Civilizație locală
| Civilizație locală de George Topîrceanu |
― Strângeți rizervă, că se oprește! strigă vardistul, crăpând ușa dinspre stradă.
Și toți ai casei apucă în grabă căldări, căni și alte vase mai mărunte, cu destinații gospodărești felurite, și se reped speriați la robinet (casa are robinet ― n-ar mai avea!). Cu o mână febrilă, cel ajuns întâi dă drumul... Fsss! face robinetul. Și câteva picături, rămășiță săracă, sună jalnic în fundul unei căni. Cu o înduioșetoare simultaneitate, brațele celor din jurul robinetului se lungesc spre pământ.
Vardistul a plecat. Important și tardiv, el duce mai departe vestea fericită. Când ajunge pe la a patra casă, oamenii știu de mult că apa e oprită.
― Ce rezervă? Nu vezi că s-a închis? îl întâmpină o gospodină necăjită.
― Păi eu nu știu... eu așa am orden, răspunde omul oficial, bocănind din cizme mai departe, la altă casă. El are ordin să-i vestească pe toți cei din pontul lui că se oprește apa, și-și face strict datoria, chiar după ce apa s-a oprit de trei ceasuri.
Într-o ogradă ferită, o cișmea de modă veche țârâie o șuviță firavă de apă, de la un izvor din dealul Ciricului. Cam puțintică, nu-i vorbă, dar rece vara, potrivită iarna, și mai cu seamă sigură la orice vreme, ziua ca și noaptea. Apa marii instalații civilizate (cu care stăm în rândul orașelor moderne), printr-o ingenioasă rânduială a țevilor, e tocmai dimpotrivă: iarna ca gheața, vara călduță și-n orice anotimp cu capricii răutăcioase, ca o femeie fără amor. Pe ger îngheață, la dezgheț s-azvârle impetuos și îmbelșugat și sparge țevile (care, fiind cam șubrede, atâta așteptau); se infiltrează apoi prin pivnițe bătrâne, prin hrube vechi și tăinuite de la vremea lui Lăpușneanu-vodă, care răspund cine știe unde, sub vreo casă nouă... Și catastrofa e gata: într-o bună noapte, casa cea nouă se dărâmă cu instalație modernă cu tot, fără ca nimeni să-i fi prevăzut o prăbușire așa de prematură.
A doua zi vestea macabră se răspândește în tot orașul, provocând consternare ori satisfacție, după cum e cazul.
Școlărițe mărunțele, cu picioare subțiri și agile ca de furnică, au plecat pe întuneric din fundul Șocolei, ori de pe la Nicolina, să poată intra în clasă la ora reglementară. Iarna când pornesc ele de acasă e încă noapte pe uliți, e glod până la genunchi sau e ger de crapă pietrele, și câinii flămânzi dau la om ca lupii. Dar n-ai ce-i face, viața e grea și amară chiar când ești o fetiță numai de două șchioape: la ceasul 8 fix trebuie să fii la școală.
Și iată că într-o dimineață, pe la 8 și ceva, pâlcuri de fetițe îmbrăcate în negru (asta e culoarea favorită a copilăriei studioase) încep să treiere mărunt spre mahalale, adică îndărăt, spre casă. Toate sunt grozav de vesele. Ce s-o fi întâmplat?... În drum întâlnesc câteva întârziate, grăbind spre școală, cu ochii ficși de groaza pedepsei care le așteaptă. Una din cele care-au pornit spre casă, mică și îndesată, strigă cu o nemăsurată bucurie în glas către una din cele întârziate:
― Pretorian, nu te mai duce! Haideți înapoi toate! S-o dărâmat școala.
― Când?
― As' noapte. I-o venit niște apă pe dedesub, nu se știe de unde ― și gata! Dacă eram acolo, pe toate ne omora...
*
Se lasă înserarea. De prin unghere, pe nesimțite, umbra se adună tot mai deasă. Melancolii dulci, descurajări subite ori tristeți negre fără motiv coboară în noi, după ani și împrejurări. Gândurile rele, ca liliecii, preferă întunericul ― și întunericul naște lilieci în sufletele noastre...
Dar, cu o mișcare ușoară, o mână întoarce comutatorul electric spre dreapta. O lumină albă, egală și liniștită se revarsă din becurile "Osram" sau "Philips", care s-au aprins miraculos și ard ca niște fragmente reci de soare, risipite prin odăi. Influența malefică a întunericului a fost încă o dată conjurată. Slăvită fie civilizația!
În redacția unui ziar local, secretarul, cu o foaie albă dinainte, încearcă să prinză din zbor prima frază a unui articol, care-i palpită ca un fluture în jurul capului plin de preocupări domestice... A prins-o! Creionul aleargă vertiginos pe fila albă... Din odaia de alături se aude glasul unui reporter la telefon, plin de o duioasă și enervată rugă, ca într-o declarație de dragoste:
― Domnișoară... te rog, domnișoară... numai un pic! N-avem nici o știre la gazetă pe mâine... Imposibil? Firele deranjate?... M-ai nenorocit!
Undeva, la căpătâiul unui copil bolnav, o cuconiță numără cu mare grijă dintr-un flacon cu doctorie scumpă, picătură cu picătură, într-o linguriță: una... două... trei...
