Contra latinizanților ardeleni
Steaua Dunării, în nr. 33, anul trecut, a reprodus din Gazeta de Transilvania apologia ardelenilor emeriți, ce luminează Principatele cu flacăra limbii manualului de filozofie, de care România literară a vorbit în nr. 10, și citează totodată opiniunea corespondentului Gazetei din Zărnești despre națiunile lumii alergând toate după uniune, iar numai națiunea română, și ce parte din națiunea română?... un milionaș de moldoveni, prin România literară, prin Steaua Dunării și prin Zimbrul, se împotrivesc misiunii ce destinul a împărțit românilor.
România literară, pentru odihna pedanților, a încetat, dar principurile literare și limbistice, dar colaboratorii ei tot trăiesc, și astăzi ei revendică partea lor în hula Gazetei și se mândresc de truda ce și-au dat în cercetarea titlurilor ardelenilor noi a regenta înțelepciunea noastră cu pensumuri latinești.
România literară a zis: Petru Maior, Klein, Șincai, Maiorescu, Costineștii, Ureche, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare sunt români, dl Uițirab a fost român... iar gramerianii de astăzi sunt numai munteni, moldoveni, blăjeni, brașoveni și ardeleni, da nu români...
România literară a zis: păsăreasca a venit din Ardeal, și Ardealul s-a făcut o carte latinească moartă; Principatele sunt și au fost vietatea română.
România literară a zis: Ardealul, pe lângă o mare erudiție, nu are nicicum filozofia lucrurilor lumii, nu are sau a prăpădit conștiința tradiției istorice, nu are, nici a avut ispita educației neamului; de aceea erudiția Ardealului este seacă, stilul său, o repetiție desflorită de retorica știută, și înnoită din respectabila, dar moarta vechime, și rodul, o secătură pedantă, ce a născut barbarismul latinesc al școalelor.
România literară a zis: Ardealul nu a înțeles pe reformatorii veacului trecut, și Petru Maior nu a visat comedia politico-limbistică de la 1848, mai în 15: — Domnul B. I. vorbea o limbă, domnul B. II vorbea altă limbă, domnii B. III și IV etc., etc. vorbeau limba manualului, domnul Ț., limba organului, domnii ceilalți vorbeau limba "foaiei" pentru minte, animă etc.
România a zis: limba scrisă a început la români cu reforma religioasă, și când limba se găsea formată și înfășurată cu limbile megieșilor slavoni.
România, după Petru Maior, a zis: limba romană e de viță romană, iar nu latină, și este mai mult decât o greșeală a predica latinirea: este un anahronism; prelungit anahronismul este un pedantism ridicol, și predicătorii anahronismului se cheamă pedanți.
România a zis: de când latinirea limbii, s-a lățit și despărțirea religioasă a românilor; și toate ideile mari ale românilor au izvorât din Principate... precum de a adopta limba română în trebile statului și ale bisericii, fără a strămuta legea... Prin ea s-a mântuit naționalitatea: limba în biserică ne-a depărtat de slavonism, credința neclintită ne-a despărțit de puterile amenințătoare de atuncea.
Ce au a face cu chestiile aceste de căpetenie micile umbre de mici dăscălași?... Ori din ce ungher al României ar veni un dăscălaș, chemat ori nechemat, prețuim ostenelile și meritul, dacă își dă osteneala și are merit. Dar ceea ce nu se prețuiește, în Moldova mai cu seamă, sunt sistemele pedantice și eronate, anahronismele care se impun în numele științei. Dacă dăscălașii predică pedanteria și anahronismele, vina este oare a moldovenilor? Sau a școalelor care au însuflețit pe dăscălași?... Pentru mândria Ardealului, osândi-s-ar milionașul de moldoveni a se hrăni de latineasca de bucătărie, ce ne trimite milionașul de ardeleni?... Când moldovenii se vor hotărî a vorbi latinește, vor alege altă latinească decât aceea a Ardealului. S-ar osândi oare milionașul de moldoveni, care de optzeci de ani trăiește de ideile filozofice ale lumii civilizate, a se pune sub jugul scolastic al coteriilor pedantice, ori sub ce nume român se înfățișează?...
Mândria că a conlucrat vrodată Ardealul la educația Principaturilor trebuie să fie ștearsă din închipuirea română; silințele sau ostenelile unor feciori ai Ardealului, aruncate în ogoarele Principaturilor, nu sunt titluri la acea mândrie; fapta ar dovedi mai curând că acei oameni, neavând cum întrebuința în Ardeal învățătura lor, s-au îndreptat în părțile României, unde puteau fi auziți, înțeleși și întrebuințați.
Dezunirea nu au săpat-o jurnaliștii și criticii moldoveni, au săpat-o sistemele ardelenilor, aceste închipuiri singuratice, care, în lipsă de realități, s-au aruncat în ideologii . Jurnaliștii moldoveni au strigat: "Frate Ioane, vorbește să putem înțelege și noi, poate că vorbiți bine pe la d-voastră; scrie să pricepem și noi bunătățile și frumusețile ce gândiți..." Jurnaliștii și criticii au zis: "Vă rătăciți, și rătăciți inimile și mințile românilor cu cimilituri fără noimă; ne faceți din nou Trisotinii și Vadiușii veacului al XIX--lea". Și d-voastră răspundeți cu o chestie păcătoasă de persoane și de dăscălași, o chestie de negoț. D-voastră ați dat drumul pe calea pedantismului cailor neînvățați, ce își zic literatori, de calcă fără frâu peste toate lexicoanele lumii și peste logică, pentru a îmbogăți sistemele d-voastră. D-voastră ați introdus în România patosul declamațiilor reci, argumentația pentru un pahar de apă, tomuri pentru descoperirea unei reguli de gramatică latină aplicată la gramatica română; d-voastră nu mai dați voie să zicem tată, ci pater, d-voastră ați da foc lumii întregi, pentru că lumea nu pricepe frumusețea, practica și patriotismul sistemelor.
