Coșul cu târguieli

Sari la navigare Sari la căutare
Coșul cu târguieli
de Gib Mihăescu


Cînd s-a deșteptat, zgomotul orașului i-a pătruns în urechi ca un vuiet de cai și tunuri în marș grăbit; apoi, deodată, ferestrele mari s-au aprins de văpaia răsăritului.

Domnul cel frumos plecase ; nu rămăsese decît groapa ce-i făcuse capul în perina albă. Îngrijorată, își scoase picioarele de sub pătura cafenie și-și contemplă aiurită pulpele albe și genunchii lipiți. Cu frică ridică un colț al cămășii, care, strînsă între picioare, desemna puternic coapsele ; chiar deasupra genunchiului zări o mărgică de sînge închegat. Abia atunci văzu aievea încruntătura cumplită a ochilor bătrînului. Și-l năzări cotrobăind prin întunecimea mucedă a cămăruțelor jupuite de igrasie, a căror amintire o făcea să se uite ou atîta teamă respectuoasă prin camera aceasta spațioasă de hotel. Îl auzi mormăind ca un urs înfuriat : „Lența ! Lența !” și urlînd de deznădejde la vederea așternutului nedesfăcut. Un tremur aprig o cuprinse, și nici mototolul învoalt de hîrtii albastre de bancă, aruncat pe noptieră, n-o liniști. Se sculă șovăind pe picioarele înalte și drepte ; cămașa se lăsă atunci în voie, și-n oglinda dulapului dintre ferestre ochii descoperiră pe albul îndoielnic o pată de un roșu-spălăcit, ca o floare storfocită. Atunci frica i se schimbă în jale amarnică, se abătu asupra patului abia părăsit și, îngenunchind pe scînduri, plînse pe el cu zbucium mare, ca pe un mormînt.

Se ridică, sări aproape, de parcă o trăgea cineva de păr și-i căra cu nemiluita în cap, atît de vie îi apăru închipuirea pedepsei. Se îmbrăcă repede, așa de repede, că pierdu o grămadă de timp : greși un ciorap pe dos ; șnurul de la fustă i se rupse și trebui să-l repare, înnodîndu-l grosolan ; un umăr îngust de cămașe, picnit încă din timpul îmbrățișărilor lui neobosite, se sfîșie acum de-a binelea, atîrnînd spre pîntec și dezvelind un sîn roz și tremurător, ce-și păstra încă semeț virginitatea. N-avu timp să se spele și trecu doar puful de pudră peste ochi.

Înfundă capul și mai adînc ca de obicei în pălărie și, sub umbra bordului lat, parcă se simți mai la adăpost. A mai uitat ce ? A… banii. Îi strînse așa mototoliți și-i vîrî în sacoșa castanie de mătase învechită. Atingerea hîrtiilor albastre n-o făcu să se cutremure ; dimpotrivă, parcă îi mări curajul, simțind sub degete trupul mototolului destul de compact. I se lumină îndată figura și porni cu pas sigur spre ieșire.

Rușinea însă o făcu să coboare în fugă scările de marmoră, pe care covorul, înnăbușitor de pași, [se] rostogolea din treaptă în treaptă ca un rîu de sînge întunecat. La fiecare capăt de scară nu se întîlni la ora aceasta de dimineață umedă și limpede decît cu imaginea ei, apărînd întreagă în oglinzile uriașe și asigurînd-o înaltă, mîndră, frumoasă, cu un surîs de plăcere în colțul buzei, că în fond nu s-a petrecut nimic prea deosebit, că a rămas tot aceeași, că doar ochii i s-au mărit în mod cu totul exagerat sau poate numai cearcănele din jurul lor ; în orice caz, îi stă cu mult mai bine așa decît în ajun.

