Coco

Jump to navigation Jump to search
Coco
de Dimitrie Anghel
Din romanul plănuit "Arca lui Noe"
Publicată în Flacăra, 1, 20, 3 martie 1912, p. 157


Sînt longevități absolut primejdioase, și Coco, papagalul favorit al coanei Adela, spre deznădejdea noului soț ce-și luase vecina noastră, se încăpățîna să trăiască și să-l persecute ca o eternă remușcare.

Să te muți așa într-o casă străină, cu arme și bagaje, cu tabieturi și obiceiuri, cu ticuri și năravuri, și să poți să te adaptezi mediului înconjurător, să știi să respecți așezarea mobilelor ce și-au căpătat un fel de inamovibilitate, după multele servicii făcute și după locul adecvat ce poate să-l ocupe în măsuratul spațiu, să poți prinde din curgerea traiului zilnic anumitele simpatii pe cari bătrîna stăpînă a casei le-a căpătat pentru unele bibelouri și nimicuri ce o înconjoară și stau risipite pe etajere ori în prietenoase colțuri, povestind de aniversări și amintiri trecute, să fii atît de dibaci ca să dai fiecărei slugi, ce a slujit înaintea ta pe un altul, gradul de simpatie de care se bucura înainte și care crede că i se cuvine e într-adevăr o problemă cît se poate de greu de rezolvat.

Pe toate acestea însă scăpătatul boier izbutise să Ie aducă la bun capăt, și în scurtă vreme, precum deprinsese să se strecoare frumușel printre mobilele vechi, respectîndu-le poziția cîștigată, tot astfel știuse să-și atragă, prin vorbe blajine și bacșișuri pe ascuns strecurate, și simpatia vechilor slugi.

Toți și toate, mobile și oameni, uitaseră, parcă odată cu stăpîna, pe trecutul stăpîn și se plecau întâmplărilor, căci se vede că așa e făcută viața...

Înaripata dihanie, ce nu mai avea astîmpăr cît ținea ziua, însemîndu-și pretutindeni locul pe unde se așeza cu albe constelații, singură însă își mai aducea aminte și nu voia cu nici un chip pe noul venit ce se mutase într-o dimineață în primitoarea casă a răposatului ei prieten și stăpîn, conul Tudorachi.

Un instinct obscur îi spunea ei, se vede, că noul venit în casa lor nu e decît un parazit, și așa fiind, mai tare la suflet și mai mîndru poate ca cei ce-l înconjurau, rămase rece la toate foile de salată suplimentară, precum și la toate smochinele cu care noul oaspe îl îmbia cu atîta dărnicie.

Tăcut și trist, cu capul lui alb adăpostit subt aripa cenușie, visa îndelung, aciuiat cînd pe ramurile întinse ale auritului candelabru, cînd pe prichiciul sobei, cînd pe prepeleacul de lemn, unde se legăna ca un echilibrist pe inelul aninat, visîndu-se poate prin somn pe o mlădioasă creangă în virginele păduri de unde fusese adus...

Într-un instinct de libertate atunci, aprinzîndu-și irisul galbăn ca aurul subt alba pleoapă lăsată pe obraz, își întindea aripele în treflă și se avînta spre bucata de infinit ce i-o zugrăvea geamul, bătea cu deznădejde în nevăzutul zid, ce are culoarea aerului, și apoi se reîntorcea și mai trist și, reluîndu-și locul pe inelul ce se clătinase o clipă în vid, alb pe creastă și pe pîntec ca o zăpadă, plumburiu, ca presurat cu cenușă pe spete, pe aripi și pe picioare, roș ca zugrăvit cu sînge închegat pe coadă, își umbrea din nou fărîma de aur din ochi subt pleoapa făinoasă și recădea în somnolența și melancolia lui de exilat...

Fluvii mari, cu tumultuoase și spumegate valuri, gonind subt adumbrișuri de uriașe păduri ce-și lăsau cortinele grele de iederi și de liane pînă pe țărmuri, îi treceau pe dinaintea ochilor lui închiși atuncea poate ; bărci informe și primitive, sculptate într-un trunchi de copac, din cari oameni negri ca niște bucăți de noapte își ridicau vîslele licăritoare de picuri spre el și semenii lui și alunecau mai departe, i se năzăreau poate ; mii de zgomote stridente, de glasuri înțiglate, de rîsete sonore, de bătăi de aripi ce mutau umbrele din loc, luîndu-și zborul, de chemări și de răspunsuri, de frînturi de vorbe ce încercau să moduleze dulcele glas omenesc îi loveau auzul ; și atuncea, dînd un țipăt, se trezea din nou și privea în jurul lui mirat, la mobilele străvechi, la cunoscutele bibelouri și. la noul lui stăpîn ce dormita într-un jeț, cetind "Voința națională".

