Confesiuni

 

Am multe lucruri de scris,
de plante și ape line,
care toate-nchid câte-un vis,
mai rămuros, mai ciudat ca mine.

Când plouă nu se-ntâmplă nimic.
Oamenii spun: asta vine de sus;
streșinile-ngână: pic, pic,
și gâlgâie-n putred apus.

Totuși, am văzut zânile
cum țineau deasupra capului mâinile
si dansau în iarba cea nouă,
bucuroase că plouă.

Am văzut în fiece lucru-o mișcare
de rugăciune si adorare;
în arbori, dimineața, o strălucire.
Nu te speria, trandafire!

E-atâta freamăt nebănuit
din cauza ceței, deasupra lacului adormit...
Și-apoi, fiecare spune: o floare,
ca si când n-ar fi o minune destul de mare.

Primăvara sta, o bucată grea de pământ,
poate chiar un mormânt;
si-apoi deodată-aceste ființi,
străvezii ca îngerii, păsind cuminți.

„De unde veniți? întrebam,
aproape palidă de mirare și frică,
mărgărete, petunii, șopteam,
cine din noapte, cine vă ridică?”

Oamenii însă râdeau de-aceste cuvinte;
pentru dânșii, auzul si văzu-i tocit.
Nimic nu luau aminte,
și jumătate parc-ar fi dormit.

Spuneau: „E nebun poetul,
vorbește cu arborii si cu pietrele”...
Atunci m-am depărtat de dânșii cu-ncetul,
le-am uitat graiul și vetrele.