Conrad de Baumgarten

Jump to navigation Jump to search
←←Werner Stauffacher Impresii de călătorii de Constantin Negruzzi
(Conrad de Baumgarten)
Wilhelm Tell→→


Printre cei zece oameni din cantonul Unterwaldului, care era să întovărășască pe Melhtal la Grutli în noaptea de 17 noiemvrie, se afla și un tânăr dela Wolfanchiess numit Conrad de Baumgarten. El de curând se însurase din dragoste cu cea mai frumoasă fată din Alzellen, și singur dorul de a-și mântui țara sa îl făcuse să intre în conjurație, căci era fericit.

Așadar, nici vru să spuie tinerei sale neveste ce pricină îl depărta de ea.

Se făcu că are o treabă la satul Brunnen, și la l6 seara, îi vesti că se duce de acasă pân a doua zi. Tânăra femeie îngălbeni.

— Ce ai, Roschen (Roza), zise Conrad, nu se poate un lucru atât de simplu să-ți facă o așa impresie!

— Conrad, zise juna femeie, nu poți lăsa pe altă dată treaba aceea?

— Nu se poate.

— Nu mă poți lua cu tine?

— Nu se poate.

— Apoi dar, du-te.

Conrad se uită la dânsa.

— Poate mă temi, sărmană copilă? Roschen zâmbi cu întristare.

— Dar nu, nu se poate, urmă el, s-a întâmplat ceva care-mi ascunzi.

— Poate greșesc că mă tem, răspunse Roschen.

— Și de ce te poți teme în satul acesta, în mijlocul rudelor și a prietinilor noștri?

— Cunoști pe tânărul nostru stăpân, Conrade?

— Dar, îl cunosc, răspunse el posomorându-se, ce?

— M-a văzut la Alzellen până a nu fi femeia ta.

— Și te iubește, strigă Conrad, strângând pumnii și privindu-o neclintit.

— Mi-a spus-o.

— Pân a nu te mărita?

— Așa, și uitasem, dar ieri l-am întâlnit pe drumul de la Stanz și mi-a spus-o iarăși.

— Bine! bine! murmură Conrad. Obraznici domni!... Nu era destulă dragostea mea pentru patrie, vreți să mai unesc și ura mea pentru voi! dar grăbiți de adunați nuouă crime pe capetele voastre, ziua răzbunării a să vie!

— Pe cine te lauzi tu așa? zise Roschen, uiți că el e stăpân?

— Stăpân vasalilor, robilor și slugilor, dar eu, Roschen, eu sunt de stare slobodă, cetățean de Stanz, domn pe ogoarele și pe casa mea, și daca nu am precum el, dritul a da dreptatea, am drit a mi-o face singur.

— Vezi că aveam cuvânt să mă tem, Conrade.

— Așa.

— Apoi așa e că nu mă lași?

— Mi-am dat cuvântul, trebuie să-l țiu.

— Apoi îmi dai voie să te întovărășesc?

— ți-am spus o dată că nu se poate.

— Doamne, Dumnezeule! murmură Roschen.

— Ascultă, adaogă Conrad, poate ne facem spaimă fără cuvânt, n-am spus nimărui că o să mă duc, nimeni dar nu o

Știe. Voi lipsi numai până mâine la amiezi. Mă vor socoti lângă tine și nu vei fi supărată.

— Dea Dumnezeu!