În hol, un chelnăr a salutat-o cu o plecăciune atît de adîncă, încît în suflet a simțit mișcînd mai vie ca niciodată flacăra orgoliului. A ridicat capul eu trufie și-a ieșit demnă pe marele portal, cu cristalele aprinse de reflexe. Dar strada a înhățat-o atunci numaidecît în huietul ei și la început a crezut că zgomotul acesta s-a îndreptat împotrivă-i ca o imensă huiduială. A prigonit însă bărbătește privirile primului trecător, un domn scurt, rotund și cu haine noi, și acesta i-a zîmbit galeș. Un oltean i-a făcut loc, ferind umilit cobilița lui, cu coșurile goale, înnegrite de funingine ; o mătușica cu testemel curat i-a dat binețe ; o cucoană elegantă a măsurat-o de sus pînă jos, apoi a privit-o în ochi adînc și… Dumnezeu știe, cu simpatie, cu invidie…

În fața căsuței pitite pe-un maidan, într-o bogată vegetație de bălării seculare, a cinstit băiatul care i-a adus coșul cu tîrguieli. A apucat bărbătește de toarta și-a pornit cu el pe cărăruia ce tăia încîlcita și luxurianta verdeață, ferindu-se în dosul priveliștii minunate a bunătăților dintr-însul de orice mînie părintească.

Atras ca de-un resort, bătrînul a și apărut din întunecimile bîrlogului. La început fata n-a observat decît doi ochi mici, contractați, ce-o împroșcau cu steluțe de ură ; mai apoi i-a deslușit și fața-i smolită și nerasă, cum se strînsese de parcă era făcută doar din colțuri și linii, iar corpul îi tremura mai grozav ca limbile roșii de carne ce ieșiau dintre pachetele bogatului plocon. Privirile moșneagului porniră să se petreacă de la fată la coș și înapoi. Din vremuri de mult pierdute nu se mai văzuse între păreții aceștia înverziți de igrasie atîta belșug.

Văzînd cu ochii, tăieturile de pe față deveneau tot mai puțin adînci.

— A, tu ai fost în piața ? încercă să găsească o ieșire pentru a-și ierta singur slăbiciunea momentană.

Însă amăgirea era prea ieftină ; mînia se reîntoarse însutită :

— De unde ai avut atîția bani, spune, cîrtiță ? !

Dacă ea ar fi găsit acuma un răspuns repede și potrivit, dacă ar fi venit cu el de-afară măsurat gata, învelit și șnuruit ca oricare din pachetele acestea, bătrînul s-ar fi socotit mulțumit poate și ar fi dat dezlegarea pentru prînzul care se făgăduia grozav de delicios.

Dar ea îngăimă aproape plîngînd ceva cu totul neînțeles în întunecimea mucedă a tindei, pilpîind pe buzele ei ca o flacără albăstruie, ce se stinse îndată. Moșul învineți :

— Unde-ai fost az-noapte, cîrtiță, spune, unde ?

Și o lovi cu atîta putere peste gură, că o podidi sîngele. Apoi, la vederea firului roș, care porni să se prelingă agale printre buze, nebunia crescu oarbă. Loviturile căzură în cap, pe umeri, pe spinare, căzură repezi, înfundate, nenumărate în trupul plin și elastic.

— Cățea… ai crezut… că dacă… măninc de două… săptămîni… numai mămăligă cu ceapă…

Fiecare cuvînt cădea o dată cu lovitura.

Îi smulse coșul — pe care ea îl ținea bine, ferit sub bustul plecat, așteptînd trecerea ropotului de pumni pe spinare — și-l aruncă dușmănos în pămînt. Pachetele porniră de-a dura în toate părțile, ca niște pui speriați dintr-un cuibar. Moșul izbi cu piciorul coșul și se puse să joace nepotolit deasupra. Înlăcrimată și însîngerată, ea vroi să se strecoare afară. El o apucă de una din cozile care se desfăcuseră din împletitură, o trase spre dînsul și o lovi cu atîta răutate, c-o dobori. Prinse atunci s-o burdușească, parcă făcîndu-și o plăcere, cu tocul potcovit al bocancului, necruțîndu-i nici piept, nici față, nici frunte. Abia atunci ea începu să chirăie atît dc înfiorător, încît cruzimea lui spori. Chiar după ce-o ameți deplin c-un vîrf de ciubotă în pîntec, tot îi mai cără cîteva ; pe urmă porni să se spele de sînge pe mîini.

