Ciubucul logofătului Manole Buhuș

 

În vremile cele bătrânești, vremi de belșug, pe când boierii ședeau la moșiile lor și vara și iarna, fără altă grijă decât grija câmpului și a gospodăriei lor și aveau hambarele, coșarele și cămările totdeauna pline cu cele trebuitoare la o casă boierească, trăia la moșia sa Buhușul logofătul Manole Buhuș, boier de neam mare, bogat și cu dare de mână.

El purta antereu lung până la călcâi, brâu la mijlocul trupului și fes roșu cu canaf albastru pe cap. Când ieșea la câmp sau mergea săși viziteze vecinii, îmbrăca peste antereu o giubea blănită sau numai căptușită, după cum era timpul și peste fes punea o pălărie neagră cu margini late.

Tot luxul lui de bogătaș nu se învedera decât în scumpetea blănurilor, a mătăsurilor din care își croia antereiele și a șalurilor turcești din care își făcea brâiele.

Întinsele lui holde și imașuri erau acoperite cu pâne de tot soiul, cu turme de vite și herghelii de cai din care își umplea grajdul; pivnițele-i gemeau de poloboace cu vinuri vechi de Odobești și Cotnari și în ogradă furnica un sălaș întreg de țigani din care își alegea slugile. Mai avea apoi sub stăpânirea lui un taraf de lăutari care îi cântau de inimă albastră în zilele când avea musafiri la masă, ceea ce i se întâmpla foarte des, pentru că în casa lui, casă mare, încăpătoare, se trăia ca în sânul lui Avram, în mijlocul unui belșug unde totul era de-a gata, totul venea la timp și unde nu întâlneai decât voie bună și inimi deschise. Căci conul Manole Buhuș era în toată puterea cuvântului un om cumsecade, om al lui Dumnezeu, darnic, glumeț, bun la inimă, și pe al cărui cuvânt puteai zidi o cetate; însă avea cusurul că era din firea lui grabnic la ocară și la pedepse ca toți acei deprinși de mici a porunci și a fi ascultați.

Dacă se întâmpla că, scos din răbdare de neascultarea sau obrăznicia vreunui țigan, poruncea să i se dea câteva bice la scară după obiceiul de atunci, tot el îl chema apoi la dânsul îl mustra cu cuvinte părintești și de multe ori cel bătut, dacă își recunoștea greșala, nu se întorcea de la el cu mâna goală.

Conul Manole era însurat cu o femeie de asemenea a lui Dumnezeu, deșteaptă, bună gospodină și spornică la treabă. Unde n-o căutai o găseai scuturând, grijind, făcând rânduială și înveselind casa cu ochii ei cei mari, negri, care avusese în tinerețe mult vino-ncoace, după cum spunea conul Manole la chefuri. Un bujor de băiat, singurul copil ce-i dăruise Dumnezeu după o căsătorie de șasesprezece ani, fu așezat într-o școală la Paris și lipsa lui era, pot zice, singurul nour ce întuneca cerul conului Manole în traiul lui de la moșie.

De altfel, ar fi dus ca totdeauna viață patriarhală, tihnită, fără săși numere zilele, dar gândul îi rătăcea mereu departe, hăt departe, colo peste hotare la iubitul lui moștenitor pe care nu-l văzuse de doi ani, și somnul începea să-i fie neliniștit. Într-o noapte chiar a avut un vis urât care l-a făcut să sară ars din pat și l-a hotărât să plece numaidecât și cât mai degrabă la Paris.

Călătoria până la Paris nu era pe vremea aceea o jucărie.

Trebuia cel puțin o lună să ajungi până acolo, căci în străinătate nu erau drumuri-de-fier decât de la Cracovia înainte, iar la noi nu erau nici măcar șosele. Trebuia vorba ceea, să-ți faci testamentul la plecare. Dar inima de tată nu cunoaște piedici când dorul o atrage. Deși știa un pic de franțuzească cât să nu moară de foame între franțuzi, își angajă totuși un tălmaci franțuz ca tovarăș care să-l călăuzească în lunga călătorie.

A pus vreo zece zile logofeteasa ca să-i pregătească cele trebuitoare pentru drum. Când însă crezu el că toate erau acum prevăzute și puse la geamandan, încât nu avea decât să ordone înhămarea poștalioanelor și să plece, deodată femeia lui îi observă:

— Da bine, Manole dragă, ai să mergi în străinătate cu îmbrăcămintea asta?

— Da cu care?

— Apoi nu te gândești că are să se uite lumea la tine ca la urs? Pe acolo nu se poartă antereie și giubele.

— Care vra să zică ar trebui să mă îmbrac nemțește...

— Negreșit, asta e și părerea d-lui Ernest care are să te întovărășească.

— Hum!... Să mă schimosesc acum la bătrânețe; asta nu-mi prea vine la socoteală. Dar la urma urmei poate că ai dreptate. El ținea seamă de părerile totdeauna bine cumpănite ale femeii lui.

