Conversații cu o moartă

 

Și astăzi, 22 septembrie, ora 6 seara, dată mai importantă pentru mine ca data începutului războiului mondial, am ajuns la cimitir!

Mi s-a spus: pe prima alee, apoi în colțul din stânga. S-o căutăm. Domnul căpitan V. Ionescu… Domnul locotenent Patriciu… Domnul general Berariu. Printre ofițeri. Mereu aceeași și după moarte.

În ultimul an înainte de despărțirea noastră, când s-a dus în provincie, toată ziua și-o petrecea cu ofițerii. Pe strada principală, la deal și la vale, discutând despre nimicurile târgului. Sublocotenentul Stroia, blond și cu codete, dp de imbecil, era „foarte drăguț» și „dansa elegant»… Sublocotenentul Radu era amuzant, iar locotenentul Crainic avusese o deznădejde și de asta atrăgea simpatie. Și cu toții erau foarte buni.

În definitiv, cât de departe o fi mers prietenia ta cu dânșii? Și acum, la fel, în același anturaj. Dar acum ai avansat în grad, nu mai ești studenta umilă și boemă pe care am cunoscut-o odinioară. Stai la sindrofie, ca o cucoană veritabilă, cu grade superioare…

N-o găsesc.

În fața fiecărui mormânt nou încremenesc, ezit să mă uit la nume, reîncep căutarea.

Poate mormântul cu o cruce neagră sau acel cu o cruce mică de lemn. Îmi împrăștii puțin din emoția pe care trebuie s-o am în fața mormântului Irinei pe o sută de alte morminte indiferente (dacă se poate spune că un mort poate fi indiferent). Aici trebuie să fie, în colțul acesta, și n-o găsesc.

Poate la un pas de mine… Irina.’… Răspunde! Trebuie să-mi faci un semn. Am fost dragostea ta, nu se poate să rămâi fără de nici o tresărire și să mă simt aici, cu tine alături, ca între streini. Am crezut în toate fantomele, am stat de vorbă, perfect convins că nu mă sugestionez, cu morții, m-am cățărat pe razele lunii și am călătorit printre stele. Și pe fiecare om, oricât de solid ar fi fost clădit și oricât de convins ar fi emis teorii, l-am privit ca pe o apariție ciudată, care se poate destrăma în orice clipă. Și acum, în preajma ta, să nu primesc nici un semn!… Am avut atâtea intuiții, că ghiceam totul de la distanță, și acum n-am deloc intuiția locului unde ești. Irina, aceasta e ultima pedeapsă pe care mi-o dăruiești. Mă simt umilit ca și cum, vie, te-aș fi salutat, și nu mi-ai fi răspuns la salut!

Un om a trecut pe lângă mine și mi-a oprit monologul, întrebându-mă ce caut. Mi-a fost rușine de el ca să ezit și i-am spus. Mi-a arătat mormântul, cu un monument de-abia terminat, pe care n-a fost scris încă numele. Vra să zică, aici! Față în față! Un moment așa de important, pe care-l aștept de atâta timp, de când a murit, sau și mai demult, de când m-a părăsit, pe care l-am amânat mereu cu spaime, și totuși, acum nu plâng, nu-mi sfărm capul de zid, nu mă prăbușesc. Aici iubita mea, cu care am tresărit cinci ani de zile în înlănțuirea cea mai frenetică, și eu reușesc să mă țin pe picioare, și nu-mi pierd deloc controlul asupra mea. Nu îndrăznesc să mă apropii de tot, cum nu îndrăznești să te apropii de un lucru al altuia. Mi-aș face iluzia că sunt un amant venit pe fereastră, în timp ce soțul nu știe nimic, dar pentru asta ar trebui consimțământul femeii. Ce dureros! Moartea ei e tot ce mai puteam aștepta ca Irina să fie iarăși mai apropiată de mine… Sau la aceeași distanță de toți… Să-mi rămână fidelă (un hoit!) și să nu mă mai chinuie gelozia. Niciodată nu m-am mai gândit la o scenă de dragoste dintre noi, la o posesie și la toate tremurările ei, căci știam că gândul acesta trebuie să aducă după el neapărat și închipuirea exactă a infidelităților ei, care nu au fost o dată, ca să te deprinzi cu ele, ci continuau, și dacă nu venea moartea, trebuiau să continue, torturându-mă toată viața. Și acum mă complac în aceste gânduri, și înlănțuind o femeie în întuneric, în spasm, mă mint că ar fi Irina. Ceea ce poate purta o mie de nume. De pildă: sacrilegiu!

