Sari la conținut

Corbea Haiducul

Corbea Haiducul

Poezie populară culeasă de Gheorghe Dem Theodorescu.

25285Corbea Haiducul

Balada face parte din culegerea de foclor a lui G. Dem. Teodorescu și a fost scrisă la Lacul Sărat, în ziua de 9 august 1883, după lăutarul Petrea Crețul Solcanul.

Foicică mărăcine,
Ascultați, boieri, la mine
Să vă spui pe "Corbea" bine!
Frunză verde peliniță,
Zace-mi, zace în temniță,
Pus de vodă Ștefăniță,
Zace-mi Corbea viteazul,
Zace-mi Corbea haiducul.
În temniță la Opriș
Unde-mi zace Corbea-nchis,
Șade-n apa
Până-n sapă
Și-n noroi
Până-n țurloi,
Cu lacăte pe la ușe
Cu mâini dalbe în cătușe,
Iar la gât pecetluit
Cu cinci litre de argint,
Cum n-am mai văzut de când sunt.
Frunzuliță trei foi late,
De ce în temniță-mi șade?
Pentr-un paloș ferecat,
Numa-n aur îmbrăcat,
De nu știu cine furat;
Pentr-un roșu bidiviu,
Cal nebun, roșu zglobiu,
Ce-a fost prins de prin pustiu.
Și-n temniță de când șade?
De nouă ani jumătate
Ș-alte trei zile de vară;
Numele-i merge prin țară.
Frunza verde de cicoară,
Tot mai zace-ntemnicioară
Nouă ani și jumătate
Și alți nouă îmi mai șade:
De trei ori tot câte nouă
Îmi fac douăzeci și șapte
De când în temniță șade.
Azi e sfânta sâmbătă,
Mâine mi-e duminică,
Chiar Duminica cea mare
Zi de sfântă sărbătoare.
Ies din sfânta mănăstire,
De la sfânta leturghie,
Toți boierii la plimbare,
Și vodă, la vânătoare.
Frunzuliță lemn uscat,
Iaca, măre s-a-ntâmplat
Că chiar măiculița Corbii
Fugită-n țara Moldovii,
Babă
Slabă
Și-nfocată,
Dar la minte
Înțeleaptă,
La cuvinte
Propiată
Și-n zarafir îmbrăcată,
Vreo trei-patru oușoare
Duce Corbii la-nchisoare.
Și-n temniță de mâncare.
Lua târgul
Tot de-a lungul
Și uliți d-a curmezișul
Pe unele
Se-ndrepta,
P-altele
Se rătăcea.
Pân' la temniț-ajungea.
Iar dacă mi-și ajungea,
Baba
Slabă
Și-nfocată
Dar la minte
Înțeleaptă,
La cuvinte
Propiată
Cu zarafir îmbrăcată,
La fereastră s-așeza
Și din gură tot striga:
- Corbeo, maică, aici ești?
Corbeo, maică mai trăiești?
Spune-mi, maică, de ești viu,
Spune maichii, ca să știu;
Că de-ai fi măicuță mort,
Să dau la popa d-un ort,
Cu popă să te citesc,
De pomeni să-ți îngrijesc!
Corbea dac-o auzea,
Glasul că-i înțelegea
Și din gură-i răspundea:
- Maică, măiculița mea,
Maică, parcă tot sunt viu,
Dar numai sufletu-mi țiu.
În temniță m-am uscat,
Că-n ea, de când am intrat,
Din chica ce mi-a crescut
Mi-am făcut
De așternut,
Cu barba m-am învelit,
Cu mustăți m-am ștergărit.
Aicea, când am intrat,
Ce-am văzut când m-am uitat?
Bâjbâiau
Șerpoaicele
Și erau
Ca acele,
Broaștele -
Ca nucile,
Năpârci -
Ca undrelele.
Acum sunt șerpoaicele,
Maică, sunt ca grinzile,
Broaștele -
Ca ploscile,
Și năpârci - ca buțile.
