Confesiunea unui renegat

Jump to navigation Jump to search
Confesiunea unui renegat
de Grigore Alexandrescu


<poem>Ascultă-mă, sfânt preot, ascultă-mă, părinte. Ajută un nevrednic, lipsit de ajutor; Consolă un trist suflet ce soarta își presimnte, Când sună ceasul groaznic, veciei vestitor.

Viața-mi de necinste și crimile-mi trecute, Ca furii nempăcate asupră-mi năvălesc; Vânzări, satanești planuri, de lume neștiute, În inima-mi pun iadul, ca iesme îmi scâșnesc.

Nopțile-mi sânt grozave, tăcerea îmi șoptește, Mă înconjor prăpastii la fiecare pas; Părul meu c-al lui Cain pe frunte-mi se zbârlește; Gura mi se-ncleștează și nu poci scoate glas.

Mă rătăcesc pe câmpuri, dar iarba înviază, Dar arborul pădurei ia formă, mi-e vrăjmaș; Vulturul mă privește și ochiu-i scânteiază, Ș-a sfâșia e gata un leș de ucigaș.

Vezi ceasornicul-acesta care la pieptu-mi bate? E vechea recompensă unui păcat cumplit. Câte cu a mea faptă am drepturi câștigate? Vânzarea fu plăcută, dar eu desprețuit.

Am cunoscut bărbați lucrând l-al țărei bine. Cu-nalte simțimente la ei m-am arătat; Târându-mă la dânșii, s-au încrezut la mine, Ieri le-am jurat credință, și astăzi i-am trădat.

Urând orice virtute ce n-o putem ajunge, Pe orice om de merit în veci am defăimat; Proteu cu fețe multe, strigoi setos de sânge, La umbră, la-ntuneric, pe mulți am sugrumat.

Subt aer de blândețe, urmam a mea turbare, Și gheara-mi veninată în inimi înfingeam. Având nepedepsirea de preț l-a mea vânzare, Minciuni nerușinate eu liber tipăream.

Angel de întuneric pentru-ale lor păcate, Ieșind din adâncirea noptosului Tartar, Am auzit cu spaimă cuvântul de departe, M-am prefăcut că-mi place, și am zâmbit amar.

Am zis: iată speranță, prilej de bucurie! Și bogătii și titluri acum să dobândesc E timpul să se-nalțe smerenia mea trufie Am imitat virtutea, dar o s+o prigonesc.

Poci să sugrum p-asti oameni, și să le iau vesmântul, Căci eu sînt cel mai tare, având tainele lor, Multe fiare ca mine le sufere pământul Și oerul cu zăbavă trimite ajutor.

De ură nici nu-mi pasă, când e fără putere, Desprețul e o vorbă deșartă de-nțeles; Mai sînt poate și alții cu mine d-o părere, Și când fac al meu bine, drum sigur mi-am ales.

Iată puține, taică, din multele-mi păcate, Iată crime ce astăzi nu poci să mai lucrez, Într-al lui Hristos nume drăcește-au fost lucrate; Râdeam de semnul crucei, dar lângă moarte crez.

Asta e adevărul ce pocăința-l naște; De frica judecății în sânu-ți îl depui, Amăgitorul șarpe abia se mai râraște; La glasul veciniciei cu groază mă supui.

Dar ce-am zis? Nu voi ruga, nu voi a ta credință; Urăsc a voastră lege ș-al vostru ajutor. Este o slăbăciune oricare pocăință; Gâde am fost în viață, și gâde voi să mor. <poem>