Convorbire cu Gherea-Dobrogeanu

Jump to navigation Jump to search
Convorbire cu Gherea-Dobrogeanu
de Anton Bacalbașa


Duminica trecută am profitat de libertatea câtorva ceasuri ca să mă duc la Ploiești. Nu-i prea mare rizic un drum de câteva ceasuri când e vorba să te întâlnești cu cel mai superior și mai simpatic dintre scriitorii români, cu Gherea-Dobrogeanu.
Casa din care ies volumele de critice, care au atâta înrâurire asupra literelor românești, e într-un colț, aproape de barieră, pe drumul Bucureștilor. În curte sunt flori, e popușoi și o viță- de-vie de jur-împrejurul unui chioșc de vară.
Blondul și blândul critic era în odaia lui de lucru, o odaie mare, al cărui mobilier se compune dintr-un birou, câteva scaune de paie și două canapele. Acestea din urmă vor avea, desigur, o valoare istorică mai târziu: mulți refugiați politici și mai toți literații români de valoare au dormit adesea pe ele. Subscrisul a dormit și el — în calitate de refugiat economic.
Pe pereți sunt portrete ilustre: Sofia Petrowskaia, tânăra și eroica victimă a țarismului, privește din cadru-i simplu la fostu-i tovarăș rămas în viață.
Încolo, simplicitatea odăii are ceva din înfățișarea clasicelor cuiburi ale maeștrilor antiluxiști. Cele trei dulapuri cu cărți, unde Dostoievski se întâlnește cu Zola, Taine cu Melchior de Vogue, Ribot cu Richet, Karl Marx cu Adam Smith, Spencer cu Letourneau, Musset cu Shakespeare, toți, fruntașii tuturor genurilor și tuturor neamurilor, îți vorbesc de vastitatea cunoștințelor economistului-critic.

***

Primirea pe care ți-o face Gherea nu seamănă cu a nici unui om pe care l-am cunoscut vreodată. E o bucurie întreagă când își vede un prieten, o bucurie care se manifestă cu căldură, fără nici un fel de ceremonie.
Intrăm în casă, și cea dintâi grijă este să întrebăm ce face ceaiul. În așteptare, criticul înghite nedespărțitul bicarbonat de sodă.
Când vine ceaiul — fără rom și fără lămâie — începe inter- vievul:
— Când iese volumul al doilea din Literatură și știință?
— Cred că are să iasă prin noiembrie.
— Ce materie o să aibă?
— Cred că o să am articole de Delavrancea, de Vlăhuță, Voinov, Găvănescu, O. Carp, Stavri... și toți cei din numărul trecut.
— Dumneata despre ce ai scris?
— Eu am un articol Artiștii-cetățeni. Vreau să arat, cu date biografice, că toți marii artiști au fost și mari cetățeni, că ei au fost întotdeauna în fruntea curentelor de luptă socială. Vreau să arăt că se înșală aceia care cred că artistul nu se poate pasiona decât pentru arta pură.
— În privința asta, știi că am scris o serie de articole. Ce zici de tendințele în artă?
— Zic că nu poți cere unui artist să scrie într-un fel ori într- altul, îi poți cere numai să se pătrundă de marile curente moderne. Și când el va fi pătruns, atunci natural că opera lui de artă se va resimți. Arta reflectă mult personalitatea autorului. Când un artist va fi și un mare cetățean, negreșit că în tot ce va produce el se va vedea ce idei are.
— Venim, vrasăzică, iarăși la influența mediului social.
— Sigur că da. Numai, sunt oameni care n-au înțeles ce am zis eu despre acest mediu. Așa, de pildă, Caragiale, în conferința pe care a ținut-o astă-iarnă la clubul muncitorilor, a afirmat că Newton nu ar fi fost Newton dacă n-ar fi avut în el scânteia genialității — ori în ce mediu ar fi trăit.
Dacă ar fi citit cu luare-aminte Criticile mele, eu cred că n-ar mai zice asta. În articolul meu asupra mediului social și eu spun același lucru, cu deosebire doar că dau de exemplu pe Goethe. Firește că genialitatea atârnă de o sumedenie de fapte și factori. Un eschimos adus într-un mediu european nu va înceta de a fi un eschimos; dar asta nu însemnează că mediul social nu influențează deloc, și cu încetul, asupra individului.
De altfel, aceia care nu cred în marea influență a mediului n-au decât să vin cu mine la Restaurantul Gării Ploiești, să taie șuncă, să facă de juma noaptea, să vază dacă varza e bine gătită, să păzească sosirea trenurilor, să aibă a face cu toți pasagerii — și am vedea atunci!...
Trebuie numai să ne înțelegem: eu nu zic că mediul social e un factor unic și atotputernic. Aici e chestiunea pe care mi-o impută și Delavrancea. La unul din cursurile lui, el spunea că a atribui totul mediului social și a nu studia personalitatea autorului este o greșeală.
Sigur că da. Și nu numai că așa cred și eu, dar am scris un articol întreg în sensul ăsta. Citește articolul meu din no. 1 al Literaturii. Știi că acolo am studiat personalitatea unei părți din scriitorii noștri tocmai pentru ca să pun în legătură personalitatea cu opera de artă. Mai mult decât atâta, eu cred că fiecare producție artistică este o impresie redată printr-o personalitate. Prin urmare, departe de a reduce totul la mediul social, eu dau și personalității autorului o mare însemnătate.
— Priceput. Ia spune-mi acuma, ce gândești despre publicul cetitor? Făcut-a el un progres, ori stă locului?
— Nici nu-i de vorbit că mergem înainte. Acuma se formează la noi un public cititor. Suntem într-o perioadă în care lumea, sătulă de banalități, dă năvală pe lucruri mai bune. Ea consacră pe scriitorii ei favoriți, după cum se poate constata din registrele librarilor și editorilor. E vremea să lucrăm. Nu ne mai putem plânge de lipsa de cititori; cei cu talent să lucreze.
— Încă o întrebare, și sfârșesc cu tortura intervievului. Nu crezi că e prea puțină solidaritatea între artiști? De ce nu s-o fi formând nici un cerc literar la noi?
— O, sunt atâtea cauze! E greu de răspuns în câteva cuvinte...
— Oricum, eu cred că luptele politice și sociale sunt între cauzele principale. Artiștii au pasiunile lor politice, așa că astea-i fac să se certe ori de câte ori se adună... De pildă, Delavrancea liberal, eu socialist, Caragiale... cum îl știi... Cum să ne înțelegem?...
— Aici ai dreptate. Dar luptele sociale au fost totdeauna. Negreșit, însă, că artiștii sunt oameni de temperamente deosebite, iar impresiunile și credințele se exprimă la ei mai violent. Totuși, explicația cu luptele politice este adevărată, mai ales că azi suntem în ajunul unei mari reforme sociale.

***

Aici se încheie intervievul, care, nefiind stenografiat, e greu, firește, de publicat întocmai.
Și, cu părerea de rău că nu am mai multe ceasuri de stat în Ploiești, îmi iau rămas bun de la omul care răspândește în jurul lui atâta seninătate sinceră, în lumea asta, în care artiștii sunt... artiști... un ceas petrecut cu Gherea te vindecă de multe neplă- ceri ale vieții. Te simți renăscut, te simți încurajat pentru încă o bucată de vreme!...