Ceea ce demonstrează și incapacitatea mea de a pune limite precise între real și fantomatic. De când ne-am despărțit, m-am deprins așa de mult să am convenții cu ea prin spațiu, s-o închipui, în același timp, lângă mine și departe, că moartea ei, la care n-am asistat, nu i-a putut schimba mult aspectul. Oricâte surprize aș fi imaginat, eram așa de convins că nu pot s-o mai întâlnesc, în orice caz s-o mai strâng în brațe (singura realitate care mă interesa), încât am considerat-o întotdeauna moartă. Sau poate invers, cum n-am asistat la găteala ei ultimă, la punerea în sicriu și în mormânt, nu pot crede că în fața mea, dacă aș scormoni pământul, mi-aș găsi iubita (în ce fel?), și de asta mă mențin încă așa de calm. Aș fi incomparabil mai impresionat dacă m-aș duce la Mânăsdrea Humor, unde timp de două săptămâni am făcut menaj într-o cameră țărănească, apropiați pe toate potecile și pe sub toți pomii, care îmi vor reveni, când îi voi vedea, cu aceeași intensitate. Numai dacă, gândindu-mă mult la Humor, nu-mi voi trăi dinainte toate surprizele și mă voi găsi și acolo tot așa de stăpân pe mine ca și aici. Păcatul lucidității, ce te face să întrevezi dinainte toate posibilitățile celor ce se vor întâmpla cu tine, prezentă în momentele cele mai grave, care-ți risipește orice spontaneitate sufletească. Astfel nu mai ai emoții intense decât în momente rare, când ești surprins pe neașteptate, și pentru vreun motiv mult mai umil (căci motivele însemnate nu le-ai uitat și le-ai frământat tot timpul în creier), descoperirea, de pildă, a unei cărți poștale cu câteva rânduri neînsemnate, la care nu te mai gândiseși, sau a unei cofetării proaste, unde am mâncat împreună prăjituri colorate.

Dar în mormântul din fața mea nu pot recunoaște deloc pe Irina.

Nici măcar numele ei nu e scris pe zid, și-mi dau sama de importanța literelor, căci împreună constituie un nume cunoscut, cum reprezintă persoana și cum puțin din esența persoanei se revarsă pe ele. De altfel, mormântul nu i se potrivește, mormânt grav, mare, oficial, cu monument impozant la căpâtâi, cu florile aranjate după un plan geometric, ca la rondurile din grădinile publice. Ceea ce nu se potrivește cu Irina pe care am știut-o, dar s-o fi potrivind cu ceea ce a devenit Irina în lipsa mea.

Omul de serviciu îmi vorbește de ea ca de o persoană în toată firea, o „doamnă”, de care nu poți vorbi decât cu seriozitate, fără înduioșarea grațioasă pe care ai avea-o pentru un adolescent. Cum să pricep ceva când acest mormânt grav aparține copiliței făcând mereu scene amuzante, cărora așa de deseori le lipsea orice logică și admitea orice improvizații în trecerea zilei… Copilița care, grăbită să vie la întâlnire, își îmbrăca hainele la întâmplare, și am ținut-o în brațe, mică, dulce, alipită, tremurătoare, înlănțuindu-mă frenetic și, cu ochii închiși, întinzându-și gura.

Ți-au făcut mormânt după toate obiceiurile (după cum odinioară te-au grijit să ai mâncare bună și haine călduroase iarna), s-a cheltuit cât trebuia, s-au pus flori ce se schimbă imediat ce încep să se veștejească, ți-au făcut toate slujbele și toate vizitele de rigoare. Și or să facă la fel un an, doi, trei… Dar peste cinci ani? Și peste zece? Și peste o sută? Peste o sută de ani nimeni nu va mai ști de existența celor pentru care m-ai trădat, și poate vreun îndrăgostit, citindu-mi lamentațiile și recunoscând unele chinuri, se va opri la mormântul tău și va depune o floare! Din pricina mea numai! A aceluia pe care l-ai alungat, ai făcut tot posibilul ca să ți-l înstrăinezi și nici măcar să-l mai vezi uneori, și care acum a venit la tine pe furiș, ca să nu-l vadă nimeni, se uită cu îngrijorare spre poarta cimitirului ca să nu fie surprins, și dacă ar vedea pe cineva apropiindu-se, ar fugi ca un hoț!

