Colo jos, colo mai jos / Păcurarul sătul de oi

←

→

Culegător: Pamfil Bilțiu, de la Florica Druță, 63 ani; Orțița, 1981 (Codru), publicată în „Sculați, sculați, boieri mari”, 1996, p. 129, t. 111.

Informații despre această ediție

14130Colo jos, colo mai jos / Păcurarul sătul de oi

Colo jos, colo mai jos
Oi linoi, linoi, lăr ^[1] Doamne
Ce turme de oi s-o scos
Pă râtuțu ^[2] cel frumos!
– Da la turmă cine-și umblă?
– Umblă-și Lariu, păcurariu,
C-on topor încolțurat,
C-on fluier înverigat.

– Lăsa-v-oi la lupu oi.
De când umblu după voi
Tăt am albit ca și voi.

Strigă-o oaie pistrioară ^[3]:
– Nu ne lăsa nici pă noi
Iară noi te-om dărui
La Crăciun c-on suman ^[4] bun,
La Păștiță cu jintiță ^[5],
La Sângeorz c-on miel frumos,
La Ispas c-on bulz de caș.

Note

↑ termen identificat în legende, basme și refrenele colindelor. După V. Kernbach (1989), ler este un mitologem – element mitologic prim, forma mitică elementară și pură, considerată cea mai mică unitate, indivizibilă, din structura unui mit, a unei narațiuni mitologice, care nu mai are nevoie de interpretări și explicații, întrucât se exprimă singură (p. 356). “Ler este defapt un evident mitologem, iar identificarea cu Dumnezeu sau cu un împărat fabulos trimite la un mit arhaic preroman” (p. 297). ■ Interpretări. Divinitate celtică. Presupus zeu al mării (irl. ler - mare), în mitologia celtică din Irlanda (zeul Llyr din Walles). Mai întâi V. Kernbach (1989) consideră că “o ipoteză asupra unei influențe celtice arhaice (în perpetuarea termenului ler din colindele românești, n.n.) deși posibilă, e riscantă.” Apoi plusează: “cunoscându-se formațiunea statală celtică ce a coexistat cu populația dacică, de asemenea, relațiile de schimburi materiale și spirituale între cele două etnii, etimonul celtic ler nu pare total imposibil, ceea ce însă nu explică și structura refrenului ritual și a personajului mitologic din folclorul românesc.” ■ D. Cantemir derivă termenul din numele împăratului Aurelianus: “Un voinic… din țara Munteniască… ne spunea, precum (că) în țara Românească, aproape de Dunăre, pe malul Oltului, să să fi văzând niște temelii ca de cetate, cărora țăranii de pe acolo lăcuitori, din bătrânii lor apucând și din colindele anului, și astăzi au luat de pomenesc: Ler Aler Domnul…” (D. Cantemir, Hronicul, 1717). ■ Al. Rosetti (1920) – reluând texa lui Dimitrie Dan – derivă sintagma “Hailerui Doamne” din halleluiah (Domine). După V. Kernbach (1989) etimologia este imposibilă, deoarece “colindele românești, în structura lor de bază, precedă cu mult (fapt demonstrat de cercetători) răspândirea creștinismului în Dacia romană, iar intruziunile creștine în colinde sunt târzii (de origine ecleziastic - cărturărească, din etapa slovană) și nu au suferit modificări fonetice.” Cu toate acestea, DEX-ul (ed. 1975) reține doar această ipoteză: “Ler - cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic; probabil din lat. (Ha)llelu(iah, Domine).” ■ I. G. Sbiera îl derivă din sg. lat. al numelui divinității domestice Lar (cf. Kernbach). Lari (Lares) – sg. Lar; lat. arhaic Lares; etrusc. lar, lars – căpetenie militară, doi zei din mitologia romană, preluați din mitologia etruscă; fiii nimfei Lara și a zeului Mercurius. Venerați ca divinități protectoare ale Romei. În fiecare casă romană, un altar special din atrium, numit laralia, era împodobit cu imaginea Larilor casnici, cărora li se puneau ghirlande de flori la sărbătorile familiale, ca unor apărători ai vetrei. ■ Inventar după I. Popescu – Sireteanu (1983): “Unii văd în Ler numele unui zeu tracic”; “Ler, după opinia unui cercetător (A. Balotă) este probabil un zeu autohton.” “În Dicționarul Academiei…, ca verb se citează lerui – a (se) cânta o colindă după melodia ei.”; “Ca interjecție, lero este înregistrat, probabil pentru prima dată, în sec. al XIV-lea de către scriitorul bizantin Ion Kartares.” ■ Inventar după A. Fochi (1976): “În anii ‘90 ai veacului al XIX-lea, pentru patru informatori Ler Domnul era omologat cu Dumnezeu («Mântuitorul»), de un alt informator însă Leroi este stimat și respectat, pentru că el a făcut toate cântecele și colindele referitoare la nașterea lui Cristos.” ■ Inventar după V. Kernbach (1989): Al. T. Dumitrescu îl derivă din Galerius, iar C. Ionescu din Valerius. M. Gaster crede că a găsit etimonul în slav. lel (presupus de el a fi echivalentul lui Cupidon). Aron Densușianu, din lat. liber (dar nu din numele zeului roman Liber Pater). B.P. Hașdeu, din lat. Lar Dominus. C. Cihodaru (1979) derivă ler din Heros (Cavalerul trac): Oh! ille Heros et Domine. De sesizat că folclorul mitologic se referă de câteva ori la un Ler personificat: Ler-împărat are o fiică nemuritoare și veșnic tânără, cu care se însoară Făt-Frumos (basmul Făt-Frumos și fata lui Ler-împărat, colecția N.D. Popescu); Leru-împărat este ursit să se prefacă în rouă dacă se va întâlni cu soarele (basmul Domnul de rouă, cules și versificat de Dim. Bolintineanu).
↑ câmp necosit; cosalău, fânaț;
↑ (despre oi) albă cu puncte negre;
↑ haină lungă confecționată din postav gros;
↑ produs lactat preparat din încălzirea lentă a zerului provenit d ela scurgerea cașului;