De când, maică, am intrat,
Pic de vin n-am mai gustat,
Somn nu m-a mai apucat,
Pe toate că le-am răbdat
Și pe toate le-aș răbda
De n-ar fi una mai rea,
C-o drăcoaică
De șerpoaică,
Bat-o Maica Precista
S-a-ncuibat în barba mea.
Ea, maică, că mi-a ouat,
Ouăle și le-a lăsat
În fundul șalvarului,
Fundul pozunarului;
În sânul meu c-a clocit;
Și puii și-a colăcit
În sânul meu că și-i crește
Și de coaste mă ciupește.
Unde, maică se zgârcește,
Inimioara mi-o răcește!
Unde, maică, se întinde,
Inimioara mi-o cuprinde!
Mă-sa, dacă-l auzea,
Mă-sa, măre, ce-mi făcea?
Nici o clipă nu pierdea,
Ci degrabă că-mi pleca,
La cârciumă se ducea,
Mâna pe-o cofă punea,
Cincispreci oca vin turna,
Iute-napoi se-ntorcea
La fereastră c-o ducea
Și-n mână Corbii c-o da.
Corbea, dacă mi-o vedea,
Tocmai din adânc ofta.
Ochii la cer îndrepta,
La Dumnezeu se gândea,
La Dumnezeu se uita.
Dumnezeu că se-ndura,
Dumnezeu l-învrednicea
Și putere că-i dedea.
El, dacă se odihnea,
Cu ochii negri se uita,
Cofa cu mâna lua,
Într-o parte se lăsa,
Cam într-o rână
Se da,
Cofa la gură
Ducea,
Buze pe cofă
Punea,
Și din cofă când sorbea,
Tocma-n fund că-i răsufla.
Și când cofa arunca,
Peste cap cofa când da,
Paisprezece hoți dobora
Și pe loc îi omora.
Apoi cu mă-sa vorbea
Și din gură ce-i zicea?
Maică, măiculița mea,
Nu-i păcat de viața mea?
Stau în temniță băgat
Pentr-un paloș ferecat,
De nu știu cine furat,
Pentru Roșul bidiviu
Pentru Roșul meu zglobiu:
Altă vină nu mai știu.
M-am gândit,
M-am răzgândit
Și iată ce-am plănuit!
Azi e sfânta sâmbătă,
Mâine e duminică,
Chiar Duminica cea mare,
Zi de sfântă sărbătoare
Când ies domni la vânătoare
Și boierii la plimbare.
Tu, măiculiță, să te duci
Și pe vodă să-l apuci,
De departe să-ngenunchi,
Mâna, poala să-i săruți,
De d-aproape să te rogi
Și din gură tu să-i zici:
"Iartă, doamne Ștefan-Vodă,
Iartă, doamne, pe Corbea,
C-o da bir ca birnicii,
Găleata ca nemeșii,
Bănetul ca vameșii
Ș-o fi-n rând cu boierii!"
Du-te, maică, și te-ntoarce,
Doar mânia i s-o-ntoarce.
Baba, unde-l auzea,
Baba nu mai aștepta:
Chiar atuncea se ducea,
Drumul lui vodă-l ținea
De departe-ngenunchea,
Mâna, poala-i săruta,
De d-aproape se ruga
Și din gură mi-i zicea:
- Iartă, doamne, Ștefan-Vodă,
Iartă, doamne, pe Corbea,
Sărăcuț de maică-sa,
C-o da bir ca birnicii,
Găleata ca nemeșii,
Bănetul ca vameșii
Ș-o fi-n rând cu boierii!
Ștefan-Vodă-nțelegea
Unde baba-l atingea,
Și-n gura mare-i zicea:
- Babă
Slabă
Și-nfocată,
Dar la minte
Înțeleaptă,
La cuvinte
Propiată,
Ascultă, babo, la mine,
C-o să-ți spui de Corbea bine.
Azi e sfânta sâmbătă,
Mâine e duminică,
Chiar Duminica cea mare,
Zi de sfântă sărbătoare,
Ș-ai să fii d-o soacră mare.
