Clăcașul

 

I

Oh ! legați pentru vecie
De pămîntul uned stăm,
Plătim vecinică chirie
Și pe apa care bem.
Nu avem nimic al nostru ;
Tot în preajmă e străin !
Venim rupți din lucrul vostru
Și dăm peste-al lipsei chin.

Ca un dobitoc de muncă,
Ca copaciul roditor,
Ca rodirea dintr-o luncă
Voi striviți pe muncitor.
El și fiii, și soție,
Boul, vaca și viței,
Toți sunt zestre pe moșie :
Robi ai muncii, robi ai ei.

Sunteți veseli cînd ne vindeți
În arendă la cochinți !
Camătă pe muncă prindeți
Pruncilor de la părinți !
Bătrîn, văduvă, copilul
Munca-le vă sunt datori ;
Și sudoarea lor, suspinul
V-aprind setea de comori.

După ce, prin asuprire,
Stoarceți, ca proprietari,
Veniți iar, ca stăpînire,
Născociți la biruri mari,
Ș-apoi v-așezați pe jețe
Jefuind ca dregători ! —
Zgripțori cu-ntreite fețe,
Jupuiți pe muncitori.

II

Noi le suntem toat-averea.
Munca ne-o măsor cum vor ;
Fiii noștri l-e puterea,
Ș-aste mîini, comoara lor.
Ei trăiesc în nelucrare ;
Munca-ne de zece ani
Pun p-o haină de purtare,
P-un ospăț, cu șarlatani.

L-a lor jicnițe, grînare,
Ca p-albine ne adun ;
Cînd sunt pline de mîncare,
De tot ce-are țara bun,
Gonesc musca, înfund înfund uleiul.
Ne pun fum ca să fugim ;
Ei iau mierea, noi bordeiul
Gol ca palma lor găsim.

III

D-astăzi, munca-ne e-a noastră
Ș-o schimbăm pentru pămînt.
Mîncați voi țărîna voastră !
Munca noi n-o dăm în vînt.
Și, de vreți s-aveți cuvîntul,
De vreți a vă domiri :
Este-al brațului pămîntul,
A-l lucra, nu a-i robi.

Pîinea, fierul o rodește ;
Tot cu fierul ne-o păstrăm ;
Ea e-a celui ce-o muncește ;
Trîntorilor n-o mai dăm.
V-am cerut, de milă, dreptul
Cu tocmeală între frați.
Nu vreți ? Ni-l ținem cu pieptul,
Și veniți de ni-l luați !

Paris, 1851, ianuarie