Conrad îmbrățoșă pe Roschen și se duse. Intâlrirea era, precum am zis, la Grutli, nimeni n-a lipsit. Acolo, în această mică câmpie ce formează o pajiște stramtă încunjurată de tufari la poalele stâncelor Seelisbergului, în noaptea de 17 noiemvrie 1307, pământul dete cerului una din cele mai înalte priveliști, aceea a trei oameni, făgăduindu-se pe cinstea lor de a da, cu primejdia vieții lor, libertate unui întreg popor. Walter Furst, Werner Stauffacher și Melhtal au întins brațul și au jurat către Dumnezeu „înaintea cărui împărații și noroadele sunt deopotrivă să trăiască și să moară pentru frații lor, să facă și să rabde totul împreună, să nu mai sufere nedreptăți, dar nici să facă să respecteze drepturile și proprietățile contelui de Habsburg, să nu facă nici un rău balifilor împărătești, dar să dea sfârșit tiraniei lor“. Rugându-să lui Dumnezeu, dacă acest jurământ îi este plăcut, să i-l facă cunoscut prin vreo minune. Pe loc trei izvoare au țâșnit la picioarele celor trei șefi. Conjurații au strigat atunci „Mărire Domnului“, și rădicând mâna făcură și ei jurământ să restatornicească libertatea ca niște oameni de inimă. Pentru isprava acestui scop s-a hotărât noaptea de la 1 ianuarie 1308, apoi, ziua începând a să ivi, s-au despărțit, și fiecare reluă drumul văii și a colibei sale.

Oricât să grăbi Conrad, era amiază când, ieșind din Dallenwyl zări satul Wolfranchiess și, lângă sat, casa unde îl aștepta Roschen. Toate se părea în liniște, întru vederea aceasta frica să liniști, inima sa încetă de a să clăti, se opri ca să se răsufle. Atunci i să păru că numele său trecea pe la urechile lui adus de suflarea vântului. Sări și apucă iar drumul. Piste câteva minute auzi a doua oară un glas ce îl chema. Se înfiora, căci acel glas era tânguios și îi păru că e al Roschen ei. Glasul venea despre drum. Alergă.. .

Abia făcuse vreo douăzeci pași și văzu o femeie alergând spre el despletită, speriată, care cum îl zări, întinse brațele, rosti numele său și, nemaiavând putere a merge mainainte, căzu în mijlocul drumului. Conrad prin o săritură fu lângă ea.

Cunoscuse pe Roschen.

— Ce ai, preaiubita mea? strigă el.

— Să fugim, să fugim! murmură Roschen, sâlindu-se să se scoale.

— Și pentru ce trebuie să fugim?

— Pentru că el a venit, Conrade, pentru că el a venit, când tu nu erai.

— El a venit!

— Așa... și folosindu-se de lipsa ta, și pentru că mă aflam singură.

— Spune, spune!

— Îmi zise să-i gătesc o baie...

— Obraznicul! și tu ai ascultat?

— Ce puteam să fac, Conrad?... Atunci el îmi grăi de amorul său... întinse mâna asupra mea... Eu atunci am fugit, chemându-te în ajutor... Am alergat ca o nebună... Pe urmă, când te-am văzut, puterea m-a lăsat și am căzut jos, pare că-mi fugise pământul de subt picioare.

— Și unde este el?

— Acasă... în baie...

— Nebunul! strigă Conrad răpezindu-se spre Wolfranchiess.

— Ce o să faci! nenorocitule!...

— Așteaptă-mă, Roschen, viu acum...

Roschen căzu în genuchi, cu brațele întinse spre locul unde se dusese Conrad. Ea șăzu asfel ca un sfert de ceas, neclintită și mută ca statuia rugăciunii, apoi deodată sări și țipă. Conrad se întorcea galben și țiind în mâini un topor roșu de sânge.

— Să fugim Roschen, zisă și el, să fugim! căci nu vom fi în siguranță decât de ceea parte de lac. Să fugim fără a urma drumul departe de cărări, departe de orașe... Să fugim de nu voiești să mor de frică, nu pentru viața mea, ci pentru a ta!

Zicând aceste, au plecat amândoi.

Roschen nu era o floare de acelea delicate și fragede,care cresc în orașele noastre; ea era o nobilă munteancă, tare și puternică în fața primejdiei, deprinsă cu soarele și osteneala. Conrad și ea curând au ajuns la poalele muntelui. Conrad atunci vru să se mai odihnească, dar ea îi arătă cu degetul sângele de pe ferul toporului său.

— Ce sânge e acela? zisă ea.

— Sângele lui... răspunse Conrad.

— Să fugim, strigă Roschen.