Lui Corbea, pecetluit
Cu cinci litre de argint,
Fată mare i-am găsit,
Frumoasă cum nu e-n lume,
Ș-o cheamă, babo, pe nume
Jupâneasa
Carpena,
Adusă
Din Slatina,
Numai din topor cioplită
Și din bardă bărduită,
Pe la vârf cam ascuțită,
Pe la mijloc e strujită,
La tulpină văruită,
Pentru Corbe-al tău gătită.
Babo, am mai îngrijit
Lăutari de i-am tocmit
Lăutari de București,
Pe galbeni împărătești,
Cu papucii
Gălbiori
Cu ceacșirii
Roșiori,
Când îi vezi, te înfiori
Și te cutremuri să mori!
Cât era ea de bătrână,
Sărea mai ca o copilă:
Într-o fugă alerga
Și la Corbea se ducea,
La temniță ajungea,
De fereastră se lipea,
Toate i le povestea.
Corbea, dacă-mi asculta,
Corbea greu se necăjea
Și oftând îi răspundea:
- Ci taci, maică, la naiba,
Că așa e femeia:
Poale lungi și minte scurtă,
Judecată mai măruntă,
Cap legat, inima-ncinsă,
Și de minte necoprinsă.
Eu ți-am zis duminică,
Tu mi te-ai dus sâmbătă.
Jupâneasa
Carpena,
Adusă
Din Slatina
Nu mi-e, maică, soția,
Ci-mi este, maică, țeapa
Să mă cunune cu ea,
Sărăcuț de viața mea.
Lăutarii
Cine-mi sunt?
Vulturii
Ce zboară-n vânt
Cu penele zugrăvite,
Cu boturi de pietre scumpe,
Cu picioare
Gălbioare
Și de sânge roșioare.
Ei pe mine s-or lăsa
Cu carnea-mi s-or sătura,
Cu sânge s-or adăpa:
Iacă, maică, nunta mea!
Mă-sa unde-l auzea,
Îmi ofta
Și îmi plângea,
Cu pumnii-n cap se bătea,
Iar Corbea ce mi-i zicea?
- Lasă, maică, bocetul,
Ca să nu-ți pierzi cumpătul,
Că de păcatele mele
Oi da seama eu de ele.
Văz că nu vrea Dumnezeu
Ca să scape Roșul meu:
D-o scăpa el, mă duc eu.
De vrei, maică, eu să scap
Du-te iute și degrab',
Du-te-n țara Moldovii,
Du-te la grajdul Corbii,
La groapa cu șapte nuci,
Pe Roșul să mi-l aduci,
Deșelat și desțolat,
Ca păunul nerotat;
Dar să nu uiți, maica mea,
O perniță de subt șea,
Nici prea lungă,
Nici prea scurtă,
Cusută
Cu pietre multe
Bâcsită
Cu pietre scumpe,
Și cioltarul de argint,
Face dâră pe pământ,
Cum n-am văzut de când sunt
Și cu el de te-i întoarce,
Să vii la oraș încoace,
Cu Roșul
Legat de frâu,
Cu frâul
Legat de brâu.
Iar vodă, de l-o vedea,
La suflet l-o săgeta:
El pe mine m-o chema
Să-i încalec pe Roșul,
Ca să-i vază umbletul.
Du-te, maică, și să vii
Că tot oi fi printre vii.
Unde baba l-auzea
Tistimel îmbrobodea,
Cărăruia-și apuca
Și mergea, măre, mergea
Până colo-n Moldova,
Cum îi zisese Corbea.
Acolo de-mi ajungea,
Sapa-n mână că lua,
Tot gunoiul răscolea,
Și, trei ceasuri de-mi săpa,
Grajd de piatră că găsea
Și pe Roșu-l destupa.
La ușe când ajungea,
Lacăt la ușe găsea,
Lacăt mare cât cofa
Pe cheier, mare, chema,
Douăsprezece chei căta
Până când le potrivea,
Lacătul că-i deschidea
Baba ușea descuia
Și pe Roșul când vedea,
Ochii i se-ntuneca.
