Codreanul

Jump to navigation Jump to search
Codreanul

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri


Cuprins

I[modifică]

Frunzuliță de dudău![1]
S-a aflat la Movilău[2]
De Codreanul cela rău,
Că se primblă prin ponoare
Prin potice fără soare,
Cu sarică bocsănească
Și căciulă țurcănească,
Nime să nu mi-l cunoască.
Mult e mândru, sprintenel
Cel voinic, cel voinicel!
Și tot cată-un călușel
Roibuleț, cu părul creț
De-al lui Codrean drăguleț.
Mult aleargă, s-ostenește,
Cal pe gânduri nu găsește;
Câți fugari i s-arăta,
El de coamă-i apuca,
Peste tufe-i arunca.
Dacă vedea și vedea
Că norocul nu-l slujea,
În baltag se rezema,
Colea-n vale se lăsa,
Colea-n vale, la strâmtoare
Unde trec mocani cu sare.[3]
Iar în drum cât se punea,
C-un mocan se întâlnea
Și din gură-așa-i grăia:
„Cale bună, măi muntene!"
„Mulțumim, frate Codrene!"
„Măi Mocane frățioare,
Nu ți-e roibul de schimbare?
Să-ți dau chebea din spinare
Ș-un car mare plin de sare,
Un car mare cu opt boi
Să mergi bogat de la noi?"
„Nu mi-e roibul de schimbare,
Nici mi-e roibul de vânzare,
Că cu mama roibului
Plătesc valea Oltului,
Și de-aș vinde pe roibul,
Aș plăti Movilăul."
„Alelei! mocănaș dragă,
De mine dorul se leagă.
Fă și tu pe dorul meu
Că bun e cel Dumnezeu!
Dă-mi pe roibul drăguleț,
Ca să cerc de-i șoimuleț.
De-i mi-a plăcea umbletul
Eu ți-oi da și sufletul."
Mocănașul se pleca,
Codrenașu-ncăleca...
Trei rugini el îi trăgea,[4]
Astfel roibul meu fugea...
Văile se limpezea![5]
Se ducea hoțul râzând,
Fugea roibul nechezând,
Iar mocanul sta plângând
Și din gură tot zicând:
„Alelei! măi Codrenele!
Te vezi de pe sprâncenele
Că ești făcător de rele.
Vin', Codrene, înapoi,
Dă-mi încalte cei opt boi,
Câțiva bani de cheltuială
Și chebea de primeneală."
„Ba-ți fă cruce, măi mocan,
Zi c-ai cinstit pe Codrean,
Că de-oi veni înapoi
În loc de car cu opt boi,
Ți-oi da niște pumni zgârciți
De ți-or părea bani găsiți"[6]
Și s-a dus, s-a dus, s-a dus
Pân' ce soarele-a apus.

II[modifică]

