Corbul (Poe, Caragiale)

 

Într-o noapte-ndurerată
stam cu fruntea-ngândurată
Peste vechi hrisoave, scrise
de-nțelepți uitați acum.
Și, cum stam în aromeală,
mi-a părut c-aud pe sală
O ușoara ciocăneală
dinspre poarta de la drum,
Musafir, desigur, care
bate- poarta de la drum.
Asta-i tot, — o știu acum.

Da, și astăzi mai pot spune:
în decembrie era anume
Și orice răzleț tăciune
se înflăcăra-n stafie.
Doream ziua să răsară.
în zadar cerșeam uitare.
Din citanie, alinare,
liniște cătam să-mi vie,
Liniște pentru Lenore
ce-ntre noi n-o să mai vie;
Morții-s morți și nu învie.

Foșnetul de falduri grele-n s
stacojiii» perdele
Mă cuprinse, îmi încinse
Inima înspăimântată;
Vrând s-a potolesc în tine,
îngânai, tăcut, în mine:
„E un musafir ce vine
și-n curând iar o să bată,
O ființă care vine
ca la ușa mea să bată,
Dar, am priceput îndată!”

Și, mai îndrăzneț cum fosta-m
m-am gândit acum ce rost-am
Și am zis: „Să am ertare
daca n-am răspuns de mult,
Dar atunci chiar ațipisem,
ciocăneala n-auzisem.
Doar prin vis de o ghicisem
și prinsesem s-o ascult”.
Și, tâcând, din clanță ușa
de perete eu am smult;
Besnă doar, nimic mai mult.

Besno m-a cuprins în teamă
și pierdusem orice samă;
Aiuram, cum nu-ndrăsnise
s-aiureze cineva.
Dar tăcerea ne-ntreruptâ
biruise fără luptă,
Doar o șoaptă stinsă, suptă,
numele Lenor’ grăia;
Îl grăisem eu, și-un echo,
slab, de mi-l înapoia,
Și-asta-i tot ce s-auzea.

M-am întors atunci în casă;
inima-mi bătea să iasă,
Când, deodată, ciocăneala
se-auzi mai hotărât.
Negreșit că ce se-ntâmplă
se întâmplă la ferestre,
Haide, să vedem ce este —
să aștept mi s-a urât!
Inimă, te potolește —
să aștept mi s-a urât!
Vintul este — doar atât.

Deschisei fereastra bine
când, cu filfiiri și schime
Nimeri semeț un corb din
sfinte vremuri de-odinioară;
Nu făcu o ploconeală,
naintă fără sfială
Și cu boierească fală
se-așeză, așa-ntr-o doară
Peste bustul, palid noaptea,
de la ușe, — într-o doară,
Sta tihnit — atâta doară.

Pasărea ca abanosul
îmi batjocorea ponosul.
Neclintită stând, în dosul
bustului, îngândurată.
„De pleșuva-ți creastă-i roasă,
cred că firea-ți nu-i fricoasă.
Arătare-ntunecoasă
dintr-o țară înnoptată;
Spune-mi, cum ești poreclit tu
în domnia înnoptată!”
zise corbul: „Niciodată!”

M-am mirat s-aud jivină
rostind vorbă așa deplină.
Deși vorba-i nu fusese
cu vre-un tâlc sau însemnată;
Dar nu-i minte să gândească
cum o ființă omenească
Vreodat-o să găsească
în odaie așezata
Pasăre, pe bustul palid
din odaie așezată,
și cu nume „Niciodată”.

Însă corbul îndărătnic
stând acolo, negru sfetnic,
Doar o vorbă își îngână-n
mintea lui îngurată;
Alt nimic nu mai grăiește,
nici o pană nu clintește, —
Pân-ce sufletu-mi șoptește :
„Ceata lui este plecată;
Mâine va pleca și dânsul
ca Nădejdea ce-i plecată”;
zice corbul : „Niciodată”.

M-am crucit văzând cum dânsul
așa clar mi-a dat răspunsul.
„Oh, desigur, tot ce spune
e doar vorbă învățată;”
Un stăpân el părăsit-a
care-l urmărea ursita
Și la dânsul auzit-a
vorba-aceasta ’ntârziată,
Vorba-aceasta, cea din urmă,
de nădejde ’ntîrziată:
„Niciodată — niciodată”.

Dar, simțind cum corbul râde
de durerea-mi, ca un gâde,
Un fotel eu așezat-am
În odaia blestemată.
Și ’ntinzându-mă într’însul
înecând în pieptu-mi plânsul,
Socotii, ce-o fi vrând dânsul,
și cu vorba-i repetată,
Ce-o fi ’nțelegând el, corbul
negru ’n vorba repetată
Croncănind un „Niciodată”?

Cufundat îa cugetare
amețeam în nemișcare ;
Stam, cătând în ochii care
sfredeleam făptura-mi toată.
Dar odihnă nu găsisem.
deși capul îmi proptisem
De fotel, și amorțisem,
supt lumina ’mprăștiată
Că ’n fotel, acum simțisem
supt lumina ’mprăștiată
Nu va sta ea niciodată.

Parcă aerul mai des e,
fum de smirna in el se fese ;
Serafimi pățesc podeaua
de covor impovărată.
Și mi-am zis : „Trimis-a Domnul
înger să-ți împartă somnul
Și odihna într-u Domnul
a Lenorei, — împăcată.
Bea nepenthes, că-ți dă somnul,
pe Lenore împăcată!”
zise corbul: „Niciodată!”

„Tu, profet sau sgripțor tainic,
corb sau al satanei crainic,
De mi te-o sortit vicleanul
sau furtuna blestemată,
într-o casă părăsită,
într-o țară bântuită,
Stearpă și părăginită, —
spunem, rogu-te, îndată,
Este in Galaod balsam, —
spune-mi, rogu-te, îndată!”
Zise corbul: „Niciodată”.

„Fie semn de despărțire”,
eu urlat-am, scos din fire,
„Du-te iar în vijelie
și-n domnia înnoptată!
Nici o pană nu-ți rămână
martoră de-a ta minciună;
Fie-mi pacea iar stăpânâ
zboară de pe bust îndată!
Smulge pliscul tău din pieptu-mi;
zboară de pe ușă ’ndată!”
Zise corbul: „Niciodată”.

Astfel corbul tot nu zboară,
stă ca și odinioară
Pe paladeanul bust din
încăperea-nfrigurată,
Și de Domon i-e cătarea
ce i-ar bântui visarea.
Și cum lampa-și arde para,
îi întinde umbra lată
Și tot sufletu-mi de-acuma
de pe umbra aruncată
Nu se va-nălța vre-odată.