Cu jeratec îl hrănea,
Cu apă îl adăpa,
Cu vinișor îl spăla.
Baba, măre, că-mi lua
Și perniță de supt șea,
Cusută
Cu pietre multe,
Bâcsită
Cu pietre scumpe
Și cioltarul de argint
Face dâră pe pământ.
Roșul din gură-i zicea:
- Șterge-mă, bătrâna mea,
Că v-o fi, babo, păcat
Aici de când m-ați băgat:
Că mi-am intrat tretior,
Ș-acuma ies bătrâior.
De căpăstru de-l lua
Ș-afară de mi-l scotea,
Vânt de vară
Mi-l bătea,
Vânt de seară
L-adia.
Roșul mi se-nviora,
Ochii roată că-și făcea,
Pretutindeni se uita,
Toată țara cuprindea,
Și-n tafturi
De se umfla,
Pământuri
Cutremura,
Și-ncepea
De râncheza,
Casele că răsuna,
Casele se dărâma,
Numai stâlpii rămânea.
Râncheza
Și se uita:
Căta, măre, pe Corbea!
Baba pe Roșu-l lua,
De căpăstru-l aducea,
La oraș că-mi ajungea.
Când pe uliță intra,
Roșul, măre, râncheza:
Negustori se spăimânta,
Boieri afară-mi ieșea,
Toți de Corbea că-mi vorbea
Și din gură mi-și zicea:
- Parc-ar fi scăpat Corbea!
Cine pe babă-ntâlnea,
Cine pe Roșul vedea,
Tot mereu că-mi întreba:
- Nu ți-e Roșul de vânzare,
Să-ți dăm galbeni si parale,
Ori să faci d-un schimb cu noi,
Pentru unul să-ți dăm doi,
Ți-om plini până la trei?
Dar baba ce răspundea,
Dar baba ce le grăia?
- Nu mi-e Roșul de vânzare,
Nu mi-e Roșul de schimbare,
Ci-mi este de dăruială
Cui o da pe Corbe-afară!
Negustori, cum auzea,
Boieri, când înțelegea
Babei, măre, răspundea:
Du-te, babo, la naiba,
Nu ți s-ar plini vorba!
Când era
Corbea prin țară,
Ne facea
Și de ocară,
Că dacă ne jăfuia
Și dacă ne înmuia,
Când îi mai ziceam ceva,
Măciuca că-mi scutura
Și de spete
Ne-ndoia
Și neveste
Ne răpea
Și cu ele
Se plimba!
Ea la temniță mergea
Și lui Corbea-l arăta,
Iară Corbea mi-o-nvăța
Ce să facă maică-sa.
Foicică ș-o lalea,
Baba ici, baba colea,
Baba-mi bate ulița
Tot cu Roșul după ea,
Pe Roșul
Trăgând de frâu,
Cu frâul
Legat de brâu.
Și mergea, măre, mergea
Pân' la curte mi-ajungea.
Dar la curte ce era,
Dar la curte ce găsea?
Vodă-n palme că bătea,
Divan mare c-aduna:
Toți boierii că-și chema,
Toți boierii că-mi venea
Ca să-nsoare pe Corbea
Cu mireasa
Carpena,
Adusă
Din Slatina,
Și să-i facă nuntă mare
Ca-ntr-o zi de sărbătoare.
Iacă, măre, se-ntâmpla
Că și baba mi-și trecea,
Pe Roșul
Trăgând de frâu,
Cu frâul
Legat de brâu.
Ștefan-Vodă, de-l vedea,
De fereastră
Se lipea,
Barba-n gură
Sumetea,
La boieri că-l arăta,
Râvna-n suflet le intra.
Și ei, măre, ce-mi făcea?
Slugulițele ce-avea,
Călărașii ce-i slujea
Ei la babă trimitea
Ca să-ntrebe pe baba
De-i e Roșul de vânzare,
Tot pe galbeni și parale,
De-i e Roșul de schimbare,
Pentru unul să-i dea doi,
Să-i plinească pân' la trei.
Dar baba ce răspundea?