Astfel dânsul comandă să i se facă trei rânduri de haine evropenești mai subțiri și mai groase pentru toate timpurile, și când croitorul i le aduse, se îmbrăcă în noul său costum de voiaj și se puse în fața unei oglinzi.

— Halal îmbrăcăminte, zise el pufăind de râs, parcă-s un neamț calic de cei care scot măsele la iarmaroc. Băiatul n-are să mă mai cunoască când m-o vedea la Paris. Toate-s bune și frumoase, adause el, dar dacă am primit să mă fac de râs în haine așa caraghioase, nu voi primi niciodată să mă desfac de ciubuc și de cafeaua mea turcească cu caimac.

În adevăr, pe lângă merindele cu care femeia lui îi ticsise boccelele, îi puse și un felegian anume pentru cafea cum și trei ocale de tutun turcesc, iar ciubucul cel de iasomie cu imamea de chihlimbar îl luă boierul în mână ca să-i slujească și de baston.

— Când n-oi pufăi dintr-însul, m-oi apăra cu el de câini, zicea conul Manole glumind.

Vai! Ciubucul era să-i slujească cu totul pentru altă întrebuințare.

Apoi când sosi ziua cea mare hotărâtă pentru plecare și trăsura cu opt poștalioni suri trase la scară, conul Manole își sărută soția, își luă ziua bună de la slugi și se sui în trăsură având la stânga pe franțuzul Ernest iar în capră pe vătavul de curte și pe Ciordilă țiganul. Acest din urmă avea să întovărășească și să slujească pe stăpânul său în tot timpul călătoriei.

Surugiii plesniră din harapnice; cei opt poștalioni suri, bine hrăniți și iuți de picior, înhămați în șir porniră prin poarta curței în trap mare, și după o jumătate de oră de mers spornic, conul Manole Buhuș pierdu din vedere satul și casa boierească de pe moșia Buhușul unde nu avea să se întoarcă decât peste vreo șase luni. Câte nu se pot întâmpla într-atâta amar de vreme!

Deși atras puternic de dorul copilului, totuși conul Manole se simțea îngrijit de un drum așa de lung în țări străine nemaiumblate de el, locuite de alte neamuri, cu alte legi și obiceiuri, vorbind alte limbi și închinându-se la alți sfinți. Pe fața lui se vedea întipărită teama necunoscutului; fața însă mohorâtă a țiganului strălucea de veselie. Avea, mă rog, să vadă atâtea târguri și atâtea minunății nemaipomenite. De bucuros ce era țiagnul, nu avea astâmpăr pe capră, parcă-i pusese cineva urzici în pantaloni; încât a trebuit boierul de vreo două-trei ori să-i zică să se liniștească.

La frontieră conul Manole Buhuș era cât pe ce să se puie în gură cu un gulerat de vameș austriac, care îi cerea o sumă necrezut de mare pentru acele trei ocale de tutun ce luase cu sine. A intervenit însă franțuzul care l-a domolit și l-a făcut să plătească. Ce vreți, conul Manole nu era deprins a se supune la legi și regulamente, a plăti dări și accize, căci în Moldova noastră binecuvântată pe atunci boierii erau scutiți de orice soi de dări și havalele. El n-a călcat niciodată pragul vreunei dregătorii publice; iar în casa lui, ferească Dumnezeu, nu s-ar fi înfățișat vreun obraz al cârmuirei decât doar cu spinarea încovoiată pentru a săruta mâna soției lui și a-l felicita de ziua onomastică sau de alte sărbători mari. Un chinovnic, un vameș, un privighitor de ocol, un căpitan de panțiri nici nu îndrăznea să se puie jos dinaintea lui. Cum dar era să nu-i pară ciudat că guleratul de neamț îl silește să plătească încă o dată prețul tutunului. Ei, Doamne, prin câte alte vămi avea să mai treacă tutunul până să ajungă la Paris și de câte ori era să i se mai ia prețul! Dar fie, că făcea. Pentru tabietul boierului nu se drămăluiesc paralele.

Odată intrați pe pământul austriac, surugiii au lăsat din porunca stăpânului caii la trap moale, mărunt, pe șoseaua cea mare a Bucovinei, căci drumul era lung până la Cracovia unde începea calea ferată spre Viena. În fiecare zi el făcea câte două popasuri, se îngrijea ca poștalionii să fie hrăniți și adăpați la vreme și noaptea se odihnea la otelurile ce întâlnea în cale.

Câte zile a mers el așa de-a lungul Bucovinei și Galiției prin toate satele și târgurile ce străbătea șoseaua, el singur nu mai ținea minte; le pierduse numărul. Prin fiecare sat însă, și mai cu seamă prin târguri, șiragul cel lung de poștalioni făcea mare zgomot. Toți locuitorii: bărbați, femei, copii, căței și purcei îi ieșeau în cale mirați, să vadă asemenea alai de înhămătură condusă de doi surugii năbădăioși în haine de abŕ albă cu fireturi negre, și care săltând pe șea pocneau din bice și chiuiau cât le lua gura. Așa năzdrăvănie nu se mai văzuse pe meleagurile acelea.