Atunci se adânciră în cea mai mare desime a codrului, urcându-se pe coastele muntelui prin poteci cunoscute numai de vânători. Conrad vru iarăș să se oprească, dar Roschen neâncetat îi da curaj, încredințându-l că nu e ostenită, în sfârșit, o jumătate de ceas până a nu însera, sosiră pe culmea unei prelungiri a Roestockului; de acolo auzea zberatul turmelor care să înturna la Seidorf și la Bauen și, dinaintea acelor două sate, vedea, culcat în fundul văii lacul de Waldstetten, lin și curat ca o oglindă, întru vederea aceasta, Roschen vru să urmeză drumul, dar voința era mai presus de puterile ei; la cei întâi pași ce făcu se povârni. Atunci Conrad ceru de la ea să ia câteva ceasuri de odihnă și îi găti un așternut de frunze și de mușchi pe care ea se culcă, în vreme ce el privighea lângă dânsa. Conrad ascultă murind unul după altul toate vuietile văii, văzu stingându-se pe rând toate luminile care semăna stele căzute pe pământ. Pe urmă, la zgomotele discordante a oamenilor, urmară armonioasele sunete a naturei și, la lucirile efemere aprinse de mâini muritoare, acea strălucită puzderie de stele, ce să râdică subt pașii lui Dumnezeu. Muntele are, ca și oceanul, glasuri nemărginite ce se înalță deodată în mijlocul nopților, de pe luciul lacurilor, din sânul pădurilor, din adâncurile ghiațierilor (glaciers). Pintre ele se aude vuietul necurmat a cascadei sau freamătul viforos a avalanșelor, și toate aceste vuiete vorbesc munteanului o limbă înaltă, care lui îi este familiară și la care el răspunde prin a lui strigări de frică sau cântări de recunoștință, căci aceste vuiete îi prevestesc liniște sau vifor.

Pentru aceasta Conrad urmase cu îngrijire aburul care, cețuind oglinda lacului, începuse a se rădica pe fața lui și care, suindu-se încet pe vale, mersese de se grămădise pe capul zăpădos a Axembergului. Acum, de multe ori el își înturnase ochii cu frică spre puntul cerului, unde luna era să răsară, când ea să arătă, dar galbenă și încungiurată de un cerc brumos care învălea palida ei strălucire; din vreme în vreme adieri trecea, aducând cu ele un miros umed și pământos; și atunci Conrad se înturna spre apus, mirosindu-le cu instinctul unui copoi și murmurând cu glas încet: „Așa, așa, vă cunosc prevestitori ai viforului și vă mulțumesc, nu voi perde înștiințarea ce îmi dați“. în sfârșit, o mai de pe urmă suflare a vântului aduse cu ea cei întâi aburi ridicați de pe lacurile Neușatelului și bălțile Moratului. Conrad cunoscu că era vreme de purces și se plecă spre Roschen.

— Preaiubita mea— murmură el la urechea ei— nu te teme, eu te deștept.

Roschen deschise ochii și aruncă brațele în grumajii lui Conrad.

— Unde suntem? zise Roschen. Mi-e frig...

— Trebuie să plecăm, Roschen; cerul se gătește de vifor și de abia avem vreme s-ajungem la grota Rikenbachului, unde vom fi în siguranță împrotiva viforului; pe urmă, după ce va trece, ne vom coborâ la Bauen unde vom găsi vreun luntraș care să ne ducă la Brunnen sau la Sissigen.

— Dar nu perdem noi o vreme prețioasă, Conrade? și n-ar fi mai bine să mergem drept la malul lacului? Dacă cumva ne vor fi gonind din urmă!...

— Tot atâta le-ar fi să caute urma căprioarei și a vulturului, răspunse Conrad, despre aceea n-aibi grijă, sârmană fată; dar iată viforul, să plecăm.

în adevăr, un tunet depărtat se auzi, umblă vuind prin cotișurile văii și merse de muri pe coastele goale a Axembergului.

— Ai cuvânt, n-avem minut de perdut, zise Roschen, să fugim, Conrad, să fugim!

Zicând aceste, se apucară de mână și alergară atât de iute pre cât îi lăsa greutățile locului, drept spre grota Rickenbachului.

