Copiii

Jump to navigation Jump to search
Copiii
de Traian Demetrescu


A devenit aproape un obicei ca, în fiecare zi, să mă uit de la fereastra odăiei mele într’o curte vecină. La umbra unui salcâm, un bătrân alb și venerabil — ca Dumnezeu din vestitul tablou al lui Rubens: Judecata din urmă — leagănă un copil culcat în leagăn. Bătrânul are peste o sută de ani; copilul e de câtevâ luni.

În salcâm, vrăbiile ciripesc toată ziua; strada e liniștită, trăsurile trec rar; din când în când, o aripă de vânt spulberă de pe dânsa nori ușori de praf. Și e cald ...

Când mititelul a adormit, bătrânul își aprinde pipa și fumează în tihnă. Nu se clintește din locul său; tace și privește — poate și cugetă.

Ceilalți, din casă, se îndeletnicesc cu afaceri serioase: muma pregătește cina de seară, sau cârpește o cămașe; bărbatul, în mijlocul a doi ucenici, lucrează o pereche de ghete cu scârțietori, poruncite de domnul Viorescu, copist la tribunalul de comerț. Singură pisica, cu cercei de lână roșie la urechi, se satură, ca un oriental, de lenea orelor de vară.

Tabloul acesta mă înduioșează. În familia acestor muncitori e puțină liniște și mulțumire. Fericirea nu este definită adeseori prin aceste două vorbe simple? Dar ceeace mă impresionează e bătrânul și copilul. Când acesta din urmă se deșteaptă, moșneagul îl ia în brațe și-l poartă prin curte. E ca un grup simbolic. Copilul își încurcă mâinile în barba ninsă a bătrânului: acesta surâde.

Și mă gândiam: ce-noroc ar fi dacă bătrânul ar mai trăi câțiva ani. Din îngrijirea lui blândă, din seninătatea sufletului său, ridicat de asupra patimilor și deșărtăciunilor omenești, s'ar resfrânge ceva în firea copilului. Educatorul de o sută de ani ar hotărî o parte bună în temperamentul și caracterul micului său elev.

Eu am oroare de guvernante și de pedagogi. Educațiunea, lipsită de iubire, e falsă și răufăcătoare. Guvernanta mea din copilărie nu știa englezește, nici clavirul, dar mă iubia. Era o femeie de la țară, care povestia basme c'un farmec neînchipuit și mă adormea sub cântece naive și dulci. Basmele și cântecele acele au lăsat o notă de duioșie în simțirea mea. Dar ce vreți să rămână din severitatea și sistemele de educațiune ale guvernantelor și pedagogilor? Priviți pe cei mai mulți copii ai bogaților. Aroganța, stângăcia și unele vițiuri le vin de la guvernantele și pedagogii lor.

* * *

În orașele din Bavaria, și mai ales in München, educațiunea copiilor este una din preocupațiunile însemnate ale consiliilor comunale. În acest sens, sunt făcute parcuri imense, ținute în cea mai curată stare, unde nu sunt liberi a se adună decât copiii, din toate clasele sociale.

Plimbându-mă într’o zi pe o stradă a Münchenului, țipetele vesele ale unei mulțimi de copii îmi atraseră atențiunea. În apropiere era un parc. Intrai înăuntru și înaintea ochilor mei se desfășură un tablou, pe care nu-l mai văzusem. O armată întreagă de ființe drăgălașe și sburdalnice alergă printre arbori, săria, râdea, se da în goana celor mai nevinovate și plăcute jocuri. În aer liber și curat, copiii se desvoltau frumoși și puternici.

Și-apoi câte legături de inimă nu se contractau, pe nesimțite, în jocurile acestea comune. Copiii, când vor deveni oameni, vor înlănțui prietenii strânse, în amintirea jocurilor lor din copilărie. Atâtea simpatii omenești, atâtea uniri fericite se datoresc numai împrejurărilor din primii anii ai vieții.

Era rar să întâlnesc un copil bolnăvicios sau urît în țara acestor Bavarezi calmi, sobri și practici. În Reichenhall am întâlnit de câteva ori cete de copii — între șase și nouă ani — pornind să facă excursiuni pe Alpi. Mergeau să găsească floarea pe care ei o numesc: floarea regelui.

Ei râdeau de mine, pentrucă nu puteam să mă potrivesc cu mersul lor ager. Obosiam curând, sau mi se ura; și vai ! cui nu i-a mai rămas nimic de copil sau de nebun, a murit de mult!...

* * *

La noi, majoritatea copiilor sunt de ceară. O călătorie făcută în câtevâ provincii și sate m’a încredințat despre asta.

Lipsesc grădini, lipsește aer, orizont larg... Consiliile comunale nu pun nici o grijă pentru desvoltarea fizică a copiilor, din cari vor ieși generațiunile viitoare. Părinții îi lasă pe seama guvernantelor.

Într’o zi am intrat intr’o familie de burghezi bogați. Doamna eră îmbrăcată într’un costum ușor de vară, parfumată cu peau d'Espagne, încorsetată, de abia putea să respire.

Domnul eră slab, pervos și vârstnic.

După câteva vorbe, schimbate asupra timpului, apărurâ doi copilași, elegant îmbrăcați.

Muma mi-i prezintă: Aspasia și Virgil. Erau străvezii!

Cu dânșii intrase și guvernanta, o Englezoaică aurie, asupra căreia domnul își fixâ uneori ochii.

Copiii se apropiară de mine, sfioși.

Doampa interveni:

— Aspasio, mamă, zi: Bonjour!

Fetița gângăvi:

Bonjour!

Guvernanta adăugă :

Bonjour, monsieur!

Fetița repetă cuvintele. Aceeaș scenă și cu băiatul.

Apoi muma reluă vorba: copiii știu să cânte la clavir, învață englezește și franțuzește —bravo ! bravo ! După fiecare două trei minute, copiii tușiau uscat. Când observai că de ce nu-i lasă să se joace, să facă puțină gimnastică, doamna îmi răspunse :

— S’ar putea una ca asta ?... Ce? sunt copii de mojici ?. . Auzi, gimnastică pentru fete?

— Dar, doamnă, uitați că Herbert Spencer spune...

— Ăla e nebun de legat, domnule...

N’am mai zis nimic, dar m’am uitat la biata fetiță, care părea că ascultă glasul mumei cu supunere și frică.

Deunăzi doamna mi-a făcut cunoscut încetarea din vieață a Aspasiei, în vârstă de opt ani. Era cernită, arăta o durere rece, și repetă într’una celor cari veniseră să asiste la înmormântare:

— Ingerul mamei! Cânta la clavir, știa franțuzește, englezește...

Câte drame nu se pot scrie din vieața copiilor!...

Craiova, 1894.