Coada momițelor

Jump to navigation Jump to search
Coada momițelor

de
P. Viennet
tradus în română de
Ion Heliade Rădulescu


În Simium, a momițelor capitală,
Printr-o moarte repede și fatală,
Bufonii curții cinci muriră dodată.
Bufon între momițe, în neamul somifier,
Era un post prea mare, sarcină însemnată,
Un fel de minister,
Pe care trei partituri briga care de care
Să-l poată însuși.
Căci era post c-acelea! Poporul în mișcare
Sta chestia să vază cum, ce fel va ieși.
Pagonii și loricii, maroții și gibonii
Pe capăt se-ntrecea,
Cinci candidați scotea,
De care să se mire din lume toți bufonii;
Și-și da mai dinainte
Păreri și mari cuvinte
Că au și isteciune,
Și mare-nțelepciune,
Și darurile toate, un soi tot de la noadă.
Și știți pentru ce oare? Pentru că n-avea coadă.
Și limbuțea prea tare că-aceast-adăugire
De păr, de zgârci, de nerve, această prelungire
Absurdă a spinării e proba cea mai mare
D-o minte mărginită, d-o scurtă cugetare;
Și da cuvânt prea tare
Că mintea se tocește
Cu cât coada mai crește.
Ieșir-atunci la lume genonii, sapajucii,
Talapii și malbrucii,
Momițe lungi în coadă, și susțineau mai tare
Că minte ca să aibă și gust, talent, știință,
Prestigiu cu diplome ca cei din seminariu,
E foarte necesariu
La o momiță coada. Și spre încredințare,
Zicea că de spinare
Și cap, și coad-atârnă; și unul la o parte,
Și alta-n jos de alta, după firești cuvinte,
Măduva de la coadă spre cap în sus se-mparte
Ș-aduce multă minte.
Iar cinci machii, pe care codata adunare
Îi susținea să intre la rege în favoare,
Spărgându-se striga:
Că fără de această regală codătură
Ce-ar fi de o momiță? și ce-ar mai semăna?
Un monstru spăimântabil, un OM! o pocitură!
(Căci omu-ntre momițe e proastă creatură.)
Partitul de a treia pe brânci se opintea
Să-mpingă înainte, să poată încăpea
Aleasa lor culoare
La rege în favoare.
Aceștia, firește, erau d-ăi moderați,
Muțoi mai ideați,
Un soi de popioni,
De babuini, mamoni.
Ei nu condamnau coada, ziceau că-i lucru bun!
Dar ei aveau codiță! și-n public toți propun
Că bună este coada, dar nu așa prea mare,
Și căci excesu-n toate aduce încurcare;
Nici ciunt nu este bine, nici nătărău codos,
Ci colea, cum se cade, de mijloc e frumos.
Și cât pentru aceasta, madrilii-s numai buni.
Iar regele, cu totul uimit și asurzit,
D-atâtea mari cuvinte și intrigi, rugăciuni
Cu totul amețit,
Rând unul câte unul se puse a-i numi
În posturile nalte, să vază ce-a ieși.
Și el, și țara-ntreagă văzură-nvederat,
Ca lucru luminat,
Că, cum intra în funcții, momița tot momiță;
Și coadă, și codiță,
Și ciontul, tot un drac:
De smorfuri nu se luasă, ce știu aceea fac.
Momița, biet, cu coada și omul cu sistema
Se crede ca e-n stare a dezlega problema;
La una vedem smorfuri, la altul declamații;
Una uimește bestii, și altul stinge nații.
1840