Baba una c-o ținea:
Nu mi-e Roșul de vânzare,
Nu mi-e Roșul de schimbare,
Ci-mi este de dăruială
Cui mi-o sta pe el călare.
Vodă, dac-o auzea,
Boierii, dacă vedea,
Pe slujbași că trimetea
Să-ncalece pe Roșul,
Să le-arate umbletul,
Că le-a râmnit sufletul.
Slugi la Roșul se ducea,
Slugi la el năvală da,
Mâna pe dârlogi punea,
Pe spate mi-l netezea,
De șea că se sprijinea.
Roșul nimic nu făcea,
Făr' de numai c-aștepta
Călărețul când sărea,
Ș-atunci bine că-i venea,
Numa-n tafturi se umfla
Și departe-l azvârlea,
Fierea-ntr-însul cătrănea,
Mort pe jos îl așternea.
Trânti o dată, de două,
Trânti măre pân' la nouă
Când... baba dacă-și vedea,
Milă că i se făcea,
La Ștefan-Vodă mergea
Și din gură mi-i zicea:
- D-alei, doamne Ștefan-Vodă,
Copil ești,
Ori tot mai crești?
Nu-ți mai fărâma oastea,
Că nimeni n-o-ncălica,
Afar' numai de Corbea!
El singur l-o-ncălica,
Să v-arate umbletul
Cum n-a mai văzut omul!
Ștefan-Vodă mi-auzea
Și din palme că-mi bătea,
Poruncă la slugi dedea
Ca s-aducă pe Corbea,
Că-l așteaptă și curtea,
Și curtea și mireasa.
Slujitorii că-mi pornea
Și pe Corbea că-l scotea,
Și pe Corbea-l aducea
Pe două roate de plug,
Cu lănțușul pus la gât
Și la piept pecetluit
Cu cinci litre de argint,
Cum n-am mai văzut de când sunt.
Corbea-n curte când intra,
Cocoane se spăimânta,
Boierii cruce-și făcea
De urât ce mi-l vedea:
Barba
'I bate genunchiul,
Chica
'I bate călcâiul;
Barba și mustățile
'I-acoperă mâinile;
Genele,
Sprâncenele
'I-nfășoară brațele,
Atunci vodă, de-l vedea,
Ce din gură că-i zicea?
- Corbeo, nu mai suspina
C-a sosit și ziua ta:
Că azi mi te-om cununa,
Ca să joci la nunta ta.
Pân' s-o găti mireasa,
Ia-ncalică pe Roșul,
De ne-arată umbletul,
Că ne-a secat sufletul.
Dar Corbea ce-i răspundea
Și din gură ce-i zicea?
- Cum o vrea măria-ta,
Dar să-ncalic n-oi putea,
Că mi-e legată mâna;
Iar d-ai frică c-oi scăpa,
Zi să-mi lege
Pe dreapta,
Să-mi dezlege
Pe stânga.
Și când vorba-și isprăvea,
Ștefan-Vodă poruncea
Și pe stânga-i slobozea.
Corbea, măre, ce făcea?
Iar la vodă se-ntorcea
Și din gură-i mai zicea:
- Să-ncalic, măria-ta,
Teamă mi-e că n-oi putea
Când pe Roșu-ncălicam,
Mâinile-n cătuși n-aveam,
Nici eram pecetluit
Cu cinci litre de argint
De la piept și pân' la gât.
Ștefan-Vodă, de-auzea,
Ștefan-Vodă poruncea,
Pe toate le fărâma.
- Încalică! îi zicea.
Corbea, măre,-i răspundea:
- De ți-e frică c-oi scăpa,
Leagă-mi, doamne, pe dreapta,
Dar să-ncalic n-oi putea.
Când pe Roșu-ncălicam,
Frumușel că mă tundeam:
Rădeam
Barba voinicește,
Lăsam
Chica haiducește,
Dar acum nu mă cunoaște
Și la mine nu se lasă!
Ștefan-Vodă ce făcea?
Ștefan-Vodă poruncea
Și pe Corbea că-l tundea
Și pe Corbea că-l rădea,
Că cu minte judeca
Că tot l-așteaptă țeapa.