Cînd își veni în fire, își simți capul pe ceva moale și rece ; cu coada ochiului, căci nu îndrăzni să se miște, văzu vîrful unui mușchiuleț fraged de vacă ieșindu-i de sub răvășeala neagră a părului. Pachetele erau presărate toate pe podea ; dintr-unul se prelingea o șuviță de cafea ; din pîntecele altuia se scursese tot orezul. O cutie de conserve zăcea turtită, dar nu se spărsese ; o alta își păstra încă echilibrul, ca o roată, și părea gata s-o ia de-a rostogolul îndată la ivirea moșneagului. Ardeii grași fugiseră cei mai departe de mînia părintească, se îngrămădiseră cu toții tocmai pe lîngă păreți. O varză roșie înfruntase pe bătrîn, nu clintise și totuși rămăsese intactă ; în schimb, un crap uriaș, care avusese același curaj, se prefăcuse într-o adevărată maioneză.

Trebuie să fi rămas mult în nesimțire de vreme ce foamea o muncea atît de fără milă. Lumina, care plutea acum mai puternică decît de dimineață și care aprindea în umezeala odăii vagi reflexe roșii, o înștiință că scăpătatul e aproape. Prin mădulare nu-i trecea nici o durere, simțea numai cumplita leșuială care o făcu să creadă că bătaia nu i-a slujit la altceva decît la mărirea poftei de mîncare.

Întinse deci mîna spre pachetul apropiat, ce-l știa cu salam și mezeluri. Nu-l ajunse însă și se mișcă puțin într-acolo ; dar tușea seacă a bătrînului de dincolo îi aduse mîna la loc, de parcă ar fi atins o flacără. Iar foamea i se piti de teamă, fugind din stomac.

Ascultă cu inima stăpînită; nici o mișcare. Pe urmă bătrînul începu să tușească așa de crîncen, ca podidit de răpciugă. Patul scîrțîi sub moș cu atîta tărie, că ea-și strînse repede genele. Îl auzi pasul șovăielnic și-și opri respirația, spre a nu-i da de bănuit. Cioboatele moșului boncăniră pe podea. Îl simți chiar prin pleoapa închisă privind-o crud și cu scîrbă. Oare de ce n-o fi mișcînd el acuma ? Cîtă răutate trebuie să fie în ochii lui de broască, furișați desigur spre ridicarea domoală a sînilor… Poate vroia s-o prindă că nu doarme, ca s-o apuce dip nou de coade…

Un fîșîit de hîrtie îi ciuli urechea.

Te pomenești că i s-a abătut iar asupra pachetelor ? Aș… fîșîitul nu pare de loc violent… mai degrabă… parcă… ah…

Ea cască puțintel-puțintel un ochi numai, dar așa de puțintel, că nu cuprinse mai nimic în deschizătură… Parcă s-ar vedea ceva… Însă nimic, o unghie de zare. Dar încă o mică, o foarte mică apăsare a cugetului pe mușchiul din colțul lăuntric al ochiului, că de îndată colțul dinafară se cască o idee mai mult. Acum e bine.

Bătrînul, lăsat pe vine, îi aruncă ochiri speriate și desface zorit hîrtia unui pachet… Îl cunoștea bine : pachetul cu șuncă… Inima ei s-a pus să bată așa de tare, că-i e teamă să nu alunge pe moșneag. Și toate răsuflările i s-au oprit în strîmtoarea gușiței, unde se strîng necontenit una după alta, de să-i spargă capul pieptului… Dacă moșul va gusta, îndată va și deschide ochii…

Moșul îi mai aruncă o privire lungă, bănuitoare ; apoi, dintr-o mișcare scurtă, dezdoaie moțul foiței unsuroase de sub învelitoare… Mirosul ajunge tocmai la ea și dă curaj foamei ascunse de frică prin măruntaie, încă o clipă…

Dar moșul parcă a tresărit ; privirile-i au părăsit chipul care preface atît de minunat leșinul și s-au lăsat agale peste pîntece, peste șolduri, peste picioarele de pe care rochia s-a ridicat în cădere, descoperind impudic un genunchi. O silă grozavă s-a zugrăvit pe fața moșneagului ; totuși, el așeză cu prevedere pachetul la loc și iese scuturîndu-se de fiorii ce-l împung din toate părțile. E o părere, sau în ochii bătrînului a scînteiat ceva…

Înainte de a dispărea după ușă, îl vede, pe sub pleoapa puțin și mai îndrăzneț căscată, trecînd cu mîneca soioasă peste ochii umezi…

Foamea a ieșit ca un șoricel din ascunzătoare cum a simțit că a plecat bătrînul și ronțăie fără milă stomacul și intestinele, care se apără hîrîind. Sau poate un vînt de furie trece prin ele, le umflă și le dezumflă, le încolăcește fără noimă unele peste altele, le face să geamă plîngător. Vai, afurisitele de măruntaie, de bună seamă or s-o trădeze ! Gem ca niște purcei în obor, cărora ai uitat să le dai porumb la ceasul obișnuit !