Viclean, dușmănos și cu pleoapele lăsate subt ochelarii măritori, ca și cum ar fi vrut să-și ascundă întunecatele gînduri ce dormeau în limpezile safire ale ochilor, potrivnicul îl privea pe dedesubtul foii mari deschise, în lături, făcîncîu-se că nu-l vede, și cetea înainte interesantul cotidian al cărui partizan era.

În umbră însă, de multe ori, lăsîndu-și jurnalul pe genunchi, mîna lui păroasă de asasin la orice țipăt strident se crispa, și două licăriri, una albastră și cealaltă de aur, se întîlneau o clipă, două dușmănii se încrucișau și se stingeau din nou.

Legănat pe trapezul lui, Coco își aducea aminte, în micul lui creier obscur făcea sforțări poate, voind să transpuie o imagine, și figura vechiului stăpîn, ce sta pe același jeț unde stă acum potrivnicul, se refăcea la loc, cu mustățile lui albe, tunse scurt, cu tufoasele sprîncene ce adumbreau ochii buni, cu patriarhalul halat cu care era el deprins de atîta vreme — și un glas domol și blînd, venit ca de pe altă lume, răsuna din nou parcă, prietenos și cald, și prindea să-l cheme :

— Coco ! Coco !

Blajin, prietenul lui bun venea spre el, o mînă tremurătoare se întindea spre trapezul lui mișcător și îl lua, un pămîntean și o înaripată se înfrățeau, pudrat pe creastă și licăritor de străluciri, el, bietul suflet rătăcitor de acum ce nu-și mai afla hodină, își întindea aripele pe umărul celui legat de pămînt și îi răspundea chemîndu-l pe nume, ca pe un frate ce-i era :

— Tudorachi ! Tudorachi !

Alungat parcă, numele acesta însă pe care-l învățase el, auzindu-l rostit de atîtea ori pe zi din gura cucoanei Adela, ca și din gura bătrînilor slujitori, de la un timp nu mai răsuna în casă.


Un alt om, ce purta halatul celui vechi, îi luase locul, o altă ființă, spre care mergeau veșnic ochii drăgostitori ai cucoanei Adela, se mișca în cuprinsul cu mobile vechi și cunoscute ; un alt nume străin rosteau acum slujnicele și musafirii cunoscuți lui Coco de atîta vreme.

Părăsit și trist, cu picioarele umflate de bătrînețe și cu creasta lăsată pe o ureche, perzîndu-și penele în zborul lui necontenit și fără de astîmpăr, el singur, ca un păstrător al datinilor și al obiceiurilor, nu se putea împăca cu noua stare de lucruri.

Ce era omul acesta ce răsărise așa pe neașteptate în casă, cine era acel ce-l necăjea pe ascuns, aruncîndu-i priviri dușmănoase de asasin și încerca să-l drăgostească și îi spunea vorbe mîngîietoare față de ceilalți, de ce nu-l putea el iubi și nu simțea decît ură pentru el ?...

Și fiind așa, somnul singur îl mai mîngîia. Stăruitor, subt pleoapa închisă, cu pliscul negru înfipt în piept, cu unghiile mari strîngînd lemnul mișcătorului trapez, ca învătuit de promoroacă sau cernut de o brumă timpurie, mîhnita volatilă încerca să se reîntoarcă în pădurile-i virgine, cerca să se viseze pe o creangă mlădioasă arcuită peste un fluviu uriaș, revedea în somnolența ei infimele bărci mînate de oameni negri ca noaptea, ridicîndu-și licăritoarele vîsle în aer, retrăia cu amintirea auzului stridentele glasuri ce se chemau, sonorele rîsete ce se urmăreau printre perdelele de liane, neastîmpăratele aripi ce mutau umbrele din loc, luîndu-și zborul, — și ofta prelung, deschizîndu-și arare licăritorul iris de aur subt greaua pleoapă...