În vremea aceasta, viforul se stârnise o dată cu cele întâi raze a zilei și se apropia vuind. Din zece în zece minute fulgere brăzduia cerul, și norii, abătându-se pe capul fugarilor, îi lipsi câte un minut de vederea văii și, lunecând iute de-a lungul muntelui, îi lăsa cuprinși de o umezală rece și pătrunzătoare care îngheța sudoarea pe fruntea lor. Deodată și în vremea unei tăceri, unde natura pare că își cheamă toate puterile pentru lupta ce a să ție, se auzi în depărtare lătratul unui câine de vânat.

— Naft! strigă Conrad, oprindu-se.

— Își va fi rupt lanțul și, văzându-e slobod, a fi venit să gonească pe munte, răspunse Roschen.

Conrad îi făcu semn să tacă, și ascultă cu această adâncă luare-aminte a unui vânător și a unui muntean deprins a ghici tot, peire sau scăpare, de pe cel mai mic semn. Lătratul se auzi din nou. Conrad răsări.

— Așa, așa, gonește, zise el, dar știi tu ce vânat gonește?

— Ce ne pasă?

— Ce le pasă de viață celor ce fug ca să și-o scape? Sântem urmăriți, Roschen! Iadul a dat o idee acestor diavoli; neștiind unde să mă găsească, au deslegat pe Naft și urmează instenctului lui.

— Dar de pe ce poți crede?. . .

— Ascultă și ia seama cât de încet se apropie lătratul; îl țin în zgardă ca să nu piardă urma noastră; altfel Naft ar fi pân acum lângă noi, în vreme ce cu chipul acesta mai au un ceas bun pană să ne ajungă.

Naft latră iarăși, dar fără vreo apropiere însemnată; din împrotivă, ar fi zis cineva că glasul e mai depărtat decât cum să auzise întâi.

— Ne-a perdut urma, zise Roschen cu bucurie, glasul se depărtează.

— Ba nu, răspunsă Conrad. Naft este un prea bun câine ca să le facă greș; vântul s-a întors, ascultă, ascultă. O strașnică izbire de tunet curmă lătratul, care cu adevărat se auzise mai cu apropiere, dar de abia tăcu și el se auzi din nou.

— Să fugim, strigă Roschen, să fugim spre grotă!

— Și ce ne poate folosi grota acum, daca pân în două ceasuri nu vom pune lacul între noi și acei ce ne gonesc, suntem perduți.

Zicând aceste, o luă de mână și o trase.

— Unde te duci, unde te duci? strigă Roschen, perzi direcția lacului.

— Vino, vino, trebuie să căutăm și noi a amăgi p-acești vânători de oameni: sunt trei ceasuri de aici până la lac și de ne vom duce în linie dreaptă până în douăzeci de minute, sărmană copilă, nu vei mai putea merge; vino, îți zic.

Roschen făr a răspunde, își adună toate puterile și, înaintând cu grabă în direcția aleasă de bărbatul său, merseră așa ca la zece minute; când deodată să aflară pe marginile unei largi crăpături, care sunt atât de dese prin munți; un cutremur o produsesă în niște vremi uitate și de strămoși, și o râpă de douăzeci picioare de largă și o legă de lungă, poate, făcea o cingătoare adâncă muntelui. Era o zbârcitură de acele ce vestesc îmbătrânirea pământului; dar, sosind acolo,

Conrad slobozi un strigăt strașnic. Slaba punte, ce slujea de comunicație de la un mal la altul, fusesă sfărâmată de o stâncă ce se dărâmase din vârful Roestockului. Roschen pricepu câtă desnădejde era în acel strigăt și, socotindu-se prăpădită, căzu în genuchi.

— Nu, nu; nu e încă ceasul de rugat, strigă Conrad, cu ochii strălucind de bucurie. Curaj! Roschen, curaj! Dumnezeu nu ne-a părăsit de tot.

Zicând aceste cuvinte, alergase la un vechi brad care creștea singuratic și despoiat de crengi pe marginea râpei și începuse lucrul mântuirei lui, lovindu-l cu toporul; copacul, atacat de un dușman mai nătâng și mai puternic decât vijilia, gemea din rădăcină pan în creștet.