În Lemberg era boierul cât pe ce să aibă iarăși oarecare daraveri cu poliția care îi opri trăsura în loc și ordonă surugiilor să nu mai chiuie și să nu mai bată din harapnice, pentru că provocau neorânduieli pe stradă, speriind caii de la celelalte trăsuri.

— Țara calică! zicea logofătul Buhuș, cuprins de un adânc dispreț pentru nemți. Auzi, mă rog, nu încap pantofarii de caii mei!...

A mers cât a mers logofătul din popas în poaps, din târg în târg, trei săptămâni pline până la Cracovia, de unde a dat drumul trăsurii cu ordin să se întoarcă acasă sub privigherea vătavului, iar el cu franțuzul și țiganul a plecat cu drumul-de-fier spre Paris.

Drumul-de-fier a fost cea întâia mare surprindere pentru dânsul. Nu-și putea da el samă cum niște hardughii de case pe roate, aninate una de alta, pot să alegre la nebunie pe șine fără cai.

— Drăcie nemțească, zicea el, fără a i se micșura disprețul pentru așa-numiții pantofari, căci el nu admitea alt mijloc creștinesc de locomoțiune decât acel apucat de la părinți. Eu nu-mi dau poștalionii mei pe toate mașinele lor care suflă ca niște rable de cai ofticoși.

Și, cu toate aceste, după ce se așeză în vagon, unde mergea comod, fără să-l bată vântul, soarele sau ploaia și mergea tras de mașina cea ofticoasă mai repede de zece ori decât cu poștalionii cei iuți de picior, după ce văzu că în așa-zisa hardughie el poate să se miște, să se lungească, ba chiar să și ațipească câteodată, atunci începu să prețuiască drăcia nemțească, căci fără dânsa cine știe când ar fi ajuns la Paris să-și îmbrățișeze copilul și câte parale l-ar fi costat cei opt poștalioni ai lui.

Totuși, neavând încredere în vrednicia mașinistului și vroind a se odihni mai bine, el nu călătorea decât ziua.

E mai cuminte să stăm noaptea pe loc, băgă de seamă el; când nu vezi nimic dinaintea ochilor multe se pot întâmpla: ba, vorba ceea, se strică căruța-n drum, ba s-aprinde o roată, ba îți ies tâlharii înainte, ba dai peste o potaie de lupi. Și dac-om ajunge adică cu șapte zile mai târziu, ce pagubă avem de acolo, că doar nu ne alungă turcii și nici n-avem termen de judecată la Paris.

Boierul de altfel, judeca bine, când te gândești mai ales că el niciodată nu pusese piciorul peste hotar și că făcea astă călătorie cu vreo optzeci de ani în urmă pe când nu erau căile ferate așa bine organizate ca acuma.

La frontiera Bavariei a mai avut el o mică tevatură cu vameșul, care a fost mult mai aspru în canoane decât cel austriac. Bavarezul, după ce i-a luat iar vamă pe tutun, i-a deschis toate lăzile, i-a scuturat toate rufele, i-a desfăcut chiar sacul cu merinde unde, închipuiți-vă lucru neașteptat, a dat peste o legătură care răspândea un miros atât de acru și neplăcut, încât a început neamțul să strănute.

— Pfui Teufel, strigă el, was ist das für ceine Scbweinerei?

Era o legătură cu țâri pe care i-o puse cucoana între provizii. S-a strâns tot nemțăritul imprejur și se uita la el ca la o dihanie sălbatică, neînțelegând cum poate un om să mănânce asemenea spurcăciuni care cârneau din loc nasurile nemțești.

Atunci vameșul indignat, îngrețoșat, aruncă hârtia cu țâri jos pe podele fără să mai ceară voia boierului, iar acesta țâfni de așa obrăznicie, simți sângele că i se suie la cap, și prin o mișcare nervoasă, necugetată, ridică ciubucul în aer ca să-l pocnească. Noroc că Ernest, franțuzul, îi opri mâna până a nu cădea pe spinarea neamțului; de altfel, cine știe ce belea și-ar mai fi stârnit pe cap. Cu toate aceste dânsul a fost condamnat la cincisprezece fiorini amendă pentru gestul său amenințător, cum și la confiscarea țârilor cu pricina.

Dar ia-i țârii dacă ai de unde. Ciordilă țiganul, profitând de confuzia produsă de stăpânul său, prin ridicarea ciubucului, șterpeli hârtia cu țâri de jos fără să bage nimenea de seamă și o ascunse bine în buzunar.

