Comoara îngropată

 

Uite și mari neplăceri, neajunsuri și daune au trebuit să mai sufere românii în timpurile trecute. Și nici nu e mirare, după ce țările locuite de dînșii erau hățașul tuturor popoarălor bărbare și păgîne, care veneau din părțile răsăritului și trecînd ca niște locuste hămisite printr-însele pe ce puneau mîna pus era.

Și românii de multe ori, văzînd că nu e alt chip de scăpare, luau tot ce aveau mai scump în spate și apucau drumul spre codru, unica lor mîntuire la vreme de mare nevoie și grea strâmtorare. Iar dacă avea vre un lucru mai scump, pre care nu-l putea sau se temeau să-l iee cu dînșii, îl îngropau într-un loc anumit în pămînt, nădăjduind că, întorcîndu-se cu timpul îndărăpt, îl vor dezgropa și întrebuința ca și mai nainte.

Însă nu numai poporul de rînd, țăranii trebuiau să îndure astfel de neplăceri și neajunsuri, ci adeseori chiar domnitorii lor.

Așa i s-a întîmplat, după cum spun bătrînii, și unui domnitor, care a locuit oarecînd în Sireti, dar despre a cărui nume nu-și mai poate aduce acuma aminte. Strîmtorat fiind adică într-o bună dimineață de cătră niște dușmani și ne mai avînd destul timp cînd să le iasă cu oaste înainte și să se lupte piept la piept cu dînșii, bietul domnitor vrînd nevrînd trebui să-și scape viața prin fugă.

Mai nainte însă de a apuca lumea în cap de răul liftelor celor rele, care voiau să puie mîna pe dînsul, căută să-și ascundă oare-unde odoarele ce le avea, și mai cu samă comoara domnească. Și în graba cea mare, neaflînd un loc mai dosnic și mai potrivit, le aruncă într-o fîntînă zidită și încunjurată cu gratii de fier, care se afla în apropierea bisericii Sfînta Treime, acoperi apoi fîntîna cu lut și cu ce-i mai veni în mînă, și după aceea se porni și se duse în treabă-și, căci nu mai era timp de pierdut. Și cum s-a dus, dus a fost pînă-n ziua de astăzi, căci hime n-a mai auzit de atunci că s-ar fi întors îndărăpt. Și ne mai întordndu-se, poate comoara lui și azi zace acolo, unde a aruncat-o, căci nime pînă acuma n-a cercat să descopere fîntîna și s-o scoată, măcar că urma fîntînii aceleia și astăzi se mai poate cunoaște și lesne ar fi de scos.