Ea face o mișcare hotărîtă, și vîrful degetelor atinge pachetul cu mezeluri. Unghia se înfige nerăbdătoare prin îndoiturile meșteșugitei chitituri. Dar, iată, și hîrtia a început să țipe ! Doamne-Dumnezeule, asta e mai bună ca toate ! Moșul s-a pornit pe-o darabană de tusă seacă ; ah ! totul în casa asta hîrîie, foșnește, pocnește !

Dintr-o întinzătură repede a mîinii, pachetul ciufulit oleacă s-a aflat din nou la locul lui. Cioboatele moșului răsună greoi pe podea. Șoricelul din măruntaie a fugit cine știe pe unde. Toate au venit la starea dinainte ; doar mîna nu-și mai știe locul de unde pornise ; după ce se bălăbăni cîteva clipite, rămase nemișcată acolo unde se nimeri.

Moșul apăru în ușă și-o privi bănuitor. Pe urmă se apropie de cutia de conserve, care sta gata să fugă. O ridică și silabisi literele de pe reclama împănată cu legume colorate. Cum nu izbutea să cetească bine, scoase ochelarii și-i încalecă pe nas. Apoi dădu din cap aprobativ. Lăsă cutia jos și privi iarăși la Lența pe deasupra celor doua lupe, mari cît ochii de scafandru.

Boncănind solid și dinadins podeaua, se îndreptă spre părete. Dintr-o grămăjoară de ardei scoase o sticlă destul de pîntecoasă ca să se fi putut piti prea bine. O ridică, îi ceti reclama și-o clătină la ureche și dădu din cap admirativ. O lăsă și pe aceea, se încruntă la Lența și părăsi din nou odaia.

Automat, mîna fetei pipăi spre pachetul apropiat. Dar pe neașteptate reveni înapoi. Moșul era în cadrul ușii, și ochii lui o devorau de sub sticlele măritoare.

— Stai, te-am prins… prefăcuto…

Se apropie și-i puse mîna pe inimă. Mormăi nemulțumit și făcu de-a chincitelea un pas spre pachetul cu mezeluri ; îl duse la nas, mirosindu-l din ce în ce mai cu nesaț, o dată, de două ori, de mai multe ori. Apoi, brusc, îl puse pe scîndură. Dar cînd se ridică, de bună seamă înșelate de acest gest, însăși măruntaiele lui se puseră pe urlet.

El înjură printre dinți și se îndreptă spre ușă, dînd din mîini, ca și cînd s-ar fi apărat de atîtea ademeniri : „Fugiți, ispitele păcatului !” Dar măruntaiele ațîțate se țineau de dînsul ca o haită de cîini bătrîni, flămînzi, răgușiți.

Cu multă durere, Lența constată, cînd întredeschise pleoapa, că pachetul cu mezeluri fusese îndepărtat dincolo de lungimea mînii sale ; poate mișcînd corpul într-acolo cîteva șchioape, l-ar fi putut apuca de ciuf. Dar teama că moșul pîndește la ușă nu-i Iasă curajul nici măcar să întindă brațul.

Și clipele curgeau, și foamea, în lipsă de altceva, o mîna pe ea însăși. O devora. Niciodată nu sfîșiase cu mai multă cruzime ca acum. Iar bunătățile pachetului stăteau risipite și neatinse, cu toptanul, între cei doi dușmani flămînzi. Doamne, dar ce are de gînd bătrînul acela ! Să înceapă odată ! Să ia ce-i place și să treacă dincolo, la dînsul. Ea se va preface că nu vede.