Mare a fost cheful boierului când, după plecarea trenului, țiganul i-a arătat țârii. A plătit el un ștraf de 15 fiorini, dar și neamțul a fost păcălit. Însă temându-se să nu aibă acelaș bucluc la celelalte hotare, conul Manole a aruncat țârii pe fereastră spre marea supărare a lui Ciordilă, care ar fi preferit să-i mănânce.

A mai mers așa o bucată de drum logofătul Buhuș în colțul lui de vagon clasa I-a, picior peste picior, cu gândul la copil și cu ciubucul la gură, având în fața lui pe franțuz și în colțul opus al vagonului pe Ciordilă, care și el ațipea din vreme în vreme; și ar fi mers așa liniștit dacă la fiecare hotar nu l-ar fi tras nemții de mânecă pentru vama tutunului care se scumpi-se acum amarnic.

Dar nu-i era lui atâta de bani, că avea de unde plăti, cât de felul puțin politicos cu care gulerații de vameși îi cereau plata fără să se sfiască de rangul de logofăt mare care călătorea, mă rog, cu tălmaci și cu fecior.

— Ce calicie căptușită cu obrăznicie, zicea logofătul. Unde se pomenește așa ceva la noi!

La una din stațiile mai mari se urcă în vagonul lui un domn care trebui să fi fost un om însemnat, judecând după lumea care venise să-l salute la ușa vagonului și după numărul geamandanelor ce avea cu el. Boierul nostru, care sorbea din ciubuc, îl privi de sus până în jos cu cel mai adânc dispreț. Toți nemții în ochii lui erau niște calici care mănâncă șoareci, scot dinți la iarmaroace și joacă pe fringhie.

— Cine dracul ni l-a adus și pe ăsta aici să ne strâmtoreze, zise el cu glas morocănos adresându-se franțuzului.

— Nu vă supărați, boierule, răspunse străinul într-o românescă destul de răspicată; dacă vă duceți mai departe apoi deseară o să scăpați de mine.

N-a fost proastă mirarea și totodată bucuria boierului când l-a auzit vorbind limba lui, el care de la plecarea din țară nu o mai auzise decât din gura franțuzului și a țiganului.

— Da bine, d-voastră sunteți de la noi, dacă nu vă este cu supărare?

— Ba nu, sunt proprietar din Bucovina, baronul Andrei Tabără.

— Și eu logofătul Manole Buhuș, proprietar din Moldova...

Amândoi se închinară și se strânseră de mână; apoi boierul care avea ciubucul de curând aprins cu o bunătate de caimac ale cărui fire spânzurau peste marginile lulelei, își scoase basmaua de mătase din buzunar, șterse bine imameaua cea de chihlimbar și oferi ciubucul baronului. Asta era cea mai mare cinste ce făcea el de obicei vreunui musafir pe care vroia să-l deosibească.

— E tutun turcesc, Bectemis de doi galbeni ocaua, adause el cu oarecare mândrie, dar acum mă ține de trei ori mai scump cu vămile prin care am trecut.

— Apoi așa e pe aicea, răspunse baronul fumând cu poftă din ciubuc, biruri cât păr pe cap: bir pe ferești, pe ogeaguri, pe cai, pe câini și pe câte nu-ți mai trăsnește prin minte. Îți ia jumătate din venit.

— Auzi, mă rog, răspunse boierul moldovan mirat. De aceea, când le încape câte un creștin ca mine pe mână, caută să-i ia și pielea de pe dânsul. Iaca am stat numai trei zile la Beci [1] și am cheltuit atâta cât aș fi ținut casa mea din Buhuș trei luni.

— Încaltea v-a plăcut Beciul!?

— Ce să-mi placă, baroane; încotro te întorci, case-nalte cu șapte rânduri, uliți strâmte, înghesuială mare de lume și n-auzi vorbind decât nemțește. M-am dus la palaturile împărătești crezând c-o fi ceva de ele. Când colo, ce să văd, niște vechituri afumate. Proaste acareturi pentru un cogemete împărat!

Baronul zâmbi pe sub musteață, auzind vorbind astfel pe acest tip de moșier original, necărturar, și care nu ieșise niciodată din vizuina lui. Avea un fel de farmec logofătul Manole în simplicitatea lui care plăcea baronului. Acesta, deși om subțire și purtat prin lume, se simțea atras de felul de a fi, așa dintr-o bucată, al boierului moldovan, de fața lui deschisă luminată de doi ochi căprii plini de o naivă bună-credință.

Au mers ei împreună până înspre seară, vorbind cu mult îndemn de una de alta ca și când ar fi fost niște vechi prieteni din copilărie; iar când la o stație baronul s-a dat jos din vagon și a întins mâna boierului pentru a-și lua ziua bună de la el, acesta a simțit că parcă se desparte de un frate și i-a spus:

— Sănătate și voie bună, baroane! Să știi că după întoarcerea mea acasă am să-ți trimit la moșie, că să-ți aduci aminte de mine, un hărmăsar din herghelia mea, de soiul celor care calcă poșta într-un ceas fără să asude.