Frunză verde de alună!
Codrenaș cu voie bună
Se urca în deal la stână,
Se urca și chiuia...
Toți ciobanii că fugea!
Numai unul rămânea,
Lângă foc se întindea,
Bolnăvior că se făcea,
Codrenaș îl pricepea
Și din gură-așa-i zicea:
„Mânca-te-ar lupii cioban!
La ce te mai faci viclean
Că ți-oi trage-un iatagan
De-i sări ca un șoldan!
Scoal' de-mi alege-un cârlan,
Cârlănaș de la Ispas[7]
Tinerel, rotund și gras."
El cârlanul și-l lua,
La ciochine și-l lega
Și cu roibul iar pleca,
Și cu roibul se lăsa
Colo-n vale la Șanta,
La Șanta, la crâșmăreasă
Cu ochi mari de puică-aleasă.
Bea Codrean, se veselește,
Cu Șanta se drăgostește
Și de plată nici gândește.
Bea Codrean și poruncește,
Iar crâșmaru-ngălbenește
Și porunca-i împlinește.
„Măi bădiță, măi crâșmar!
Adă-o ploscă de Cotnar
Și una de Odobești
Dacă vrei să mai trăiești!"
Ploștile Codrean lua,
La oblânc le anina,
Crâșmărița săruta,
Și cu roibul iar pleca
Și cu roibul se lăsa
Deasupra Copoului,[8]
Colea-n rediul Breazului,
Locașul viteazului.
El la umbră se punea,
Cârlanu-ntreg și-l frigea,
Masă mândră-și întindea,
Și mânca, bea, veselea,
De potiră nici gândea!
Dar potira-l urmărea,
Potiră arnăuțească[9]
Cu iarbă vânătorească,
Unde-a da să nu greșească!
Codrenaș cât o vedea,
Plosca la gură-aducea,
Iar potira-i tot zicea:
„Dă-te, Codrene, legat,
Să nu te ducem stricat."
Codrenaș le răspundea:
„Mielu-i gras, ploscuța-i grea,
De sunteți niscaiva frați,
Iată masa și mâncați!"[10]
Arnăuții se izbeau,
Armele de foc scoteau
Și-n Codrean le slobozeau...
Pieptul lui Codrean sărea!
Iar el rănile-și strângea,
Plumbii din carne-și scotea,
Cu ei durda-și încărca
Și din gură-așa striga:
„Alelei! tâlhari păgâni!
Cum o să vă dau la câini,
Că de-atâta sunteți buni".
Apoi durda-și întindea
Și-n plin durda lui pocnea.
Potirașii jos cădeau,
În sânge se vârcoleau.
Iar Leonti-Arnăutul,
Înghiți-l-ar pământul!
Nasturi de-argint că scotea[11]
De-ncărca o șușanea[12]
Și-n Codrean o slobozea,
Pe Codrenaș mi-l rănea!
Voinicelul meu turba,
În durdă se rezema,
Baltagul și-l ridica,
În Leonti-l repezea
Și capul îi retezea.
Capul de-a dura sărea,
Sângele bolborosea,
Trupul metanii făcea.
Dar Codreanul tot slăbea,
Pe genunchi bietul cădea,
În palme se sprijinea,
Și potira mi-l prindea,
Lega-s-ar moartea de ea!

III[modifică]

Frunză verde de măcieș,
Pe Codreanu-l duc la Ieși,
La Domnul, la Ilieș.[13]
Și mi-l duc într-un divan
Unde Domnul cu caftan
Și pe cap cu gugiuman
Sta culcat pe-un buzdugan
Lâng-un grec țarigrădean.[14]
„Măi Codrene, voinicele,
Spune tu domniei mele,
Mulți creștini ai omorât
Cât în țară ai hoțit?"
„Domnule, măria-ta!
Jur pe Maica Precista,
Eu creștini n-am omorât
Cât în țară-am voinicit,
Vreun creștin de-l întâlneam,
Averile-i împărțeam.
Cu doi cai de-l apucam,
Unu-i dam, unu-i luam.
Mâna-n pungă de-i băgam,
Jumătate-o deșertam.
Unde vedeam săracul,
Îmi ascundeam baltagul,
Și-i dam bani de cheltuială
Și haine de primeneală.[15]
Iar unde zăream grecul,
Mult îmi ardea sufletul
Pân' ce-i retezeam capul!
În cap mâna că-i puneam,
La pământ îl aduceam,
Căpățâna i-o tăiam
Și la corbi o juruiam!"
Cel grec mândru, coroiat,
Ce ședea cu domnu-n sfat,
Pe Codrean cât l-auzea,
La față se-ngălbenea,
Pe covor îngenuchea
Și din gură-așa grăia:
„(De-a mai fi Codrean vro vară,
Îmi scoate grecii din țară.)
Domnule, măria-ta!
Pe Codreanul nu-l ierta,
Că el capul ți-a mânca
Și foc târgului ți-a da
Și pe doamna ți-a fura".
Domnul că se speria,
Semn calăului făcea.
Iar Codreanu priceputul,
Priceputul și pățitul,
Semnul domnului zărea
Și din gură-așa grăia:
„Domnule, măria-ta!
Tu pe greci nu asculta,
Că ei viața ți-or scurta,
Grecu-i fiară dușmănoasă,
Grecu-i limbă veninoasă,
Grecu-i boală lipicioasă
Ce pătrunde pân' la oase![16]
Iar de vrei tu să mor eu,
Mai lungește veacul meu
Să mă-mpac cu Dumnezeu.
Las' să mă mărturisesc,
De moarte să mă gătesc,
Și s-ascult slujba cea mare
Din gura popii Macare!"
Domnul pe gânduri cădea,
Semn Armașului făcea;
Porțile se deschidea,
Iar Codreanu-n gândul său
Zicea: „Bun e Dumnezeu!"