Roschen încuraja pe bărbatul său, tot ascultând glasul lui Naft care în vremea acestor întârzieri și împrotiviri se mai apropiese.

— Curaj, preaiubite, zice ea, curaj! vezi cum tremură copacul! O! cât ești tu de vârtos șide puternic! Curaj, Conrad; se povârnește, cade! Cade! O, Dumnezeule, îți mulțumesc, iată-ne mântuiți!

Bradul tăiat din rădăcină, supuindu-se împingerii ce îi dase Conrad, căzuse d-a curmezișul râpei, înfățoșând o punte netrecută pentru oricare altul afară de un muntean, dar îndestulă pentru piciorul unui vânător.

— Nu te teme, strigă Roschen mergând spre ea; nu te teme Conrad, și mă urmează.

Dar, în loc de a o urma, Conrad, neândrăznind a privi primejdiosul ei trecut, se aruncase cu fața la pământ și înțepenea copacul cu peptul său, pentru ca să nu se clatine subt pașii preaiubitei sale; în vremea aceasta, lătrările lui Naft se auzea nu mai departe de un sfert de ceas. Deodată, Conrad simți că mișcarea ce da copacului greutatea trupului Roschenei încetasă, ridică ochii și o văzu de ceea parte tinzându-i brațele și îndemnându-l să vie. Conrad începu îndată a merge pe acea punte ce să clătina, cu un pas statornic, ca și când ar fi trecut un pod de piatră; pe urmă, ajungând lângă femeia sa, se înturnă și, cu o izbire de picior, îmbrânci bradul în adânc. Roschen îl urmă cu ochii și, văzându-l sfărâmându-se de stânci și sărind din adânc în adânc, își înturnă privirea și ameți. Conrad, din împrotivă slobozi un răcnet de bucurie, asemenea cu acela a vulturului și a leului după o biruință, pe urmă, petrecând brațul pe lângă mijlocul Roschenei, se adânci pe urma unei poteci călcate numai de dobitoacele sălbatice.

Cinci minute după aceasta, gonașii povățuiți de Naft sosiră pe malul râpei!... în vremea aceasta viforul își îndoia puterile, fulgerile se urma fără curmare, tunetul nu înceta minut de a se auzi, ploaia cădea șiroaie, chiotele vânătorilor, lătrările lui Naft, toate se perdea în acest haos. După un sfert de ceas, Roschen se opri.

— Nu mai poci merge, zise ea lăsând mâinele în jos și încujbându-se pe genuchii săi; fugi singur, Conrade, fugi, te rog.

Conrad se uită împrejurul său, ca să poată cunoaște cât de departe se afla de lac, dar vremea era atât de posomorâtă, toate obiecturile au fost luat subt vălul viforului o față atât de uniformă, încât îi fu neputință a se îndrepta, înălță ochii spre cer, dar el era numai trăsnete și fulgere, și soarele fugise ca un rigă destronat. Locul plecat la vale îi arăta oarecum drumul ce avea să urmeze; dar pe acea cale se putea afla niscaiva greutăți a locului atât de comune în munți și pe care numai copitele căprioarei sau aripile vulturului le pot trece. Conrad lăsă și el mâinile în jos și gemu ca un luptător ce e mai învins.

În momentul acesta, un lung și deșănțat clocot se auzi viind din vârful Roestockului; muntele se clăti de trei ori asemenea unui om beat și o negură caldă, ca aburul ce se rădică deasupra apei ce ferbe, trecu.

— Un vârtej! (trombe) strigă Conrad, un vârtej!... și, luând pe Roschen în brațe, se aruncă cu ea subt bolta unei manine stânci, strângând cu un braț la sân pe femeia sa și încleștându-se cu celalalt de stâncă. Abia era subt acest adăpost când crengile de pe sus a brazilor tremurară, apoi curând astă mișcare se comunică la crengile de mai jos. Un șuierat, a cărui vuiet domnea pe al viforului, cuprinse locul; codrul se plecă ca un câmp de spice; pârăituri strașnice se auziră și curând văzută trunchiurile copacilor celor mai tari sărind în bucăți, desrădăcinându-se, rădicându-se ca când mâna unui demon îi lua, trecând, de păr, și fugind înaintea suflării vârtejului, învârtindu-se ca o rondă nebună de gigantice și grozave fantomuri.