Corbea se mai învârtea,
Corbea pe Roșul privea
Și din gură ce zicea?
- Gata sunt, măria-ta,
Dar știi, doamne, au nu știi,
Când pe Roșu-ncălicam
Ce fel de haine purtam?
Pe Roșul, doamne, puneam
Ăst cioltar, tot de argint,
Lat și lung până-n pământ,
Ș-astă pernă tescuită,
Cu pietre scumpe-mbâcsită,
Și mă armam
Soldățește,
Și mă-mbrăcam
Chip domnește:
Roșul că mă cunoștea,
Roșu singur se pleca.
Ștefan-Vodă, d-auzea,
Și mai mult se-nfierbânta,
Și mai mult la cal poftea.
Hainele
Că-și dezbrăca,
Armele
Că mi-și scotea
Și lui Corbea le-arunca.
- Ci-ncalică! îi zicea.
Corbea, măre, se pleca,
Corbea, măre, le-mbrăca.
De Roșul s-apropria,
Cruce mare că-și făcea
Și-n minte că mi-și zicea!
"Mulțămesc lui Dumnezeu
Și de bine și de rău!
De-nalic pe Roșul meu ,
Acu-mi scapă capul meu!"
El la Roșul se ducea,
Frumușel că-l netezea,
Haiducește-i fluiera,
Iar Roșul că-i râncheza.
Picioru-n scară punea,
Dar piciorul
Nu-ncăpea,
Și-atunci semnul
Că-i făcea:
Roșul, măre,-ngenunchea
Până Corbea
'Ncălica.
Toată curtea
Se mira!
Dar Corbea ce mai făcea?
Către vodă se-ntorcea
Și din gură-i mai zicea:
- D-alei, doamne Ștefan-Vodă,
De ți-e frică c-oi scăpa,
Zăvorăște-ți
Curțile
Și închide-ți
Porțile,
De la poarta cea mai mică
Pân' la poarta cea mai mare,
Fiindcă Corbea e călare:
Mai armează-ți
Slugile
Și-ntărește-ți
Străjile,
Să te lase grijile:
Pune, doamne, dorobanți,
Mai mărunți și mai înalți,
Unii Tot cu pușca Plină,
Alții Cu sabie'N mână
Să dau Roșului drumul,
Să v-arate umbletul,
De ți-e drag ca sufletul!
Ștefan-Vodă se-ntorcea,
Cu boieri se sfătuia
Și boierii ce-i zicea?
- Dac-ai face, doamne-așa,
N-are pe unde scăpa,
Că nu-i ucigă-l-crucea!
Ștefan-Vodă i-asculta
Și poruncă poruncea:
Strejile
Că întărea,
Porțile
Că încuia,
Curțile
Că zăvora
Și cu mintea cugeta:
"N-are pe unde scăpa,
Că nu-i ucigă-l-crucea!"
Iată Corbea că-ncerca
Iată Corbea că-mi pornea.
Drumul Roșului când da,
Brazdă neagră revărsa;
Când pe Roșu-l frâncuia,
Cu copita când lovea
Pietrele că scăpăra,
Brază roșie vărsa:
Cât e brazda plugului
Atât e a Roșului!
Odată curtea-nvârtea,
Iar când fu de-al doilea,
Printre lume se băga:
De mă-sa s-apropia
Nimeni seamă nu-i băga
Iar dacă s-apropia,
Mâna pe mă-sa punea
De-a-ncălare-o arunca,
Lângă el c-o așeza.
Și-mi pornea, măre, pornea,
Curtea mare de-nvârtea,
Curtea mare ocolea,
Ocolea de-a doilea.
Dar pe când se învârtea,
Ochii-și negri d-arunca,
Zid d-a curmeziș îmi sta.
Și, când bine că-i venea,
Unde zidul
'Nalt era,
Pe Roșul Că-l sprijinea,
Pe Roșul că-l repezea,
Și Roșul că-mi sforăia,
Dincolo de zid sărea
Cu Corbea și cu mă-sa:
Toată curtea-nmărmurea!
