Concepte maioresciane în critica lui E. Lovinescu
Faptul de-a fi respins teoria mediului, aplicată de Gherea la literatura română și de-a fi reținut numai conceptul rasei, din Taine, îl apropie pe Lovinescu mai mult de Maiorescu decât de criticul francez; deasemeni, ideea că mediul este creat de forța modelatoare a individualității artistice, determinată de structura ei interioară; nu altfel explicase Maiorescu personalitatea lui Eminescu, în studiul lui din 1890, abstrasă din mediu și predeterminată de ereditatea lui umană și de esența lui de geniu.
În fond, conceptul de rasă se acoperă cu conceptul maiorescian al «fondului particular», exprimat în forme estetice universale. În Literatura și critica noastră, conceptul maiorescian apare în variante verbale, care nu-i alterează natura:
«Literatura e produsul cel mai înalt al unui popor. Ea e inflorescența superbă, ce absoarbe puterile intelectuale ale unui întreg neam. În flacărea ei se mistuie forțele ascunse, zăcămintele bănuite dar necunoscute ale sufletului național».
Expresia «sufletul național» nu are aci sensul restrictiv de «specific național», așa cum vor teoretiza poporaniștii și sămănătoriștii; într-un alt pasagiu, Lovinescu circumstanțiază conceptul de «suflet național», în opoziție clară cu tendințele țărănești exclusiviste, din literatura timpului:
«O bună literatură trebue să fie o expresie națională. Pentru aceea toate straturile națiunii au dreptul de a fi reprezentate în literatura neamului. Scriitorii trebuie să le exploateze pe toate, fiecare după înclinările sale sufletești și după stratul apropiat în care trăiește sau pe care-l cunoaște. Preferință nu se poate impune».
După ce arată complexitatea literaturii rusești, la Gogol, Cehov, Tolstoi, Turghenief, Dostoewski și Gorki, la care Maiorescu nu se va referi niciodată, în critica lui, Lovinescu conchide:
«Aceasta ne trebuie și nouă: o literatură cu o bază curat națională. Dar această bază nu trebuie să fie restrânsă la o anumită pătură-socială, la țărănime de pildă, căci atunci literatura e incompletă și unilaterală».
Motivele de inspirație trebuie sa fie cât de variate și să îmbrățișeze toate straturile neamului nostru și mai cu deosebire straturile suprapuse, ce sunt mai complicate și cer o mai mare ascuțime de observație.
«Numai printr-o astfel de literatură completă, vom putea scrie și noi cu cinste pagina ce ni se cuvine în literatura universală».
Raportul dintre cele două concepte maioresciane, al «fondului particular» și al universalității este, teoretic, același; numai că Maiorescu, puțin cunoscător al romanului modern european și mărturisind o repulsie organică față de realism și naturalism, imaginase o intenabilă teorie a unui exclusiv «roman poporan», care indică limitele receptivității lui estetice.
Lovinescu, dacă nu depășește teoretic raportul dintre «fondul particular» și expresia universală, de izvor maiorescian, respinge, indirect, eronata îngrădire a inspirației epice, redusă la sufletul țărănesc; lecturile lui sunt mai întinse și mai variante și gustul lui mai deschis, evoluând între clasicitatea greco-latină și producțiile cele mai noi ale literaturilor europene. Teoria aplicată la roman de Maiorescu se părea că dă câștig de cauză sămănătorismului și poporanismului; așa cum era formulată, e drept că nu se sprijinea numai pe ideea de specificitate etnică, ci, mai ales, pe specificitatea psihologică; comparând sufletul eroului dramatic cu sufletul eroului epic, unul activ și altul pasiv față de evenimente, criticul, dintr-o lectură insuficientă și poate și dintr-o preferință subiectivă, ridicase la grad teoretic o simplă observație, care coincidea și cu stadiul literaturii noastre narative, de un marcat ruralism.
Utilizând concepte maioresciane, Lovinescu este totuși un spirit independent, judecând personal și, firește, contrazicând la nevoe pe criticul în a cărui descendență se situează.
Rezervele lui față de «teoria romanului poporan» sunt categorice, deși, din respect pentru Maiorescu, nu se referă direct la eșecul lui, Literatura română și străinătatea, unde găsim formulată observația criticului junimist; abia în monografia închinată la centenarul nașterii, în 1940, putem ceti aceste rânduri:
«Nu se poate deci scoate o teorie a romanului universal bazat pe obligativitatea omului pasiv de proveniență de jos. Arta este o expresie etnică prin fatalitatea înglobării psihologiei individuale în psihologia etnică; valoarea ei rămâne însă de natură estetică și nu folclorică sau chiar reprezentativă».