Într-o căsuță prizărită, nu tocmai departe de centru, un profesor bătrân a stat la masă mai devreme și acum se așază grăbit la birou, unde un vraf neverosimil de teze lunare ― cel mai perfecționat mijloc de tâmpire descoperit de un ministru genial ― îl așteaptă cu placiditatea exasperantă a lucrurilor neînsuflețite...
Și dintr-o dată, lin, fără prevestire, lumina electrică se stinge... S-a oprit motorul Uzinei!
Gazetarul încremenește cu creionul suspendat, reporterul gesticulează pe întuneric în fața telefonului, cucoana dă un țipăt și scapă flaconul cu doctorii ― și dascălul bătrân își dă energic o palmă peste frunte.
― Lumânări! Aduceți lumânări...
Prin toate odăile apar lumânări proaste (fabricarea lor e o industrie cam părăsită, de când cu eclerajul electric), pâlpâind cu flacără nesigură și foarte galbenă, ca de mort. Fitilul, așezat excentric de multe ori, arde consumând lumânarea numai pe o parte. O rigolă se sapă cu repeziciune și un izvor abundent de parafină caldă ori de seu topit se prelinge pe sfeșnic. Fitilul ars se lungește văzând cu ochii, se încolăcește grațios la capăt, se umflă într-o bobită de cărbune incadescent. În rubinul transparent de jar palpită umbre funebre, ca într-un astru intrat în declin cu sateliții lui invizibili și cu bătrâna lor civilizație.
Profesorul n-a mai corectat teze. La Nathanson, unde a trimis după lumânări, e închis. Și mai departe de Nathanson nu se duce baba Tasia la vreme de noapte, măcar să piară lumea.
Cu coatele pe masă, cu fruntea sprijinită în palme pe întuneric, bătrânul stă și așteaptă dispoziția capricios alternativă a Uzinei noastre electrice. Imagini de odinioară, reminiscențe fără contur se perindă prin sufletul obosit... Într-un târziu, profesorul se ridică și, plin de o amărăciune aproape juvenilă, rezumă doleanțele tuturor:
― S-o dăm dracului de civilizație!
Post-scriptum. ― Uzina noastră electrică de tramvaie a ars astă-noapte, pe la ceasul unsprezece.
În clipa când au aflat această veste, toate vagoanele de tramvai au încremenit pe linie, tâmpite de spaimă, în diferite puncte ale orașului. Dar pasagerii pe care i-a apucat vremea în ele nu știau la început nimic.
― I-a sărit ștanga! își ziceau ei, liniștiți. Nu-i nimic: i-o pune îndată, și pornim.
― N-are corent! Ștanga e la locul ei... obiectau flegmatic taxatorii și vatmanii, cu autoritatea lor de specialiști.
Și nimeni nu s-a coborât, toată lumea a rămas în vagoane, așteptând să vie iar corentul. Fiecare se gândea, cu legitimă tenacitate, că dacă a dat cinci lei pe-un bilet, are dreptul să aștepte măcar un ceas acolo... Abia pe la miezul nopții, când vatmanii și taxatorii plecaseră de mult pe la casele lor sau cine știe unde, au început și pasagerii a se coborî, unul câte unul, făcând aluzii pornografice la mama Uzinei electrice.
― Ce mișelie! Auzi d-ta...
Și vagoanele au rămas la urmă singure, în fluiditatea obscură a nopții de toamnă ― blocuri mari de întuneric solidificat. Gâște sălbatice, rătăcite din stoluri, țipau sinistru deasupra orașului, sub cerul de păcură. Un vânt negru alerga, la răstimpuri, de-a lungul străzilor pustii. Miezul nopții a bătut apoi rar, de cine știe unde, din vârful unui turn înecat în puhoaie de beznă...
Și iată că pe platforma unui tramvai a apărut o umbră agitată ― făptura de coșmar a ultimului pasager, care adormise înăuntru și căruia i s-a transmis prin cablul vagonului, pe când era în stare de catalepsie, viziunea dezastrului de la Uzină... Înnebunit de spaimă, căzut în transă ca un adevărat medium, nenorocitul își înălță brațele spre cer și începu să aiureze profetic, în tăcerea macabră a nopții:
― Uzina de tramvaie a ars!... În curând o să arză și Poșta centrală... și Universitatea... și Regia de tutun! Un cutremur va surpa peste primărie palatul Administrației financiare... Teatrul Național se va prăbuși, acoperind sub dărâmături pe cei două sute de spectatori gratuiți ai lui, câți i-au mai rămas credincioși... Studenții vor distruge într-o noapte toate dughenele cu mărunțișuri din Târgu-Cucului, rănind la nas un plutonier de pompieri și alte autorități creștine... Copoul va luneca la vale, peste Râpa Galbenă, din pricina ploilor, nimicind tot cartierul de jos... În orașul fără apă și fără electricitate, bandiți basarabeni se vor plimba printre ruine și vor ucide jumătate din populația rămasă. Ciuma își va face apariția, holera va seceta mii de vieți ― și grămezile de cadavre neîngropate vor atrage din împrejurimi haite de lupi flămânzi, cu limbile scoase de-un cot... până când ultimii locuitori ai orașului, bărbat și femeie, cuprinși de furia amoroasă care se dezlănțuie în vremea marilor dezastre, se vor sfâșia între ei cu dinții... Am zis!
*
Poșta centrală a ars. Așteptăm, cu inima strânsă, evenimentele.