Ce noutăți să-ți mai dau? (Cu toate că, vai! nu eu îți pot da, poate, noutățile ce te-ar interesa mai mult.) Că la concerte programul este aproape identic. La teatru, numai piese neînsemnate. („Toalete sunt?” mă întrebi.) Iarna se apropie, și toate străzile au fost invadate de frunze galbene, pe care le împrăștie vântul, în timp ce copacii își îndreaptă spre cer ramurile goale. Și peste tot, în cocioabe și în palate, cu aceeași frenezie, posesia se înfăptuiește!

Am mereu jena de a mă simți prea calm. Apelez la toate aducerile-aminte impresionante, ca să mă simt mai vibrant. Insist asupra a tot ceea ce am pierdut ca, prin mine însumi, să pot pricepe mai bine.

Repet de o sută de ori gândul că, în definitiv, în fața mea e înmormântată, odată cu Irina, tinerețea mea! Aici, concentrat între câțiva metri pătrați, tot timpul meu dintre 20 și 25 ani, tot ce a fost în legătură cu dragostea, și la vârsta aceea dragostea joacă un rol capital. E greu de reprezentat abstractul prin concret, căci e greu de închipuit că ceea ce se desfășoară în față să aibă vreo legătură cu mine. Poate pentru că mormântul a fost plătit de altul.

Vra să zică, tu moartă, și eu continui să trăiesc! Și acum câțiva ani eram amândoi unul lângă altul, îmbrățișați, vorbindu-ne fără încetare despre subiecte care ni se păreau esențiale. Cu toate că, în definitiv, nu am fi vrut să știm decât un singur lucru (singurul important pentru top, în momentul când se contopesc din dragoste, dar cu toții îl escamotăm, îl înlocuim cu alte curiozități puerile): care din cei doi va muri mai întâi? Nu se poate, în clipa unei posesii, în care amândoi își dăruiesc toată ființa, în cea mai puternică clipă de fericire, să nu plutească această întrebare primordială.

Mărturisesc că începusem să mă deprind cu absența ta, și o întâmplare mi te-a readus iarăși alături. Am mers până la Suceava, unde fusesem odinioară, în drum spre Humor. Mi-am reamintit, dar fără prea mare jale, de străzile pe unde am trecut împreună, de bisericile vechi, pe care le-am examinat cu atâta entuziasm; m-am urcat la Cetate și-am privit, ca și odinioară, dar acum singur, perspectiva pe Suceava, până la Prut. Nu s-a petrecut cu mine nimic excepțional. Dimpotrivă, mă miram de entuziasmul vechi pentru bisericile reparate de nemți, așa de prost, așa de strident, cu acoperișul anost, și chiar cu poza lui Franz-Iosef la Mirăuți. Dar la urmă de tot, la Sf. Dumitru a lui Petru Rareș, o emoție neașteptată m-a invadat: lângă ușa de intrare e pisania deasupra căreia se află — întâmplare excepțională pentru arta românească - câteva motive italienești. Capul de zimbru e înconjurat de o coroană de frunze susținută de o parte și de alta de doi îngeri mititei, grațioși, goi, rotofei. M-am extaziat mult timp cu Irina în fața acestor detalii de sculptură, după cum m-am extaziat în fața multor lucruri. Dar acum, în fața îngerașilor (de ce tocmai aici?) am fost cuprins de o suferință ascuțită, care cu toate că au trecut mai multe luni de atunci, nu mă părăsește (dar cu intermitențe), chiar dacă ia mereu noi forme, și în fața lor am avut intuiția (și nu o reconstituire intelectuală) culorii feții ei, sunetului vocii, căldurii corpului, vieții pe care o degaja. Și de atunci un gând nou s-a oprit în creier, care mă urmărește, chiar dacă logic s-ar putea să nu am dreptate. Scapi de obsesia unei [ființe] vii (o revezi mai bătrână sau îmbrăcată fără gust, o auzi, și-ți aduci aminte toate banalitățile pe care le spune, îi vorbești, sau chiar o săruți și o posezi din nou, și te convingi că chinurile fuseseră exagerate). Dar cum poți scăpa de obsesia unei moarte?