Atunci Corbea se oprea,
Cu Ștefan-Vodă vorbea
Și din gură-l judeca:
- D-alei, doamne Ștefan-Vodă,
Ce ți-am fost eu vinovat
De-n temniță m-ai băgat?
Telegari nu ți-am furat,
Cocoana nu ți-am luat,
Copiii nu ți-am prădat:
Tu-n temniță m-ai băgat
Și m-ai ținut nemâncat,
Nemâncat, neadăpat,
Ca p-un mare vinovat,
Să stau cu șerpoaicele
Și să-mi cânte broaștele,
Să hrănesc năpârcile.
Acum, doamne Ștefan-Vodă,
Ai oameni
Ca să-ndrăznească
Cu cai buni
Să mă gonească,
Ca să mă mai logodească
Cu mireasa cea domnească,
Cu mireasa
Carpena,
Adusă
Din Slatina?
Cum zicea
Și cum vorbea,
Pinteni Roșului că da
Și, măre, dacă-mi pleca
Înc-o dată-i mai zicea:
- Rămâi, doamne, sănătos,
Că la bune mâini ți-am fost!
Iară vodă-i răspundea:
- Nu este din vina ta,
Ci mi-e chiar greșeala mea.
Umblă, Corbeo, sănătos,
Ca un trandafir frumos,
Că la bune mâini mi-ai fost!
Și când Corbea se ducea,
Corbea, măre, tot zicea:
- D-alei, doamne Ștefan-Vodă,
D-o da bunul Dumnezeu
Să facă pe gândul meu,
Știu că bine ți-ar mai fi
Și de mine-ai pomeni,
Numai eu să mi te-apuc
De vreo doi-trei pași la câmp!
Corbea, măre, ce-mi făcea?
El p-atât nu se lăsa:
La temniță se ducea,
O oca de vin umplea,
Pe vătaf că mi-l chema
Și din gură mi-i zicea:
- Poftim, vere, vin de bea,
Că și eu m-am îmbătat,
Fiindcă vodă m-a iertat!
Vătaful, când auzea,
Vătaful se bucura:
Oca din mână-i lua
Și la gură c-o ducea.
O ducea, ori n-o ducea,
Că Corbea nu-l adăsta:
Mâna-n păr că mi-i punea,
Cu gura mi-l judeca:
- Nu ți-a fost, măi, de păcat
Că de viu tu m-ai mâncat?
Douăzeci și șapte ani
Știi cum mă mai chinuiai!
Cum din gură-l judeca,
Paloșul domnesc scotea;
Șapte bucăți îl făcea,
Și de păr îl apuca,
Capu-n temniță-i zvârlea,
Trupu-afară rămânea
Și la câini, măre, că-l da,
Iar din gură-i mai zicea:
- Măi vătaf, minte să ții
L-altul de hac să nu vii
Și să-nvețe de la mine
Cine-o mai face ca tine!
Iar d-aci dacă pornea
Și pe Roșu-ncălica,
Tot la curte se-ntorcea:
Drept pe poartă că intra,
Că nimeni nu-l aștepta.
Ștefan-Vodă ce-mi făcea?
Cu boieri se sfătuia
Și la masă-i ospăta.
Corbea, dacă-mi ajungea,
De pe cal descălica,
Tocma-n casă că-mi intra.
Ștefan-Vodă tremura,
Boierii încremenea.
De frică ce le era,
Ei la masă că-l poftea.
Dar Corbea ce mi-și făcea?
El la masă nu ședea
'N pragul
Ușii se punea,
Paloșul
În mâini că lua,
Mânecile-și sumetea,
Pe boieri că mi-i tăia:
Sânge la glezne era.
Apoi Corbea se scula,
Iar pe Roșu-ncălica,
Și pe Roșu-l repezea,
Ș-apuca de mi-și mergea
Tot în Țara Ungurească,
Acolo să haiducească.
Boierașii să-mi trăiască,
Pe lăutar să-l cinstească,
Că boieri s-or pomeni
Până soare-n cer o fi!