Într-un amurg însă, cum adormise pe un ram al candelabrului, o lumină vie îl făcu să se deștepte și un hohot de glasuri îi izbi auzul. Subt lumina prietenoasă ce se răspîndea de subt globurile lămpilor, coana Adela, ca să sărbătorească ziua noului amfitrion, adunase în sindrofie prietenii. Siluete cunoscute lui Coco se mișcau de ici-colo; gesticulau în vastele jețuri, guri mari, deschise, aruncau nouri de fum, bătrînul fecior intra și ieșea aducînd pe tave de argint cînd dulcețuri, cînd aromate cești de cafea ; și cu toții, ca și cînd vechiul stăpîn nu mai trăise niciodată, stau acum strînși roată împrejurul noului amfitrion, care făcea onorurile casei.

Gătit într-o haină neagră și simandicoasă, potrivnicul, cu o vestă larg deschisă peste o cămașă frumos scrobită, își juca apele celor trei nasturi de diamant ce fuseseră ai răposatului și pe care inconstanta consoartă îi dăruise, într-un elan de senilă recunoștință, de ziua lui.

Emfatice și sfidătoare, ca trei ochi limpezi și plini de soare, luceau cele trei diamante pe cămașa scrobită a parazitului, licăritoare, ca trei lacrimi cristalizate ce s-ar fi rostogolit din înaltul unor ochi, clipeau pe plastronul parvenitului ; iradiante ca trei mustrări ardeau frumoasele diamante, orbind privirile celor ce cădeau pe ele ; și nimeni nu vedea ce vii și licăritori se aprinseseră ochii pasărei ce privea de sus, de pe ramul candelabrului.

Beat și mulțumit de sine zîmbea parazitul, scoțîndu-și pieptul înainte, cu gesturi mari, ca și cum ar fi vrut să arate că tot ce-l înconjoară prin munca și stăruința lui a fost adunat; vorbea povestind tot soiul de întîmplări, în care cinstea, munca și străduința erau apoteozate cu cel mai mare cinism.

Obraznic și îngîmfat de strălucirea celor trei lacrimi postume ce dormiseră îndelung la umbră, în cutioarele lor de catifea stacojie, și pe care ajunsese, în sfîrșit, să puie stăpîntre, își istorisea parazitul triumfurile carierei lui de birocrat și de Don Juan ce știuse să se facă iubit, și nu lua seamă ce bizar îl priveau ochii de aur ai pasărei ce se deșteptase pe ramul candelabrului...

Strălucirile acelea ce licăreau pe zăpada plastronului le mai văzuse Coco în viața lui, peste punctele acelea de lumină se mai aplecaseră ochii lui altădată, cele trei boabe de foc albe erau trei amintiri ce se redeșteptau și care îl atrăgeau imperioase spre ele ; și așa fiind, ca fascinată, pasărea, luîndu-și zborul din înaltul candelabrului și, în uimirea tuturor celor de față, lăsîndu-se pe pieptul alb al dușmanului, cu ghearele puternic înfipte de marginea vestei și cu ciocul întins spre cele trei lacrimi clare ce ardeau, începu să strige într-un țipăt strident :

— Ai lui Tudorachi... Ai lui Tudorachi... Ai lui Tudorachi...

Ca o gheară se întinse mîna parazitului spre el, căutînd să-l descleșteze după marginea vestei, dar ghearele lui Coco țineau dîrz de ea ; în drăgostiri se potoli furia mînii, în vorbe domoale și prietenoase se îndulci mînia stăpînită a glasului celuia ce se vedea dat pe față, dar neîndurata pasăre, ca și cum n-ar fi învățat niciodată în viața ei alte vorbe decît acestea, nu se da, urmîndu-și în rîsetele tuturora acuzatorul laitmotiv...

Postumele lacrimi însă pînă la sfîrșit i-au fost nefaste, și cum un fir de pătrunjel e de ajuns ca să amuțească un glas nevinovat, Coco își plăti cu moartea accesul de sinceritate și de statornică recunoștință.

Moi și neputincioase își dezlipi a doua zi biata pasăre ghearele de pe trapezul ei mișcător, unde visa, cu un zgomot surd, făcînd ca un amestec de cenușă și zăpadă, se rostogoli pe covorul vechi ; ritmat se mai leagănă o clipă deasupra-i bara pe care visase atîta timp și rămase neclintită: mîhnită crescu tăcerea împrejurul acestei morți necunoscute, și parazitul aciuiat în casa coanei Adela, nemaiavînd atunci nici un martor care să-i trezească remușcarea, trăi pînă la adînci bătrînețe, nesupărat de nimeni, în casa cinstitului Tudorachi, folosindu-se de tot ce adunase truda lui și purtînd pe imaculatu-i plastron, la zile mari, cele trei diamante albe ca niște lacrimi, ce dormiseră atîta timp în cutioara de catifea stacojie.

4 februarie 1912