Și nu capăt nici o explicație ca să-mi opresc întrebările. Poate că dacă aș ști tot ce s-a petrecut cu Irina m-aș calma. Dar sunt o mie de detalii pe care sunt avid să le șdu și la care mormântul de alături e mut… Chiar vie, Irina nu mi-ar fi răspuns, sau n-aș fî putut fi sigur că răspunsul e adevărat, oricât de abil aș fî făcut întrebarea. În definitiv, Irina a fost o fată simplă; puteam, în voie, să-i produc orice fel de emoție aș fi voit, puteam s-o examinez timp îndelungat, și ea să nu simtă nimic. Și totuși, la atâtea întrebări n-aș putea să răspund.

Închipuiește-ți, cineva mi-a spus cu siguranță că în ultima vreme, când ne vedeam rar și ne răceam zilnic, tu mai aveai un amant! Poate chiar pe unul din ofițerii cu care-ți treceai timpul și despre care, văzându-l mediocru, aveam naivitatea să nu presupun nimic periculos și să consider exactă scuza ta: „E așa de bun!” Ce-o fî adevărat din toate acestea, Irina, așa de simplă și totuși așa de misterioasă… Amantul tău era, suprem ridicol, un elev de clasa șaptea liceală! Când am aflat aceasta, am fost cuprins de noi gelozii. Și de deznădejdea de a fi fost odinioară mințit așa de caraghios. Și ce mă doboară: cred că e adevărat! Reconstituiesc acum o mulțime de fapte neînsemnate, și la un loc îmi pot înfățișa minciuna ta. Acum liceanul a devenit un june căruia îi lipsește orice aspect de donjuan. Oricâtă bunăvoință ai avea. Asta s-a întâmplat Ia urmă, în orașul tău de provincie.

Până atunci ai fost tot timpul lângă mine, erai îndrăgostită.

S-a despărțit plângând ca o nebună. Apoi, cu toate că ne revedeam săptămânal, simțeam că-mi aparține tot mai puțin, mereu avea multe întâmplări de povestit de viața de acolo, o serie de oameni deveniseră importanți. Prieteni noi, și când i-am văzut, mi-au părut cu toții dubioși, dar Irina îi suporta, căci avea spaima să nu rămână singură.

Odată am găsit-o cu o prietenă, Mariana. Când am cunoscut-o, mi s-a părut o persoană cam neînsemnată, cam vulgară, însă fără scandal, poate că tristă, dar mi s-a povestit, de cineva în care contam, că era apatică fără profunzime.

Mariana era amatoare de conversații nesfârșite despre lucruri minime, de plimbări cu ofițeri. Irina o numea „o excelentă camaradă”, și ce laudă poate fi aceasta când îți petreci camaraderia cu niște oameni mediocri? Probabil chiar că era metresa unuia din ei. Un cunoscut mi-a povestit o scenă: un locotenent era la o masă de joc, iar Mariana mereu îl chema, până ce el, excedat, i-a spus: „Dar mai lasă-mă în pace, că m-ai plictisiri” Și ea a ascultat cuminte, așteptând până ce a vrut el să se scoale. Mariana a explicat probabil Irinei că sublocotenentul X are ochi frumoși, sublocotenentul Y dansează admirabil, iar sublocotenentul Z este extrem de viril (ceea ce mai apoi Irina mi-a transmis, ca și cum ar fi fost observațiile ei, dar alături de mine și degajat, ca și cum faptul nu avea nici o importanță pentru ea).

Tot Mariana o fi învățat-o despre cerințele femeii, voluptățile subtile și, într-o bună zi, o fi amuzat-o ideea că un băiat de liceu e emoționat când o vede și aleargă cu bicicleta să-i facă mici servicii. La stadiul acesta am asistat și eu. Am vizitat-o pe atunci, și mi l-a arătat cu vorbele amuzante: „închipuiește-ți, piciul se agită după mine!” N-am dat importanță vorbelor, cu toate că acum mi se pare ridicolă reflexia ei. Cum îi va fi trecut prin cap să observe așa ceva! Apoi va fi glumit cu el, povestind, glumind, scena Marianei… Și apoi se va fi gândit cu senzualitate la prospețimea unui băiat de liceu. O fi ajuns la concluzia că în definitiv „nu contează”! Și când se va fi ivit prilejul, iar elevul va fi fost mai întreprinzător, se va fi dat lui. Îi va fi plăcut, și posesiile au intrat mai pe urmă în obicei. Elevul va fi început să vorbească mai serios și nu poți răspunde decât serios unui om căruia te dai. Se va fi scuzat față de ea: „E elev de liceu, dar e foarte matur”, cu toate că totul rămânea o simplă aventură.

