Copilul înghețat

 

Cine trece târziu noaptea la mormânt în pribegire,
Când a sunat miezul nopții și totul e-n liniștire?
Un copil orfan e acolo, în inimă, necăjit,
Căci mai mult nu să trezește cea ce pre el l-a iubit.

Pe al mamei sale glie șede orfanul și plânge:
«Ah, scumpa mea mamă dragă, inima mi de dor se frânge!
Căci de când ești îngropată eu trăiesc cu supărări,
Nu-i acum azi în tot satul cine să-mi dea sărutări.

Nu-i nimeni cine să-mi zică: «te iubesc copilul meu!»
Casa-i goală, soba-i rece, nu mă mai încălzesc eu.
Lângă tine de ce oare nu pot să mă odihnesc?
Iarna-i rece, și eu Doamne, of! amar și trist trăiesc!».

Orfanul în dureri grele astfel jalnic se bocește,
Și răspuns vântul de iarnă crivățul lui îi mugește.
Tremură de frig copilul, pe chip lacrimele-i stau,
Cu fior privește-n jur, dar toate aici liniște au.

În ăst’ cimitir lin n-afli decât numai îngrozire,
Fulgi de nea cad și prin arbori trece vântul în șoptire.
S-ar scula, vai! dar nu poate, lângă făr' puteri căzând.
Pe mormântul lui amabil el adoarme suspinând.

Și iat’ că acum orfelinul fericit să simte bine:
Grijile îl părăsiră; somnu-i dulce de minune,
Încă odată-i mai palpită inima, și în zâmbiri
El lin doarme, căci acuma-s stinse alui chinuiri.