IV[modifică]

Frunză verde de bujor!
La biserică-n pridvor
Sta Codreanul frățior
Cu butucul de picior.[17]
Popa slujbele-i citea,
De moarte mi-l pregătea.
Codrenaș se umilea
Și popii, gemând, zicea:
„Părinte, sfinția-ta!
Mai dezleagă-mi pe dreapta
Să-mi fac cruce cu dânsa,
Să-mi fac cruce, să mă-nchin
Ca să mor ca un creștin."
Popa dreapta-i dezlega,
El în sân mâna-și băga,
Dalb de paloș că scotea,
De butuc că-l și trântea
Și butucul deschidea:
„Alelei! tâlhari păgâni,
Cum o să vă dau la câini,
Că de-atâta sunteți buni!"
Cum zicea, așa făcea,
Potira măcelărea
Și la curte se-ntorcea
Și-n glas mare-așa zicea:
„Domnule, măria-ta!
Ian deschide-ți fereastra,
Să ne vedem fețele,
Să ne-auzim vorbele.
Să știi, Doamne, să știi bine
Că nu-i vrednic pentru tine
Să omori voinici ca mine!"
Domnul fața și-aprindea,[18]
Grecu-n beciuri s-ascundea,
Curtenii cu toți săreau,
Poarta curții închideau.
Codrenaș dacă vedea,
Paloșul și-l zângănea[19]
Și deodată chiuia:
„Alelei! cal roibuleț,
De-al lui Codrean drăguleț!
Unde ești, voinicule,
Să-mi mai scapi tu zilele!"
Iată roibu-l auzea,
Iată roibul nechezea,
De la iesle se smucea,
La glas de stăpân venea.
Venea vesel ne-nșeuat,
Ne-nșeuat și ne-nfrâuat,
Zbura vesel pe pământ,
Nara-n vânt și coama-n vânt.
Codrenaș se-nveselea,
Pe el iute se-azvârlea,
Printre glonțuri viu trecea,
Zid de piatră nalt sărea
Și, sărind, așa zicea:
„Rămâi, Doamne, pe domnie,
Eu mă duc în haiducie!
Rămâi, Doamne, sănătos,
Că tu vrednic nu mi-ai fost.
Ilieș, rămâi cu bine,
Că nici tu nu ești de mine
Și nici eu nu sunt de tine!"
Scăpatu-mi-a voinicul!
Eu mă-nchin cu cântecul,
Ca codrul cu freamătul,
Ca roibul cu umbletul.
Roibul sare zid în loc,
Scoate voinicul din foc,
Codrul frunza-și îndesește
Pe voinic îl mistuiește.
Rămâneți în veselie.
Ca Codreanu-n haiducie
Și-mi faceți parte și mie.[20]