— Mulțumesc frumos, boierule, răspunse bucovineanul.

Și eu am să-ți trimet o vacă roșie care dă șasesprezece oca de lapte pe zi.

— Foarte mulțămim. Să trăiești!

A urmat o călduroasă strângere de mână și apoi s-au despărțit cei doi prieteni de o zi, ca să nu se mai întâlnească.

— Seamănă a fi de treabă om baronul ista, zise boierul după ce rămase în vagon numai cu franțuzul și țiganul. Îmi place că nu s-a nemțit.

N-a rămas însă neocupat locul baronului, căci la aceeași stație se sui o doamnă tânără, frumușică, foarte elegantă și cu un aer de cumințenie, de nevinovăție, de-ai fi zis că parcă atunci ieșise din pension.

Uite, mă rog, gândi boierul; pe cât sânt nemții de hursuzi și de grobieni, pe atâta nemțoicuța asta e nostimă. Trebuie să fie neam bun.

Dânsa se așeză în fața lui și parcă ar fi voit să ia în stăpânire întreaga canapea după boccelele și pledurile cele întinse.

— Ernest, zise boierul, copila asta, pre cât înțeleg, are să doarmă aici în vagon. Să-i dăm canapeaua să se odihnească.

Tu treci în alt vagon și, când vom sosi în orașul unde trebuie să petrecem noaptea, vei veni să ne trezești.

— Prea bine, răspunse franțuzul, și ieși din vagon.

Înserase de-a binele și străina căuta acum să-și așeze culcușul. Atunci conul Manole îi făcu semn că-i cedează toată canapeaua, iar ea, cu cel mai plăcut zâmbet, îi mulțumi în limba ei privindu-l cu niște ochi albaștri plini de recunoștință.

Bucuros că a putut să facă un bine gingașei călătoare, boierul, care era, de altfel, foarte îndatoritor pentru sexul frumos, se ghemui în colțul lui, și legănat de mersul trenului, prinse să se gândească la fel de fel de lucruri: la copil, la curțile lui din Buhuș, la poștalionii lui cei suri; apoi se mai uita din când în când la vecina ai cărei ochi albaștri năzuiau parcă să străbată prin acoperișul vagonului spre seninul cerului; și așa, pribegind cu gândul de la una la alta, privind când ochii, când talia, când piciorușele ei cele mici care ar fi încăput în palma boierului, i se păru de la o vreme că frumoasa străină se învăluie întrun fel de ceață, se topește, se transformă într-o vedenie străvezie, așa că, furat pe nesimțite în lumea visurilor, începu de-a binelea să horăiască.

Cât o fi dormit așa nu se știe, dar deodată a tresărit la auzul unui mare zgomot; ușa vagonului se deschise și Ernest se înfățișa ca să-i spuie că a sosit în orașul unde trebuia să se oprească pentru timpul nopții.

În acel moment conul Manole, deșteptat din somn, văzu un lucru nemaipomenit, un lucru care l-a făcut să holbeze niște ochi așa de mari încât ai fi crezut că au să iasă din orbite, văzu, Sfinte Pantelimoane, pe gingașa, pe frumoasa străină, cea cu ochii rătăciți în seninul cerului, în brațele lui Ciordilă țiganul, sărutându-se împreună ca doi hulubași.

Închipuiți-vă ce a trebuit să fulgere prin gândul logofătului.

În aceeași clipă el croi cu ciubucul pe țigan, scuipă în obraz pe zâna cea cu ochi albaștri, se dete iute jos din tren dimpreună cu Ernest și cu eroul Ciordilă, care nu știa cum să se dezvinovățească, iar zâna umilită, rușinată, rămase singură în lumina îndoioasă a vagonului.

— Auzi, coțofana, să aibă obrăznicia să se pupe cu madama dinaintea mea, strigă furios conu Manole.

— Să trăiești, măria-ta; nu sunt vinovat, răspunse țiganul plin de frică; ea a venit la mine, nu eu la dânsa. Ș-atunci... dă... m-am lăsat să mă pupe, ca să nu fac vuiet să vă trezesc.

— Aferim muiere!... Și eu care am crezut-o sfântă ca o mironosiță și m-am grăbit să-i fac loc să se odihnească. Bre! Bre!... În ce țară suntem!...

În sfârșit, ce să mai lungesc vorba înșirând diferitele lui întâmplări de călătorie. Iată-l într-o bună zi intrat în gara de la Paris, unde îl aștepta cu nerăbdare fiul său pe care nu-l văzuse de doi ani. Tânărul îi sărută mâna cu ochii umezi de bucurie, iar dânsul îl sărută pe frunte, păstrându-și sângele rece și tonul măsurat ce a avut totdeauna față de copil. Era puțin demonstrativ boierul în exprimarea sentimentelor sale părintești, dar numai el știa cum i se bătea inima.