De a face din chestii ca a noastre chestii de persoane, de a face din aceste persoane fenomene naționale, când persoanele ne sunt prietene sau sunt tot dintr-un sat cu noi, este o slăbăciune cunoscută a coteriilor politice, științifice și literare. Dar tocmai pentru că Termenul "ideologii" este folosit aici cu sensul de idei fantastice, fără suport real.
Toată românia a început deodată a fi o coterie, pedantismul s-a încuibat între noi, și ne-am proclamat toți scriitori mari, moraliști, oameni de stat și de capacitate. Moldova se dezlipește de această coterie și proclamă doctrina: că dăscălașul funcționar, plătit sau neplătit, are a da seama publicului de știința sa, de învățătura sa și de duhul acestei învățături. Pe parola sătenilor săi nu-l putem primi de om mare. Pentru dăscălașii și autorii care iscălesc, publică și vând cărți, după cenzură vine cenzura jurnaliștilor și a criticilor. Orice se publică, gramatică, istorie, manuale, poezie sau filozofie, este proprietate nemărginită a criticii, ori de unde vin și fără osebire de laturile unde sunt născuți; jurnaliștii și criticii moldoveni nu vor lipsi a întrebuința dritul lor de proprietate asupra scrierilor în toată întinderea dritului roman, care, latinește, ca să ne înțeleagă Ardealul, se zice: jus utendi et abutendi.
Cu aceasta nu credem a fi români răi, nici care cearcă neunirea. Naționalitatea și patriotismul nu stau în numele unora și al altora, nu se slăbesc cu critici literare și nu se întăresc cu feticismul persoanelor. Norocire că în Moldova se găsesc critici, adică oameni care se uită înapoi, să vadă ce au făcut pedanții, și se uită înainte, să vadă ce vor mai face pedanții și în care râpă de ridicol ne vor arunca; fără dânșii românia ar fi o adunătură de pedanți de tot soiul, ce s-ar socoti oameni mari, care s-ar sui în toate zilele la Capitol să se ureze unii pe alții că au scăpat românia. Se aude gâgâitul gâștelor... Dar Camilii nu se zăresc!
Corespondentul din Zărnești se întreabă de ce moldovenii nu se apucă de cei ce șed de una sută cincizeci ani în fruntea mesei, sau de fiii lui Israil?... și s-au apucat de dăscălașii din Ardeal. Românii din Zărnești nu știu ce sunt instituțiile țărilor, până acum ei nu au avut prilej a se ocupa de aceste chestii, și cred că se suflă pe ele cum nu s-ar sufla în borș... Nu știu iubiții noștri frați că fruntășia, sub o numire sau alta, e plecarea sufletului omenesc, și că numai nenorocirea poziției fraților noștri i-a ferit până astăzi de fruntășie. Moldovenii și muntenii nu sunt mândri de fruntașii lor, că e un rod al vieții politice și comerciale de cinci sute de ani: duhul fruntășiilor se poate preface, dar fruntășia nu poate pieri decât cu societatea, și de aceea am zis că Ardealul e o închipuire moartă, pentru că a trăit afară de societate și s-a luat în dragoste cu sisteme afară de viață. Dar oare zărneștenii nu caută astăzi cum ar ridica și ei o fruntășie să o opuie fruntășiei ungurilor și fruntășiilor altor neamuri; oare ilustrațiile literare de acolo nu fac o fruntășie ce va ridica fruntășia socială, oare zărneștenii nu sunt mândri într-atâta, că cinstesc în preoții lor deșertăciunile limești, care nu le dorim în preoții noștri?
Pentru fiii lui Israil mărturisim că este o faptă înțeleaptă a nu se apăsa; suntem de aceia care chemăm pentru dânșii îngrijirea, dreptatea și dreptățile toate... ori sub ce chip și pretext se arată apăsarea în lume, tot strâmbătate se cheamă; acei care ridică la sarcinile țării trebuie să aibă locul lor la bunuri și la folosuri - precum românii se despart în români ortodocși și români catolici, vor fi și români israeliți; și patria va câștiga fii mai mulți. Exclusia nu are simpatiile noastre, și am văzut, cu părere de rău, că în organizarea unei societăți, pentru îndemnarea și ajutorul învățăturii tinerimii, societatea își păstrează banii și simpatiile numai pentru tinerii români, ce-și dovedesc baștina. Am fi dorit ca ajutorul să se întindă la tot pământeanul, fără osebire de lege sau de viță. Educația, ocrotirea obștească, egalitatea morală și civilă, împărtășirea la toate șterg baștina și dau locuitori buni și îndatoriți. Principatele au a mulțumi cârmuirilor lor că toleranța, jumătate înscrisă în coduri, a fost întreagă în aplicație; și ne mirăm că ardelenii emancipați de-abia să nu cunoască principiul evanghelic al toleranței și să strige războiul!