Coada momițelor

Coada momițelor

de
P. Viennet
tradus în română de
Ion Heliade Rădulescu

În Simium, a momițelor capitală,

Printr-o moarte repede și fatală,

Bufonii curții cinci muriră dodată.

Bufon între momițe, în neamul somifier,

Era un post prea mare, sarcină însemnată,

Un fel de minister,

Pe care trei partituri briga care de care

Să-l poată însuși.

Căci era post c-acelea! Poporul în mișcare

Sta chestia să vază cum, ce fel va ieși.

Pagonii și loricii, maroții și gibonii

Pe capăt se-ntrecea,

Cinci candidați scotea,

De care să se mire din lume toți bufonii;

Și-și da mai dinainte

Păreri și mari cuvinte

Că au și isteciune,

Și mare-nțelepciune,

Și darurile toate, un soi tot de la noadă.

Și știți pentru ce oare? Pentru că n-avea coadă.

Și limbuțea prea tare că-aceast-adăugire

De păr, de zgârci, de nerve, această prelungire

Absurdă a spinării e proba cea mai mare

D-o minte mărginită, d-o scurtă cugetare;

Și da cuvânt prea tare

Că mintea se tocește

Cu cât coada mai crește.

Ieșir-atunci la lume genonii, sapajucii,

Talapii și malbrucii,

Momițe lungi în coadă, și susțineau mai tare

Că minte ca să aibă și gust, talent, știință,

Prestigiu cu diplome ca cei din seminariu,

E foarte necesariu

La o momiță coada. Și spre încredințare,

Zicea că de spinare

Și cap, și coad-atârnă; și unul la o parte,

Și alta-n jos de alta, după firești cuvinte,

Măduva de la coadă spre cap în sus se-mparte

Ș-aduce multă minte.

Iar cinci machii, pe care codata adunare

Îi susținea să intre la rege în favoare,

Spărgându-se striga:

Că fără de această regală codătură

Ce-ar fi de o momiță? și ce-ar mai semăna?

Un monstru spăimântabil, un OM! o pocitură!

(Căci omu-ntre momițe e proastă creatură.)

Partitul de a treia pe brânci se opintea

Să-mpingă înainte, să poată încăpea

Aleasa lor culoare

La rege în favoare.

Aceștia, firește, erau d-ăi moderați,

Muțoi mai ideați,

Un soi de popioni,

De babuini, mamoni.

Ei nu condamnau coada, ziceau că-i lucru bun!

Dar ei aveau codiță! și-n public toți propun

Că bună este coada, dar nu așa prea mare,

Și căci excesu-n toate aduce încurcare;

Nici ciunt nu este bine, nici nătărău codos,

Ci colea, cum se cade, de mijloc e frumos.

Și cât pentru aceasta, madrilii-s numai buni.

Iar regele, cu totul uimit și asurzit,

D-atâtea mari cuvinte și intrigi, rugăciuni

Cu totul amețit,

Rând unul câte unul se puse a-i numi

În posturile nalte, să vază ce-a ieși.

Și el, și țara-ntreagă văzură-nvederat,

Ca lucru luminat,

Că, cum intra în funcții, momița tot momiță;

Și coadă, și codiță,

Și ciontul, tot un drac:

De smorfuri nu se luasă, ce știu aceea fac.

Momița, biet, cu coada și omul cu sistema

Se crede ca e-n stare a dezlega problema;

La una vedem smorfuri, la altul declamații;

Una uimește bestii, și altul stinge nații.

1840