O lună și mai bine a stat boierul în Paris într-un apartament pregătit de fiul său, compus din trei odăi; una pentru el, alta pentru franțuz și a treia mai mică pentru Ciordilă. În acest timp tânărul Buhuș l-a purtat mereu în toate părțile, ca să-i arate curiozitățile și frumusețile orașului, dar bătrânul nu se prea entuziasma la vederea lor. Lențelegea, nu le-nțelegea, el trecea repede pe dinaintea lor și nimic nu-l scormolea la inimă. El nu avea ochi și suflet decât pentru pădurile, dealurile și câmpiile în care trăise în larg din copilărie. Aici se simțea străin, strâmtorat, lipsit de huzuriri și micșurat în demnitate, și gândul lui fără voie se întorcea mereu la plugurile cele în șase boi înșirate pe brazdă și la lanurile cele întinse de grâu, care se legănau în bătaia vântului ca valurile de apă. Aici nu avea o gloată de slugi care să caute să-i ghicească gândul, nici odăile cele multe cu saltele moi pe divanuri, ca să-l îndemne parcă la odihnă, nici cerdacul cel lung de jur-împrejurul casei cu vedere largă asupra câmpului și a pădurii, nici vestiții lui poștalioni suri, pe care îi visa câteodată și noaptea. Toate aceste îi lipseau și, dacă nu ar fi fost copilul la mijloc care să-l mai reție, el de mult ar fi părăsit Parisul întru atât îl încleștase de inimă dorul de acasă.

Ciordilă însă, din contră, era cu desăvârșire buimăcit de minunățiile ce vedea pentru prima oară la fiecare pas și stăpânul său nu-l mai putea strânge de pe uliți. Își cerea voie pentru un ceas și zăbovea două și trei, umblând lela încotro îl duceau ochii și căscând gura la toate vitrinele de prăvălii. Slujba, pentru care conul Manole îl luase de la așa depărtare și cu atâta cheltuială, o făcea numai pe dor și pe plac. Răbdă boierul cât răbdă, o dată, de două ori, de zece ori, până când într-o zi, văzând că țiganul nu se mai întoarse acasă, își ieși din fire și porni să-l caute. Poftim găsește-l pe ulițele Parisului! E întocmai ca și cum ai căuta un ac într-un car cu fân.

Dar dracul, care nu zidește biserici, îl scoase pe țigan deodată năprasnic înaintea boierului și atunci poc! fără nici o vorbă, îl croi cu ciubucul peste spate. Când însă vroi să-i aștearnă o a doua lovitură, se văzu pe neașteptate înhățat de un comisar de poliție și dus dimpreună cu țiganul la post.

Acolo zarvă mare. Conul Manole, prins în flagrant delict de bătaie ziua mare pe stradă, își dădea în franțuzeasca lui cum putea, îndreptările, zicând că țiganul e robul lui și că are tot dreptul să-l bată fiindcă nu a fost ascultător.

La auzul cuvântului rob, comisarul și ceilalți polițiști ce mai erau de față au prins să râdă în hohot.

— Monsieur, il ny a plus desclaves ici, răspunse comisarul; du moment quil a mis les pieds sur le sol de la France, il est devenu citoyen libre et indépendant comme vous, et personne na le droit de le rosser.

— Boierul rămase mut, încremenit în fața acestor cuvinte de necrezut. Cum era cu putință ca, fără învoirea lui, țiganul să devie om liber ca și dânsul? În ce țară, Doamne sfinte, venise el? Iar țiganul, cu cât vedea pe stăpânul său mai încurcat cu atâta se făcea mai obraznic, se freca mereu cu mâna pe spinare și se văicăra parcă i-ar fi rupt șalele. Într-o clipă dânsul fu dezbrăcat și căutat dacă are vreo leziune pe trup, ceea ce ar fi agravat situația boierului; însă din fericire, ciubucul nu-l lovise în plin, ci-l ștersese numai alunecându-i pe spate fără să lase vreo vânătaie, așa că vaietele nesocotite și strâmbăturile țiganului, care dădeau feței lui mohorâte un aer de tot caraghios, începură să indispuie pe comisari.

— Allons, allons, mon garçon, calmez-vous, îi zise acesta atingându-l ușor cu mâna peste umăr.

Ciordilă, care nu înțelese nimic din vorbele comisarului, luă gestul acestuia drept mângâiere pentru usturimea ce, dragă Doamne, suferise și se socoti îndreptățit să facă și mai mare larmă. Apoi, boierul, după ce-și înfățișă pașaportul, fu supus unui întreg interogator la care asistă și tălmaciul Ernest chemat în grabă, iscăli un proces-verbal pe toate fețele și se văzu condamnat la treizeci lei amendă cu amenințare că la caz de recidivă va fi pedepsit cu închisoare.

Bună și asta, gândi boierul întorcându-se acasă dimpreună cu Ernest și Ciordilă. Bine că am scăpat cu atâta într-o țară de haimana unde fruntea-i coadă și coada frunte.