Preferința progresivă a lui Maiorescu pentru particularismul etnic nu-l fixase într-o poziție adversă față de sămănătorism și poporanism, care potențau acest particularism până la exclusivitate; și, fiindcă Lovinescu este anti-sămănătorist și anti-poporanist, de la primele lui manifestări, explică și originea spiritului țărănesc, ca orientare dominantă, în literatura vremii:
«Literatura ardeleană este țărănească, și e și firesc. Noi suntem un popor cu mai multe straturi sociale, dar Ardealul nu e decât un imens plai țărănesc. Mai toți scriitorii fiind de origine țărănească, e natural ca în literatura lor să se oglindească acea pătură, din care au ieșit.
«Din Transilvania ne-a venit d. Coșbuc, și iată-l pe țăran întronat în poezia cultă!
«Din Transilvania ne-a venit d. Slavici și iată-l pe țăran întronat în mod exclusiv în nuvela cultă!
«Din Banat ne-a venit d. Popovici-Bănățeanu, și iată pe meșteșugarul bănățean introdus în nuvelă!
«Din Transilvania ne vine d. Goga și iată suferința țăranului ardelean cântată în poezie»!
În fond, o nouă piatră zvârlită în grădina maioresciană, căci, deși are aceeași grijă de a-l menaja, punând problema în termenii ei generali, sunt transparente aluziile la autorii preferați de criticul junimist, în perioada rapoartelor academice și a accentuării particularismului etnic.
Lovinescu corectează acest concept, care începe să se îngusteze în chiar mentalitatea celui ce judecase cultura română modernă din perspectiva valorilor universale.
Obiectivul principal nu este Maiorescu însuși, care oficia în critică numai la zile mari, ci sămănătorismul pe care-l va urmări în producția lui contemporană, cu o neîndoioasă receptivitate, dar și cu rezerve mereu formulate, asupra caracterului exclusiv rural al inspirației și asupra expresiei unor suflete prea simple, prea rudimentare. În evaluarea critică, Lovinescu nu va face greșeala de-a nu prețui talentul, dar nici nu va cădea în dogmatismul lui N. Iorga, care va supraevalua artistic tot ce poartă pecetea specificității țărănești și cu deosebire marca Sămănătorului. Este totuși interesant de subliniat că, în articolele teoretice și polemice din Pași, unde se afirmă cu ostentație sceptic, relativist și de un pironism, care părea că ascunde un diletantism vulnerabil, Lovinescu are o fermitate remarcabilă; observațiile lui sunt incisive, disocierile sunt precise și fără să-și fi constituit un corp de idei speculative și câteva noi concepte critice, cum va face Ia maturitate, își delimitează o poziție între toți criticii și curentele literare ale vremii; ea se va adânci, se va reliefa și va căpăta autoritate, după ce ajunge el însuși animator de curent.
Prefigurările sunt, în liniile generale, mai mult decât simple indicații; ele ne ajută să-i înțelegem etapele de evoluție, să-i urmărim creșterea personalității critice și să-i fixăm rolul și importanța, în evoluția modernă a genului și în cadrele culturii noastre. Pe linia criticei estetice maioresciane, va spori în autoritate și va putea să-l depășească pe însuși întemeietorul acestei aripi, când va ajunge să-și dogmatizeze impresionismul inițial, sentimental și sceptic; cu frivolitatea începuturilor va rupe el însuși, treptat-treptat, lucrând cu concepte din ce în ce mai precise, chiar dacă unele sunt controversabile.
Dar n-am istovit încă ocolul conceptelor maioresciane, din Pași, cu adeziunile integrale și cu nuanțele disociative pe care le-am indicat, în parte.
