Sari la conținut

Corbac

Corbac[1]

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri


Corbac zace la-nchisoare
De trei ani lipsiți de soare,
În oraș la Țarigrad,
În beci la sultan Murad.
El oftează și jelește
Și prin gratii tot privește
Când la nori purtați de vânt
Care plouă pe pământ,
Când la cârduri de cocoare
Ce mereu zbor către soare.
Iată, mări, că-ntr-un nor
El zărea un corbușor
Ce pe sus tot croncănea
Și din aripi tot bătea.
„Alelei! Corbac zicea,
Căci n-am durdă, pui de corb,
Sângele să mi ți-l sorb!
Ce tot zbori și croncănești?
Ori pe mine mă jelești,
Ori de mine tu-ți bați joc?
Rămânere-ai fără cioc,
Și ți-ar cădea unghiile
Să n-acați cu dânsele!"
Corbul cât îl auzea
Din cel nor se repezea,
Pe fereastră se lăsa
Și pe limbă-i cuvânta:
„Corbăcele, dragul meu!
Ce mă blestemi așa rău?
Că umblu de rândul tău
De trei ani fără-ncetare
De când zaci la închisoare.
Maică-ta mi-a poruncit
Să tot zbor neobosit
Pe spinarea vântului
În jurul pământului,
Să te aflu, ca să știu
De ești mort sau de ești viu."
„Alei, corbe, de-i așa,
Eu nu te-oi mai blestema,
Ci cu lacrimi te-oi ruga
Ca să faci pe gândul meu
Să-mi aduci cu pliscul tău
Cinci fuioare de mătasă
De la mama, de acasă
Ș-încă iarba-fierului[2]
Din codrul Neferului."
Corbul iute-n zbor sărea
Cât pe cer el se zărea
Mai întâi ca un porumb,
Apoi numai cât un plumb,
Pân' ce-n zare ajungea
Și din zare se ștergea.
Două zile nu trecea,
Corbușorul se-ntorcea
Și cu pliscul aducea
Cinci fuioare de mătasă
Cea mai bună și aleasă,
Ș-încă iarba fierului
Din codrul Neferului.
„Alei! corbușorul meu!
De-a vrea sfântul Dumnezeu
În cea lume să scap eu,
Jur să mi te înfrățesc
Și să mi te tot hrănesc
Nu cu carne păsărească,
Ci cu carne păgânească,
Nici cu sânge păsăresc,
Dar cu sânge păgânesc!"
Corbea timpul nu pierdea,
El mătasea o torcea,
Lungă funie-o făcea
Și de gratii o prindea,
Apoi când noaptea cădea,
El cu iarba-cea-de-fier
Atingea gratii de fier;
Gratiile, ca de foc,
Se topeau toate pe loc.
Numai una rămânea
Care funia ținea.
Dacă vedea și vedea,
Corbac timpul nu pierdea.
Funia și-o apuca,
Pe funie luneca,
Legănat mereu în vânt
Până ce da de pământ,
Apoi el se depărta
Și din gură cuvânta:
„Corbe, corbe, frățior,
Mergi la maica cea cu dor
Și-i du veste c-am scăpat
De la loc întunecat,
Și de-acum ca să mă-mpac,
Eu din funie-am să fac
Colan mândru pentru turci,
Ca să mi-i ridic în furci!"

  1. Această baladă are multă asemănare cu acea a lui Novac și Corbul și, pe cât presupun, ea este numai o parte din vreo altă baladă ce s-a pierdut.
  2. În povești se pomenește ades de o iarbă ce are putere a topi fierul de la zăvoarele închisorilor. Ar fi de crezut că iarba-fierului nu e alta decât iarba de pușcă, dacă poveștile poporale nu ar fi existat înainte de descoperirea prafului.