Din ziua aceea Ciordilă, care pricepuse din daravera urmată că stăpânul său nu are voie să-l bată, crescu parcă cu o palmă mai mult. Altă mutră avea el acuma față de dânsul, mult mai țanțoșă și mai îndârjită ca mai înainte. Se suise, vorba aceea, cioara în copac și nu vroia să mai știe de nimeni.

Slujba și-o făcea de mântuială; deseori cizmele boierului rămâneau nevăscuite, ciubucul necurățit; lipsea de acasă fără să mai ceară voie și, dacă se întâmpla să auză boierul bătând în palme ca să-i șteargă o haină sau să-i facă o cafea turcească, el nu se înăfățișa decât după ce se înroșeau bine palmele boierului, iar când se îndura să vie avea aerul a-i zice:

Da mai slujește-te și singur că n-o să-ți cadă mâinile!

Conul Manole le vedea, le simțea toate aceste, și înghițea mereu noduri fără să-i zică un cuvânt de mustrare. Își pusese strajă gurii și își încătușase firea, ca să nu mai cadă în ispita de a-l dezmierda cu ciubucul.

Într-o țară ca asta fără nici un Dumnezeu, te poți aștepta la orice, gândea el.

A mai stat vreo trei săptămâni în Paris și după ce și-a potolit bine dorul de copil a plecat îndărăpt, iuțit acum de un alt dor, dorul de casă.

Călătoria lui la întoarcere n-a avut nici un interes ca să merite a fi descrisă. E destul să zic că a pus iarăși câteva săptămâni, mergând parte cu drumul-de-fier, parte cu trăsuri năimite, până să ajungă la hotar. Iar când, în sfârșit, a călcat cu piciorul pe pământul țării, când a dat cu ochii de slujbașii de la vama moldovenească care l-au primit cu pălăriile în mâni și de poștalionii cei suri ținuți de dârlogi de surugiii care veniseră dimpreună cu vătaful pentru a-l conduce la moșie, logofătul Manole Buhuș, simțindu-se la largul lui, s-a răsuflat adânc din piept și a strigat surugiilor și vătafului:

— Ia întindeți-mi pe cioroiul ista jos, să-i dau o zacuscă de bună întoarcere.

Într-o clipă Ciordilă fu lungit la pământ și boierul, scoțind luleaua de la ciubuc, îi așternu cu însuși mâna sa cincisprezece lovituri nu tocmai îndesate, căci era milos de felul lui, ci rari, tăcticoase și bine numărate, întrerupte cu cuvintele ca de-alde acestea:

— Ei, baragladină, îți aduci aminte de toate obrăzniciile ce mi-ai făcut?

Și dă-i.

— Cioroiule, ții minte de câte ori ai uitat să-mi faci cafeaua și să-mi văscuiești ciubotele?

Și dă-i.

— Balaurule, ții minte de câte ori mi-am înroșit palmele ca să te chem și nu veneai, de câte ori ai lipsit de acasă fără învoire, de câte ori mi te-ai înfățișat cu țigara în gură și îmi dădeai fumul în obraz?

Și iarăși dă-i, până se împliniră cele 15 ciubuce ce-și pusese boierul în gând să i le hărăzească. Țiganul însă n-a crâcnit un cuvânt în tot răstimpul cât ciubucul a căzut cadențat jos pe moalele trupului, ca să-i alunge mintea sus la căpățâna cea vârtoasă, și aceasta poate pentru că nu-l prea durea, sau poate că se temea să nu înciudeze mai mult pe stăpân, ori că se simțea vinovat și că merita pedeapsa.

Scurtă vorbă, după ce țiganul, cam amețit, se sculă de la pământ, se scutură de colb și își îmbumbă pantalonii, boierul răcorit de năduhul ce înghițise atâta amar de vreme, intră repede în odaia vameșului, luă un condei și o bucată de hârtie, scrise cu o mână nervoasă câteva rânduri, își puse apoi dedesupt iscălitura și pecetea ce purta la lanțul ceasornicului și strigă pe vătaf.

— Na, du-te, zise el, și dă hârtia asta în mâna țiganului Ciordilă. E cartea lui de iertare din robie. Să se ducă unde l-or îndrepta ochii; la mine nu mai are ce căuta. Dă-i și acești doi galbeni ca să aibă deocamdată de cheltuială până va găsi undeva să se hrănească.

Apoi el se sui în caretă cu franțuzul și vătaful, iar până a nu porni poștalionii din loc, Ciordilă, care rămăsese jos, s-a apropiat sfios de trăsură și a sărutat mâna boierului fără să rostească un cuvânt. Și ce ar fi putut el să spuie în urma celor petrecute? Se zice însă că boierul ar fi simțit atunci două picături de lacrimi pe mâna lui, dar iute și-a întors ochii în altă parte, căci nu-i plăcea să vadă oamenii plângând.