  1. Cele mai multe dintre cântecele poporale încep cu frunză verde. Aceasta provine din iubirea românului pentru natura înverzită. Primăvara cu cerul ei albastru, cu dulcea sa căldură, cu însuflețirea ce ea aduce lumii, amorțită de viforele iernii, naște în inima românului doruri tainice, porniri entuziaste care îl fac a uita suferințele trecutului și a visa zile de iubire, de vitejie. Lui îi place, când vine primăvara cea verzie, a se întinde pe iarbă, a se rătăci prin lunci și codri, a cânta și a pocni din frunze, a se scălda în lumina soarelui și în aerul parfumat al câmpului. Frunza cea nouă îi insuflă cântece pline de o melancolie adâncă, ce exprimă jalea unui trecut de mărire și aspirarea către un viitor măreț. Frunza verde ce încunună cântecele poporale servă totodată de caracteristică cântecului. Astfel, când subiectul este eroic, când el cuprinde faptele unui viteaz, poetul alege frunzele de arbori sau de flori ce sunt în potrivire cu puterea și cu tinerețea, precum frunza de stejar, frunza de brad, frunza de bujor, căci voinicii baladelor sunt nalți ca bradul, tari ca stejarul și rumeni ca bujorul. Cântecele de iubire se încep cu frunzele de lăcrimioară, de sulcină, de busuioc, pentru că aceste flori, după crederea poporului, au o menire fermecătoare. Când e cântecul de durere sau de moarte, el preferă frunzele de mărăcină, de mohor etc. În legendele și în baladele unde figurează copile frumoase, acestea sunt întovărășite de cele mai gingașe flori ale câmpiilor, poetul le încunună cu ghirlande mirositoare de frunze de viorele, de trandafiri, de micșunele etc. și astfel se poate cunoaște subiectul unui cântec chiar de la cel întâi vers. Românii dovedesc, prin această formă poetică a improvizărilor lor, o și mai strânsă rudire cu frații lor din Italia, căci în cântecele poporale ale umbrilor, ale ligurilor, ale picenilor și ale piemontezilor, frunza e înlocuită prin floare. De pildă:
    Fior de viole
    Li vostri ochietti furono le strale
    Che fece la ferita che mi dole etc.
    Fior di cerasa
    E d'una siepe de mortella e rosa
    Io la vorré siepa' la vostra casa.
    Fior di mela
    Vattene a casa che mamma ti chiama
    Mamma ti chiama e lo mio core pena.
    etc., etc.
  2. Oraș vechi din Basarabia pe malul Nistrului.
  3. Mocanii de la munte fac din vechime și până astăzi, cu carele lor mari înhămate de herghelii întregi de cai, transporturi de sare și de mărfuri prin țară și la hotare.
  4. Adică îl lovi de trei ori cu varga ruginită a puștii sau cu muchia ruginită a paloșului.
  5. Imagine minunată de repezimea calului.
  6. Ban găsit, ban vrăjit. Comoară găsită, belea nesfârșită, proverburi.
  7. De ziua Ispasului încep a se tăia miei pentru hrana poporului. De acolo vine zicătoarea prin care cată a se mângâia bătrânii: Primăvara vede mai multe piei de miei decât de oi.
  8. Copoul e un câmp frumos în capătul Iașilor, locul de primblare al societății fostei capitale. Dincolo de acest câmp se găsește rediul Breazului.
  9. Arnăuții au fost mult timp în serviciul domnilor și al boierilor. La început ei formau o gardă domnească, îmbrăcată numai în haine cusute cu fir. Mai pe urmă ei fură întrebuințați de agie ca potirași în contra hoților ce țineau drumurile. Unul din șefii lor cel mai vestit a fost Bimbașa-Sava. În fine, de când cu formarea miliției române, ei au rămas ca slugi de paradă la unii boieri. Meseria lor consistă numai întru a fi înarmați ca niște arsenaluri și a figura astfel dindărătul caleștilor.
  10. Răspuns caracteristic al unui din cele mai nobile obiceiuri române, obiceiul ospeției. Oricând vede cineva o masă întinsă și zice: „Masă bună!", stăpânul mesei răspunde: „Poftim la dânsa!"
  11. Poporul crede că sunt zale vrăjite pe care numai glonții de argint le pot străbate.
  12. Pușcă lungă arnăuțească.
  13. Este de prezumat că balada pomenește de Alexandru Ilieș care a domnit în al XVII secol, 1666.
  14. Adică grec din Fanar, unul din acei intriganți servili care au sădit în inimile românului ură și dispreț în contra grecilor, atât prin bântuirile ce au cauzat țării în timp de mai mult de un secol, cât și prin coruperea năravurilor ce au lăsat în urma lor!
  15. A se primeni în haine noi este un prilej de a primi urări de fericire și de sănătate din partea cunoștințelor și a neamurilor. Aceștia zic: „Sa le porți sănătos și voios!"
  16. Aceste versuri aduc aminte pe acelea din Eneida: Timeo Danaos et dona ferentes; și pe acel al poetului italian: O, vili, o, superbi, ma infami sempre! Unii dintre cântăreți pomenesc de turc în loc de grec și, prin urmare, Codrean zice:
    Dumnule, măria-ta,
    Pe străini nu-i asculta etc.
    Vezi partea I a baladelor, ediția din 1852.
  17. Pedeapsa butucului, obișnuită în Orient, se aplica culpașilor chiar la romani. Între ruinele orașului Pompeia s-au găsit într-o închisoare osemintele a doi oameni prinse într-un mare butuc de bronz.
  18. Adică i se cuprinse obrazul de roșațea mâniei.
  19. Adică cerca ascuțișul cu unghia ca să se încredințeze de sună a armă ruginită sau oțelită.
  20. Unele din balade se termină cu o urare adresată ascultătorilor. Strămoșii noștri iubeau să audă cântece de vitejie, și la mesele lor aduceau cântăreți ce le spuneau faptele domnilor vechi. Cântarea acelor poezii se făcea într-un mod recitativ. Balada se zicea. Astfel mi-a zis mie balada lui Codrean orbul din Bohotin, Neculai Nastasi.