[1] termen identificat în legende, basme și refrenele colindelor. După V. Kernbach (1989), ler este un mitologem – element mitologic prim, forma mitică elementară și pură, considerată cea mai mică unitate, indivizibilă, din structura unui mit, a unei narațiuni mitologice, care nu mai are nevoie de interpretări și explicații, întrucât se exprimă singură (p. 356). “Ler este defapt un evident mitologem, iar identificarea cu Dumnezeu sau cu un împărat fabulos trimite la un mit arhaic preroman” (p. 297). ■ Interpretări. Divinitate celtică. Presupus zeu al mării (irl. ler - mare), în mitologia celtică din Irlanda (zeul Llyr din Walles). Mai întâi V. Kernbach (1989) consideră că “o ipoteză asupra unei influențe celtice arhaice (în perpetuarea termenului ler din colindele românești, n.n.) deși posibilă, e riscantă.” Apoi plusează: “cunoscându-se formațiunea statală celtică ce a coexistat cu populația dacică, de asemenea, relațiile de schimburi materiale și spirituale între cele două etnii, etimonul celtic ler nu pare total imposibil, ceea ce însă nu explică și structura refrenului ritual și a personajului mitologic din folclorul românesc.” ■ D. Cantemir derivă termenul din numele împăratului Aurelianus: “Un voinic… din țara Munteniască… ne spunea, precum (că) în țara Românească, aproape de Dunăre, pe malul Oltului, să să fi văzând niște temelii ca de cetate, cărora țăranii de pe acolo lăcuitori, din bătrânii lor apucând și din colindele anului, și astăzi au luat de pomenesc: Ler Aler Domnul…” (D. Cantemir, Hronicul, 1717). ■ Al. Rosetti (1920) – reluând texa lui Dimitrie Dan – derivă sintagma “Hailerui Doamne” din halleluiah (Domine). După V. Kernbach (1989) etimologia este imposibilă, deoarece “colindele românești, în structura lor de bază, precedă cu mult (fapt demonstrat de cercetători) răspândirea creștinismului în Dacia romană, iar intruziunile creștine în colinde sunt târzii (de origine ecleziastic - cărturărească, din etapa slovană) și nu au suferit modificări fonetice.” Cu toate acestea, DEX-ul (ed. 1975) reține doar această ipoteză: “Ler - cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic; probabil din lat. (Ha)llelu(iah, Domine).” ■ I. G. Sbiera îl derivă din sg. lat. al numelui divinității domestice Lar (cf. Kernbach). Lari (Lares) – sg. Lar; lat. arhaic Lares; etrusc. lar, lars – căpetenie militară, doi zei din mitologia romană, preluați din mitologia etruscă; fiii nimfei Lara și a zeului Mercurius. Venerați ca divinități protectoare ale Romei. În fiecare casă romană, un altar special din atrium, numit laralia, era împodobit cu imaginea Larilor casnici, cărora li se puneau ghirlande de flori la sărbătorile familiale, ca unor apărători ai vetrei. ■ Inventar după I. Popescu – Sireteanu (1983): “Unii văd în Ler numele unui zeu tracic”; “Ler, după opinia unui cercetător (A. Balotă) este probabil un zeu autohton.” “În Dicționarul Academiei…, ca verb se citează lerui – a (se) cânta o colindă după melodia ei.”; “Ca interjecție, lero este înregistrat, probabil pentru prima dată, în sec. al XIV-lea de către scriitorul bizantin Ion Kartares.” ■ Inventar după A. Fochi (1976): “În anii ‘90 ai veacului al XIX-lea, pentru patru informatori Ler Domnul era omologat cu Dumnezeu («Mântuitorul»), de un alt informator însă Leroi este stimat și respectat, pentru că el a făcut toate cântecele și colindele referitoare la nașterea lui Cristos.” ■ Inventar după V. Kernbach (1989): Al. T. Dumitrescu îl derivă din Galerius, iar C. Ionescu din Valerius. M. Gaster crede că a găsit etimonul în slav. lel (presupus de el a fi echivalentul lui Cupidon). Aron Densușianu, din lat. liber (dar nu din numele zeului roman Liber Pater). B.P. Hașdeu, din lat. Lar Dominus. C. Cihodaru (1979) derivă ler din Heros (Cavalerul trac): Oh! ille Heros et Domine. De sesizat că folclorul mitologic se referă de câteva ori la un Ler personificat: Ler-împărat are o fiică nemuritoare și veșnic tânără, cu care se însoară Făt-Frumos (basmul Făt-Frumos și fata lui Ler-împărat, colecția N.D. Popescu); Leru-împărat este ursit să se prefacă în rouă dacă se va întâlni cu soarele (basmul Domnul de rouă, cules și versificat de Dim. Bolintineanu).

[2] âmp necosit; cosalău, fânaț;

[3] (despre oi) albă cu puncte negre;

[4] ă lungă confecționată din postav gros;

[5] rodus lactat preparat din încălzirea lentă a zerului provenit d ela scurgerea cașului;

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]