Ecoul istoricei polemici, dintre Maiorescu și Gherea, în jurul «artei pentru artă », al «tendenționismului» și al «moralei în artă» — se prelungește și în Pași; nu poate fi vorba de o participare a tânărului critic la o dezbatere care, teoretic, se istovise; adeziunea lui întârziată este, cu foarte mici și neînsemnate nuanțe, tot la poziția maioresciană; dacă redeschide unele porți, o face mai mult din presentimentul că altcineva le-a redeschis, cu o violență mai puțin teoretică și mai mult temperamentală. Critica lui N. Iorga se va pune la adăpostul «tendenționismului» și «moralei», în direcția opusă lui Gherea, este drept, dar va judeca literatura timpului cu alte criterii decât Maiorescu; între cele două concepte ale «fondului particular» și «expresiei universale», Iorga va pune accentul, cu exclusivitate, pe cel dintâi; dar cum Maiorescu nu va mai relua duelul și cu Iorga, fiindcă activitatea lui critică este încheiată, îi rămâne lui E. Lovinescu sarcina să țină piept impetuosului apostol, respectuos el însuși cu bătrânul îndrumător al Junimii, pe care după moarte va căuta să-l micșoreze, până la caricaturizare.
Cele două instructive și agreabile disertații ale lui Lovinescu, Arta și morala și Tendințele în artă, nu ies teoretic din făgașul lui Maiorescu, pe care-l parafrazează deseori; cu deosebire în primul se străvede și umanistul, care face dese referințe la literatura greacă și latină, dovedindu-se stăpân pe lecturi întinse și solide, în chiar momentul lui de debut.
Convins că «teoriile teoreticienilor» sunt vane și pornit contra spiritelor sistematice, tânărul impresionist glosează:
«Teoreticienii sunt viermi de mătase, ce nu fac însă mătase. Însemnătatea lor nu e nici mai mare, nici mai mică, iar sforțările lor sunt lovite de aceeași sterilitate.
Așa dar pe lângă artist mai avem și pe d. Sistem. D. Sistem e acel ce construiește foarte frumoase clădiri cu o osatură de fier foarte bine legată. Mai lipsește siguranța premiselor pentru ca clădirea să fie înțepenită pe veci în maiestatea sa. Dar premisele sunt ceea ce e temelia unei case. Prin urmare nu e un lucru mărunt».
Nu numai Gherea, dar și Maiorescu era un spirit sistematic și, în domeniul speculativ, s-ar putea spune că era mai sistematic decât Gherea însuși; nu era însă și un dogmatic, cum era teoreticianul «criticii științifice» la noi. Totuși, Lovinescu pare că, prin rândurile preliminare citate, încearcă și o emancipare de conceptele maioresciane, în discuția și soluționarea raportului dintre artă și morală și a tendințelor incluse în opera de artă.
Nu voiu scoate în evidență unele nuanțe anti-maiorcsciane, fiindcă sunt neinteresante, speculativ vorbind; vom scoate însă câteva formulări ferme, în spiritul maiorescian; ele au toată greutatea, mai ales că însuși Lovinescu se va ralia, peste vreo trei decenii, cu o tenacitate patetică la conceptele maioresciane, întunecate de campania lui N. Iorga și a tuturor forțelor culturale, invadate în estetică cu o furie oarbă și o incompetență masivă.
Fugind de sistematizare, iată totuși cum dă peste câteva certitudini, cu toată cochetăria de sceptic, care intră într-o discuție teoretică, având aerul că, între două poziții de intransigentă adversitate, nu este de partea niciuneia, integral.
Iată deci:
«Acest lucru trebuia mai întâi eliminat: arta nu are nevoie de rochiță de pongé rose. Ea e mult mai largă și mai liberală decât conceptele strâmte ale moralei convenționale de toate zilele».
Sau:
«Omorul transpus în ficțiune ne lasă indiferenți din punctul de vedere al moralei. Morala rămâne la ușa ce ne duce în lumea ficțiunii».
Sau:
«Așa dar cuprinsul artei sub acest raport e foarte larg. Marginele între care e strânsă nu cad în alte domenii. Religia sau morala nu-i pun nicio limită. Limitele ei sunt în adevăr și în frumos».
Sau:
«Dreptul însă de a introduce în lumea ficțiunii orice fel de caractere rămâne bine stabilit, pentrucă în această lume a ficțiunii nu e nimic imoral decât ceea ce nu e adevărat și nu e organic».
Sau:
« Ceea ce trebue precizat însă e, că arta nu e o școală a moralității cum nu e niciuna a imoralității.
«Poezia greacă nu e o tribună de unde să se predice ceva; ea e o tribună de frumusețe și de emoție estetică».
Sau:
« Prin urmare concluzia nu poate fi decât aceasta: Arta în sine nu e nici morală, nici imorală; când e în aliaj însă cu anumite tendințe practice, aceste tendințe pot fi morale sau imorale, pentrucă ele nu mai apelează la simțul nostru estetic, ci la cel etic».