Cu toată foamea, Lența simți că minte. Îndată ce bătrînul va duce cea mai mică fărămitură la gură, ea va și sări în picioare. Să-l surprindă ronțăind cîștigul rușinii…

…Nici închipuirea n-o mai putea duce mai departe. Căci peste tot — în cap și-n picioare, în pîntec și-n spinare — o rîcîia foamea. Aerul camerei juca de foame dinaintea ochilor ei sticloși, juca la fel cu zariștea cîmpurilor în după-amiezele de vară. Și bătrînul nu se ivea de loc…

…începea să se însereze și încă nu făcuse nici o mișcare. Simțea necontenit pe batrîn pîndindu-i cea mai neînsemnată tresărire. Ghiujul, nici el nu se dă învins… e oțelit bătrînul…

…Dacă ar ieși afară în curte cu un pachet, bătrînul ar rămîne… Nu, nu, nu. Bătrînul trebuie să mănînce „ în fața ei ; să plătească și cea mai neînsemnată înghițitură cu umilința aprobării ei, a bătutei, a stîlcitei…

Ah, iată-l…

De după prichiciul ușii, ochii bătrînului apărură ca doi ochi de țap ; apoi tot corpul i se desluși în cadru… Ardeau ochii moșneagului. Desigur că în lumina lor totul tremura, ca și într-ai fetei ; totul, odaie, pachete, sticle, verze, ardei, corpul celei trîntite la pămînt, înserarea însăși…

înaintă. De astă dată bocancii nu mai răsunau : Dumnezeule, se descălțase ! Arunca spre dînsa priviri de hoț ; ca uliul, gheara se întinse hrăpăreață…

Ea aștepta…

Pachetul cu șuncă dispăruse în largul buzunar; acum el ținea în brațe pîinea lunguiață, crescută și dolofană, cît un copil de patru ani. O jupuia cu aviditate pe de lături, acolo unde coaja niciodată nu se coace… Oricine ar fi crezut că pîinea s-a zdrelit în cădere.

Ea trase puțin spre sine dreapta, pentru a se sprijini ; bătrînul tresări.

El îi aruncă o privire atît de îngrozită, o atît de adîncă mirare i se zugrăvi pe figură, atît de puternic începu să-i tremure genunchii și atît de jalnic și de caraghios prada îi cădea bucată cu bucată dintre degetele uscate, care zadarnic se convulsiunau s-o oprească, încît i se așeză ca o slăbiciune pe inimă, și ea nu mai avu tăria să-i strige nici una din grozavele vorbe plănuite.

Se prefăcu din nou nemișcată și-l lăsă astfel să-și strîngă cu mîinile lui scorojite bucățelele de pîine ; îl lăsă să se strecoare de-a bușelea, ca o tîrîtoare, alături, și toate aceste nedibăcii de tîlhar stîngaci, care-și păzea atît de avar strășnicia părintească, o făcu[ră] să-și simtă tot corpul muiat în jale ca într-o baie caldă și lăcrămi arzînd i se smiciră pe sticlișul ochilor.

— Tată… putu să mai geamă, căci un plîns violent îi strînse gîtul ca în gheare, o zgîlțîi de piept cu putere, o strivi sub apăsarea lui ca un corp străin și puternic, ca un dușman invizibil și neașteptat, ca însuși tatăl ei…

Cînd scăpă de năpraznicul sugrum, găsi pe bătrîn alături, în genunchi. El privea aiurit împrejuru-i, căci auzea din pod, sau poate din pivniță, sau, cine știe, poate din însuși miezul gîndului său, o hohotire veselă și necurmată, care-l doborî de rușine cu capul în poalele ei. Și-acum el începu să plîngă, dar atît de hodorogit, atît de gros și atît de subțire uneori și schimonosit pentru vîrsta lui, încît cu bună credință ai fi socotit că ea surîde acum printre lăcrămile încă neoprite, tocmai pentru aceea.

Dar ea surîdea atît de fericită pentru că primul lui suspin îi dăduse libertatea. Bătrînul, în sfîrșit, consimțea…

Căci ea nu vedea decît pe celălalt, înalt, mlădios, bun, minunat, ca-n povești ; îi auzea vocea dulceagă ; îi simțea răsufletul cald gîdilîndu-i urechea.

Iar bătrînul, cu capul în fuste, uitat de foame, plîngea înainte, pe tonuri din ce în ce mai forte și din ce în ce mai pițigăiate, pîntecul pîngărit.