*

Au trecut șase luni după aceste întâmplări, când într-o zi boierul, îmbrăcat iarăși în hainele lui cele vechi, ședea în balcon răsturnat într-un jilț îndemânatec și pufuia din ciubuc cu ochii rătăciți în prelargul câmpiei. Iată că i se înfățișă vătaful spunându-i că Ciordilă țiganul a venit, slab, prăpădit, rufos și se roagă de mila și îndurarea lui să fie îngăduit a-i vorbi un cuvânt.

— Să vie, răspunse boierul după o pauză.

În adevăr, țiganul se înfățișă cu două cercuri vinete în jurul ochilor, cu două mari gropi în obraz, de nemâncare și neodihnă, cu hainele zdrențuite și puindu-se în genunchi dinaintea lui, îi întinse cu mâna dreaptă o hârtie.

— Ce hârtie e asta? întrebă boierul cam răstit, crezând că e vreo jalbă pentru cerere de pomană.

— E cartea mea de iertare din robie, măria-ta, zise țiganul. Am venit să ți-o dau înapoi că n-am ce face cu dânsa. Oriunde m-am dus tot mai rău mi-a fost decât în curtea măriei-tale. Am venit să mă dau iar rob și să-mi cer iertare pentru greșelile mele. Bate-mă, ucide-mă, dar nu mă alunga, că sunt și eu suflet de om și te-oi sluji cu credință până la moarte.

Boierul Manole simți atuncea o mare strânsoare la inimă și ceva așa ca o umezeală în ochi. Dar pentru nimic în lume n-ar fi vroit să se arate înduioșat dinaintea țiganului, de aceea îi zise:

— Hai scoală-te, țigane, nu mai sta în genunchi dinaintea mea că doar nu-s icoana Sf. Niculai. Du-te și-mi cheamă repede pe vătaf. Ai înțeles? Hai pleacă!

Se duse țiganul pleoștit și cu inima boț, neștiind ce are să iasă din cuvântul stăpânesc; iar când vătaful se înfățișă la poruncă, boierul îi zise:

— Să dai lui Ciordilă loc de casă în sat și trei fălci pământ de hrană în țarină. Asemenea să-i dai din pădure lemn cât i-a trebui pentru casă și rogoz de pe iaz pentru acoperământ. Totodată să-l înscrii în izvodul clăcașilor de pe moșie. Ai înțeles?

— Ascult.

Când află țiganul de hotărârea boierului, de bucurie nu mai călca parcă pe pământ. I se luminase dinaintea ochilor. Iată-l acum un alt om, cu alte drepturi, cu alt ifos, așezat în rândul gospodarilor clăcași de pe moșie, având el însuși casă și moșie. Trei fălci de loc pentru un suflet de om era mai mult decât îi trebuia. Ce ar fi putut nădăjdui și dobândi mai mult.

Ce-i drept, țiganul își făcea acum datoria de clăcaș cu tragere de inimă, încât vătaful nu avea nevoie să-l ieie de dinapoi ca să-l ducă la boieresc. Lucra de bunăvoie ce era dator proprietarului și își lucra și pământul lui cu îndârjire, așa că încet, încet a prins să adune la casa lui azi un purcel, mâine o vacă cu vițel, poimâine o pereche de juncănași și astfel a ajuns să simtă și el la bătrânețe huzurul de om pământean de sine stătător.

S-au strecurat douăzeci de ani mai bine de la înscrierea lui Ciordilă țiganul între clăcașii de pe moșia Buhușul și stăpânul său cel bun la inimă, dar iute la ridicat ciubucul, se scoborâse în mormânt, Dumnezeu să-l ierte, iar el se însurase, încărunțise și avea acum doi danci care prinsese tiuleie și se zburătăiau pe dinaintea prispei. Mai avea în ogradă un coșărnaș plin cu porumb, un ocol cu vitișoare și un stog de fân cât casa lui de-nalt. Și iată că într-o zi veni în sat un obraz al cârmuirii cu poruncă domnească să statornicească pe clăcași ca proprietari vrednici pe pământurile lor și în acest scop începu să facă o amănunțită catagrafie a oamenilor și a pământurilor.

Cu prilejul acesta, pomenitul obraz al cârmuirii dădu peste Ciordilă țiganul, singurul mai smolit între locuitori și-l întrebă cu mirare:

— Da tu ce ești aici?

— Ca și român, răspunse țiganul umflându-se în pene.

Astfel Ciordilă, după ce s-a plimbat pe la Paris, a ajuns, mulțumită ciubucului logofătului Manole Buhuș, proprietar vecinic în moșia Buhușul, și întemeietorul unei spițe întregi de Ciordilești, care cu vremea și-au pierdut culoarea ceaunului, de nu-i mai cunoști acum dintre advărații români.

(Viața românească, anul I, nr. 4, iunie 1906)

---

[1] Viena (n. a.)