Toate formulările sunt extrase din disertația Arta și morala; ele amintesc și stilistic de Maiorescu și nu sunt decât niște ușoare parafrazări, în jurul conceptului impus de criticul junimist, în articolul Comediile d-lui Caragiale, de o minte speculativă limpede și autoritară.
Iată acum și cealaltă problemă despre Tendințele în artă, corelativă celei dintâi, desbătută într-o disertație mai succintă, dar rezolvată, în esență, tot în spiritul maiorescian. Desprindem și de-aci câteva formulări, care-l situează pe aceeași poziție:
«Acest lucru ne dovedește că tendințele în sine ne sunt indiferente și ceea ce ne place într-o operă, e arta, care singură e veșnică».
Ca un ecou direct al eseului maiorescian, Lovinescu se referă la Caragiale însuși:
«Dar importanța operei sale stă oare în această atitudine conservatoare? Este el un artist pentru că e un junimist? Nici de cum. Importanța comediilor sale stă în humorul, în verva lor, în surprinderea unor figuri vii și în puterea dialogului».
Sau:
«Arta nu are altă valoare de cât sub raportul artei — prin urmare arta pentru artă și nu arta pentru tendinți, deși poate fi uneori și cu tendinți.
Tendințele sunt planta parasitară ce se acață de copacul viguros și mândru al artei. Ele sunt metalul vulgar intrat în aliaj cu aurul, pentru a-i da o valoare curentă și comercială. Nimeni nu trebuie să se ridice în mod absolut împotriva lor, pentru că le găsim în toate timpurile și în multe opere însemnate. Dar aceste opere sunt însemnate numai prin valoarea lor artistică și nici decum prin tendinți. Tendințele au la bază o opinie a autorului, ce poate fi bună sau rea, azi așa și mâine altfel. Ele sunt un element prin definiție caduc».
Indiferența criticului la tendințele operei de artă este însăși poziția maioresciană, de totdeauna.
Cele două discuții din Pași exemplifică cu numeroase pilde, din literaturile antice și literatura franceză, fermitatea conceptelor maioresciane, despre raportul dintre morală și artă și despre poziția criticei estetice față de tendințele incluse eventual în creație.
Așa numitul relativism și impresionism lovinescian nu ating cu nimic valabilitatea conceptelor fundamentale ale criticei lui Maiorescu; comentându-le și parafrazându-le, tânărul critic dovedește nu atât un cap speculativ, cât o minte limpede, o cultură literară temeinică și un spirit disert foarte instructiv; activitatea lui incipientă se pune sub autoritatea poziției estetice a primului nostru critic modern; de la ea pornește și el și toate bunurile câștigate și le asimilează repede și organic, ca orientare generală.
Dacă Maiorescu a fost un cap speculativ și un spirit sistematic, în problema esteticei și dacă s’a mărginit la o acțiune critică propriu zisă elementară, el n-a fost totuși un dogmatic, care să asiste la ruina propriului său sistem. Rolul lui se aseamănă cu al lui Boileau și Lessing, în tânăra noastră critică, pe care o întemeiază cu autoritate, cu gust și cu o modestie, în destinele disciplinei, care ne miră poate, dar care nu este inexplicabilă.
Conceptul de relativism și impresionism pe care Lovinescu îl introduce în critica română, dovedește, o nouă orientare, o punere la curent cu evoluția criticei moderne și o încredere mai mare în valoarea intrinsecă a genului, socotit, în spiritul criticei franceze, ca un gen literar, cel din urmă ca dată istorică, cu problemele, metoda și limitele lui de creație.
Peste faza criticei culturale pășise, timid, chiar Maiorescu, în câteva studii și recenzii; peste ea va încerca să treacă, mai ferm, Gherea, acordând-o la momentul Taine, Brandes și la marxism.
Peste Maiorescu și Gherea și peste momentul Sainte-Beuve și Taine, din critica franceză, va trece Lovinescu, care, sub auspiciile urmașilor beuvieni, Faguet, France și Lemaître, va introduce un nou spirit și un nou farmec în critica română modernă.
Dar, până să pășească la această evoluție, va avea a se ciocni cu Iorga, într-o contemporaneitate care-i va face vrăjmași ireductibili, în tot cursul carierei lor literare, și într-un antagonism de naturi atât dc opuse, în cât nu se vor concilia niciodată.