Și apoi, ca să-i explice junelui că nu era fecioară (îndată după posesie, întrebarea o pune imediat bărbatul, ca să arăte că e gelos, cu toate că, mai ales în cazul acesta, era precis că nu putea fi altfel, și ca să aibe posibilitatea să reînceapă conversația pe teme scabroase și să ațâțe noi senzualități). Și atunci Irina i-a vorbit despre mine, cum sunt de vină de tot dezastrul ei sufletesc. Asta ca o scuză pentru gestul ei, căci, burgheză, avea remușcări de ce făcuse, chiar dacă condnua să stea goală lângă celălalt, în timp ce celălalt o strângea și o mângâia fără voie, căci discuția avea pretenda să fie sufletească, dar de fapt din pricina senzualității noi ce se deștepta în fața femeii în lacrimi; I-o fi vorbit despre mine, și pentru că am fost dragostea ei de ani de zile (a plâns de atâtea ori înaintea celei mai mici despărțiri) și a suferit văzând că eu rămân așa de incert, se va fi chinuit pe toate clapele interioare, văzând că eu sunt oricând gata să mă degajez de dragostea ei, și cu vârsta, când a devenit mai conștientă că în orice caz nu mă voi însura cu ea, poate cu o scuză, dar și cu deznădejde pentru viața trecută, la celălalt în brațe, va fi plâns fără nici o prefăcătorie.

Dar asta a fost numai la început. Mai pe urmă totul a intrat în obicei. S-a dat lui pe toate canapelele și pe podea, în toate chipurile, n-a mai avut nici o jenă să-și ascundă goliciunea și să-și ia toate precauțiile, s-a zbătut, a tremurat fără de nici o rușine. Și-a dat drumul firii (și i-a plăcut chiar să arăte că are temperament, ca să-și măgulească partenerul), a lăsat să se vadă dorința care o cutremura, când corpul gol se apropia de ea. Și apoi, când e singură, reflectează, sau poate spune chiar Marianei, cu un ton amuzat, căci îi e rușine să spuie adevărul că împerecherea cu un băiat de liceu poate fi luată în serios, dar de fapt cu o imensă bucurie de a fi fost satisfăcută în tot corpul: „Așa de mic, și de pe acum strașnic om!»

Irina! Te urăsc, parcă n-ai fi murit! Aș vrea să te pedepsesc ca să mă răzbun, și sunt disperat că n-aș putea face altfel decât strivind câteva flori de pe mormânt! Ceea ce ție ți-e egal, iar eu aș vrea să te pedepsesc în carnea care m-a înșelat!

Pământul e ridicat, parcă i-a luat forma corpului. Este uluitor gândul că dacă aș scormoni, aș da peste tine, oricât de puțin ar fi rămas din tine. Ce bicisnici suntem! Pe vremuri, un om, pentru dragostea lui, pleca în cruciadă, și eu n-am măcar curajul să rup o floare de pe mormânt!

Atâtea flori, nimic din esența făpturii tale n-o fi ajuns până la ele? Oricât aș cerceta petalele, n-o să găsesc nimic care să te remintească? În mirosul lor, nimic din mirosul corpului tău așa de cunoscut? Pământ mult, și la fund tu, care te transformi în pământ!… De ce pe oameni nu-i îngroapă goi, și se pun între ei și țărână hainele caraghioase, semn al tuturor convențiilor celor vii, care n-au ce căuta în pregătirea pentru eternitate?

Dacă ai trăi, m-aș răzbuna cum nimeni nu s-a priceput încă să se răzbune. Dar mai pe urmă… Mai întâi, fără vorbe, te-aș strânge, și nicicând n-ar fi o împreunare mai fierbinte. Te-aș zdrobi poate, și ai țipa de durere și de voluptate!…

A început să ploaie. Tot mai tare. Hainele îmi sunt umede, pe pantofi se strâng stropi de noroi. Simt apa cum cade pe capul aplecat și intră sub guler. Și sunt atent, secundă cu secundă, cu o imensă bucurie - ultima mea consolare de neputincios în fața neantului - cum o picătură se prelinge pe după urechea dreaptă, pe obraz, încet; am teroarea că se va opri și se va usca, apoi pornește din nou, târând după ea o senzație de rece, ajunge pe gură unde stă mai mult, se mărește parcă, și cade - îi aud zgomotul cu toată ploaia dimprejur - acolo, apăsat, drept pe mijlocul mormântului….