Deasupra lor o grămadă deasă de crengi de ramuri frânte și de tufari fugea, urmând tot acea împingere, de dedesubt sărea mii de stânci rupte din munte, care se învârtea ca o pulbere. Din norocire, aceea subt care ei era adăpostiți ținea prin legături din veacuri cu marele schelet al muntelui; ea stătu nemișcată, protectând pe fugari care, aflându-să chiar în centrul viforului, urmări cu un ochi spăimântat mersul groaznicului fenomen care, înaintând în linie dreaptă și răsturnând toate împrotivirile, merse spre Bauen, trecu piste o casă care se făcu nevăzută cu el, ajunse la lac, despică negura care îl acoperea în doi păreți ca de piatră, întâlni o luntre pe care o cufundă și merse să moară de stâncile Axembergului, lăsând locul ce-l petrecuse deșert și despoiat ca așternutul unui râu scurs.

— Aide, iată drumul nostru însemnat, strigă Conrad, trăgând pe Roschen în cărarea făcută de vârtej. Avem să urmăm numai astă rană a pământului ca să ne ducă la lac.

— Poate că, zise Roschen, adunându-și toate puterile ca să urmeze lui Conrad... poate că viforul ne-a fi mântuit de dușmanii noștri.

— Așa, răspunsă Conrad, așa, daca le-aș fi lăsat puntea în urmă... căci s-ar fi aflat tot într-o linie cu noi, și atunci poate am fi văzut leșile lor trecând pe dasupra capetelor noastre; dar ei au fost sâliți să ia în stânga, ca să încongiure râpa. Vârtejul le-a fi dat vreme să ne ajungă, și iată dovada: ține, ține... auzi? Iar începuse a se auzi lătratul lui Naft. Conrad atunci, simțind că puterile Roschenei o părăseau, o luă în brațe și, încărcat cu astă sarcină, apucă drumul mai grabnic decât ar fi putut urmat de ea.

Zece minute de o tăcere de moarte urmă puținelor vorbe ce soții își ziseră. Dar, în vremea acestor zece minute, Conrad câștigase mult loc; lacul i se părea acum pintre negură și ploaie abia ca la cinci sute pași departe. Cât pentru Roschen, ochii ei era pironiți pe drumul ce venise. Deodată Conrad o simți tremurând piste tot trupul; tot atunci chiote de bucurie se auziră; aceștia era soldații care îi gonea și care în sfârșit îi zăriseră, într-acel minut, Naft veni sărind lângă stăpânul său; cunoscându-l, să smâncise într-atât încât rupsăse lanțul din mâna acelui ce-l ținea; câteva verigi spânzura încă de zgarda lui.

— Așa, așa, murmură Conrad, tu ești un credincios câine, Naft; dar credința ta ne perde mai bine decât o vânzare. Acum nu e goană, e fugă.

Conrad se îndreptă în linie dreaptă spre lac, urmat ca la trei sute pași de opt sau zece arcași al domnului de Wolfranchiess; dar, sosind la malul apei, o altă pedecă se înfățoșa, lacul era pornit ca o mare nebună și, cu toate rugămințile lui Conrad, nici un vâslaș nu vru a-și primejdui viața sa ca să scape pe la lui.

Conrad alerga ca un ieșit din minte, purtând pe Roschen mai leșinată și cerând în glas mare apărare și ajutor, gonit de arcași, care la tot pasul să apropia.

Deodată, un om sări de pe o stâncă în mijlocul drumului.

— Cine cere ajutor? întrebă.

— Eu, eu, zise Conrad; pentru mine și pentru astă sărmană femeie. O luntre, pentru numele lui Dumnezeu, o luntre!

— Veniți, zise necunoscutul sărind într-o barcă legată la mal.

— Oh! ești mântuitorul meu! Dumnezeul meu!

