lenore!»,
Atât auzii — niciun călător.
Pierdut în camera tristă intrând, cu sufletul tot în
mine arzând,
Curând auzii din nou bătând — bătând ceva mai
stăruitor.
Spusei din nou: «De sigur că este acum la oblonul
ferestrei o veste;
Să mă uit să văd și acolo ce este, taina aceasta să o
măsor —
S-aștept până inima se potolește, și apoi taina să o
măsor; —
Poate-i doar vântul, — niciun alt călător.
Aruncai oblonul și — cu mult tapaj — scuturând năzuros
bizaru-i penaj,
Pătrunse înăuntru un negru Corb, al preasfântului timp
trecut, slujitor;
Niciun fel de atenție nu-mi dete; nu șovăi ci, pe îndelete,
ca în temeiul unui vechiu acord,
Cu nobilă mină de lady sau lord, deasupra ușii camerei
mele se cățăra disprețuitor —
Sus pe bustul palidei Pallas, așezat chiar deasupra ușii
camerei mele se sui fără zor —
Se sui și stătu, sumbrul călător.
Și atunci zburatoarea de eben așa hâdă, visarea mea
tristă mai făcând să surâdă
Prin gravul, funebrul alai, cu care își purta ifosul
ocrotitor,
«Creasta ți-e smulsă și rasă» zisei, «dar nu vii desigur
dintre mișei,
Stafie ursuză, Corb bătrân, ce-ai trecut de țărmul
Nopții în zbor —
Spune-mi numele de prinț cu care țărmurile Nopții te
strigă în cor!».
Răspunse Corbul, « Nevermore»[1].
Mult mă minună la așa uricioasă pasăre de rând vorbirea
frumoasă,
Deși răspunsul nu avea tâlc, și nu îmi fu de mare-ajutor;
Dar nu se poate să tăgăduim că niciun muritor d
intre câți auzim
Nu fu de soartă ursit, pe cât știm, de-asupra ușii camerei
sale să vadă cum stă disprețuitor,
O jivină, o pasăre, ce pe bustul cioplit de sus de pe ușa
camerei sale, s-a cocoțat coborâtă din zbor,
Cu un astfel de nume, — «Nevermore».
Dar Corbul hidos și singur stând pe palidul bust și
proferând
Doar o vorbă, ca și cum întreg sufletu-i prin ea ar fi
fost vestitor,
Croncăni numai ce aflai și nu mișcă nicio pană, vai!
Până ce eu abia murmurai «Și alți prieteni plecară în
zbor —
În zori și el tot așa se va duce, ca și speranțele ce
plecară în zbor».
Răspunse Corbul «Nevermore».
Mirat că tăcerea fu curmată de-o replică așa de bine
dată,
«Sigur», spusei, «ce el rostește e toată învățătura luată
De la un trist, obidit stăpân, pe care Nenorocul cel
păgân
Îl gonea repede, gonea hapsân, până ce cântecu-i rămase
doar cu refrenul acesta întristător —
Jalnicul bocet al Speranțelor lui cu refrenul groaznic,
sfâșietor,
Niciodată... «Nevermore».
Dar fiindcă numai pasărea hâdă sufletu-mi trist mai
făcu să surâdă
Îmi trăsei jilțul în fața ușii, bustului și Corbului atot-
știutor;
Și, adâncit în velurul ceresc, mă apucai să înlănțuiesc
Gânduri — de alte gânduri triste, ca doar așa să lămuresc
ce, această cobe de pasăre venită din trecutul
înșelător,
Ce, această posomorită, neînvățată și spectrală,
pasăre cobe, pasăre fatală, venită din trecutul
chinuitor,
Voi să spună prin croncănitul «Nevermore».
Asta voiam să lămuresc, fără să mă destăinuesc
Lighioanei a cărei privire de jar îmi ardea pieptul
mistuitor;
De-astea și altele așteptam din vecie, cu capul lăsat
fără silnicie
Pe fața de catifea viorie a pernelor pe care străluminarea
razelor lămpii se cernea mângâietor
Pe fața de catifea viorie a pernelor pe care străluminarea
razelor lămpii luneca dezmierdător,
Dar pe care ea n-o va mai mângâia niciodată
visător!
Atunci îmi păru, într-o clipă pierdută, aerul mai dens
parfumat de-o nevăzută
Cădelniță legănată de serafimii — al căror clinchet de
pași pe stofa moale se bănui că trece ușor.
«Netrebnice», strigai, «Dumnezeu ți-a dat prin acești
îngeri fără păcat,
Răgaz — răgaz și leac de uitare, balsam pentru rana
pierdutei Lenore!
Bea, o bea și, în alinare, uită de pierduta Lenore!»
Răspunse Corbul «Nevermore».
«Profetule!» strigai, «vestitor posac! — totuși profet,
de ești pasăre sau drac! —
Fie că Satana te-a îndemnat, fie că furtuna te-a
aruncat, pe acest țărm neprimitor,
Așa jumulit și sălbăticit, în ținutul acesta deșert și
vrăjit —
În căminul meu de Spaimă bântuit — spune-mi, cel puțin
tu, te implor —
Spune-mi, mai e în Galaad vreun balsam alinător?
— spune-mi — spune-mi, te implor!».
Răspunse Corbul, «Nevermore».
« Profetule!» strigai, «crainic posac — totuși profet, de
ești pasăre sau drac!
Pe Cerul ce peste amândoi se-ncovoaie — pe Domnul
ce iubim amândoi, te implor
Spune-mi dacă în Edenul depărtat, sufletul meu de
tristeți încărcat,
Va mai îmbrățișa pe sfânta fată pe care îngerii o numesc
Lenore —
Va mai îmbrățișa zglobia fată pe care îngerii o numesc
Lenore?».
Răspunse Corbul, «Nevermore».
«Să-ți fie cuvântul semn de plecare, pasăre sau demon,
el să ne separe!
Du-te îndărăt spre uraganul și țărmurile Nopții lui
Pluton în zbor!
Nu lăsa pană neagră ca urmă a minciunii care în
sufletu-ți scurmă!
Lasă-mi sihăstria neprihănită! — de pe-a mea ușă
pleacă în zbor!
Din inima mea pliscul ți-l trage, de pe-a mea ușă ia-ți
chipul în zbor! ».
Răspunse Corbul, «Nevermore».
Și de-atunci o pană nu-și mai flutură, a stat mereu
și încă stă
Pe placidul bust al palidei Pallas, sus pe-a mea ușă
neîndurător;
Și ochii lui galeși scânteiază ca ai unui demon care
visează,
Lumina lămpii lunecând, proectează umbra-i întreagă
jos pe covor;
Și sufletul meu din această umbră, pâlpâitoare pe covor,
N-o mai fâlfâi niciodată în zbor!
1845.
- ↑ Se citește aproximativ nevărmor = niciodată.