— Mântuitorul este acel ce și-a vărsat sângele său pentru oameni; Dumnezeu este acel ce m-a trimes în calea voastră; mulțămiți-i și, mai vârtos, rugați-l; căci o să avem nevoie să nu ne piardă din vederea sa.

— Dar nu trebuie măcar să știi pe cine scapi?

— Sunteți în primejdie, iată tot aceea ce-mi trebuie să știu, veniți!

Conrad sări în barcă și puse pe Roschen, iar necunoscutul desfășură o mică velă și, puindu-se la cârmă, deslegă lanțul care o ținea de mal, îndată ea s-aruncă, săltând pe orice val și inimându-se de vânt, ca un cal ce pricepe glasul și simte pintenii călărețului său. De abia fugarii era ca la o sută de pași de la locul unde să îmbarcaseră și arcașii sosiră.

— Veniți prea târziu, domnii mei, murmură necunoscutul, am scăpat din mâinele voastre, dar nu e destul, urmă el adresându-se la Conrad, culcă-te tinere, culcă-te, nu vezi că își caută tulbele? O sâgeată merge mai iute decât cea mai bună barcă, de ar mâna-o măcar însuși demonul vijiliei. Culcă-te, îți zic, cu fața la pământ. Conrad ascultă. Pe loc, un șuierat se auzi deasupra capetelor lor, o săgeată se înfipse tremurând în catargul barcei, celelalte merseră de se perdură în lac.

Streinul să uită cu o ticnită curiozitate la sâgeată a căria fer să făcusă nevăzut în borta ce făcuse.

— Așa, așa, murmură el, cresc în munții noștri bune arce de frasin, de corn și de jugastru, și dacă mâna ce le întinde și ochiul ce îndreaptă săgeata ar fi mai cercate, ar putea cineva a avea grijă a le sluji de țintă. Dar nu e lucru ușor a ajunge căprioara ce fuge, paserea ce zboară, sau barca ce saltă. Pleacă-te, încă, tânărule, pleacă-te; ne mai sosește un rând.

Adevărat, o săgeată se înfipse în lemnul barcei și alte două, sfredelind vela, rămaseră oprite de pene. Pilotul le privi cu dispreț.

— Acum, zise el lui Conrad și Roschenei, vă puteți pune pe bancele barcei, ca și când v-ați face primblarea de duminică, până a nu apuca să scoată a treia sâgeată din tulbe vom fi departe de lovirea lor; numai o săgeată de arbaletă împinsă de un arc de fer poate trimite moartea la depărtarea unde suntem, și ține uitate. Un al treile rând de sâgeți veni de căzu în urma barcei, fugarii scăpaseră de mânia oamenilor, nu avea a se teme decât de a lui Dumnezeu. Dar necunoscutul semăna fără grijă de cea a doua precum și de cea întâi și, piste o jumătate de ceas, Conrad și femeia lui să afla pe celalt mal. Naft, pe care l-au fost uitat, îi urmase înot.

Până a nu se despărți de streinul, Conrad gândi cât de trebuitor un om așa nefricos le putea fi în conjurația lor, începu deci a-i spune acele ce să hotărâseră la Grutli, dar la cea întâi vorbă, străinul îl opri.

— M-ați chemat să v-ajut și am venit precum aș fi dorit să vie și alții spre ajutorul meu, daca m-aș fi aflat în asemenea poziție; nu îmi cereți mai mult, căci nu voi face.

— Dar încai, strigă Roschen, spune-ne cum îți e numele, să-l purtăm în inima noastră alăturea cu ale părinților noștri, căci precum și lor, noi îți suntem datori cu viața.

— Așa, așa, cum te cheamă, zise Conrad, nu ai nici o pricină ca să te tăinuiești de noi.

— Nu, fără îndoială, răspunsă zâmbind streinul, legându-și barca de țărm, eu sunt născut la Berglen, sunt adunătorul dăjdiilor Fraumünsterului de Zurich și mă numesc Wilhelm Tell.

Zicând aceste, salută pe amândoi soții și apucă drumul de Fluelen.

▲ Începutul paginii.