Ciocoii vechi și noi/Chera Duduca

Jump to navigation Jump to search
←←Românul și fanariotul Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon
(Chera Duduca)
Educațiunea ciocoiului→→


Trecuse două luni de la întrevorbirea dintre principele Caragea și banul C..., fără ca secretul ei să poată fi cunoscut curtezanelor și boierilor. Toți se întrebau despre acest secret, căci pe timpul acela, ca și totdeauna, secretele de cabinet interesau pe toți și erau comentate de curtezani în toate modurile; chiar postelnicul Andronache, favoritul lui Caragea, când era întrebat în cauza aceasta, răspundea evaziv și mai mult prin gesturi.

Se observase, însă, o mare schimbare în felul de viață al postelnicului; casa lui, care înainte de acest eveniment era frecventată numai de oamenii ce veneau să implore vreo favoare de la dânsul, devenise în urmă o casă publică, în care intrau cei mai desfrânați juni, fanarioți și români. Mesele și seratele ce dădea fanariotul apropiau în splendoare și în bogăție pe ale lui Caragea, stăpânul său.

Cine s-a dedat cât de puțin cu plăcerile vieții destrămate cunoaște prea bine că femeia joacă rolul cel mai principal într-însa; ea singur ă, prin fatalul ei dar fermecătoresc, poate să arunce un văl de poezie asupra acelor plăceri mincinoase, care duc pe nesimțite pe biata junime la sărăcie, la veștejire, la despoiere și, de multe ori, chiar la o moarte prematură.

Postelnicul Andronache se aruncă în brațele desfrânării cu o furie nedescriptibilă; un fel de pornire furioasă și nesocotită îl făcea să caute pretutindeni nu inimi de iubit, ci victime ale plăcerilor sale, atrase în lanțuri prin ipocrizie și prin minciuni.

Dar natura a pus amorul în inima fiecărui om. Această pasiune cerească sau infernală, care uneori ne înalță, iar alteori ne degradeaz ă, nu poate să se manifeste cu tărie decât numai pentru un obiect oarecare. Muzica, poezia, pictura, arhitectura și în fine tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om; el, însă, nu poate să se declare cu statornicie decât pentru una din aceste arte și numai pentru dânsa va avea o afecțiune durabilă. Tot asemenea se urmează și cu pasiunile amoroase. Ochiul nostru este lacom, dorințele se manifestă în noi abia ce zărim o jună femeie plăcută; dar acest neastâmpăr nu este amorul, ci o furie, un delir momentaneu; căci pe dată ce dorința care ne-a aprins imaginațiunea se află împlinită, ne liniștim și mai adesea căutăm mijloace ca să ne desfacem de obiectul ce o aprinsese. Amorul cel adevărat, care face să palpiteze inima și înalță spiritul, nu-l putem da decât unei ființe pe care și-o alege inima noastră.

Fanariotul, deși depravat până la extremitate, poseda însă o scânteie de amor în inima sa și aceasta îl făcea nefericit chiar în mijlocul celor mai mari veselii.

Într-o seară el se întorcea de la Cotroceni, unde fusese trimis de stăpânul său ca să dea niște scrisori viziriale unui delibașă, trimis într-adins de sultanul ca să omoare pe Rami pașa, ce se întorcea atunci din Rusia[1].

Orele nopții erau înaintate; pe cer se afla o mulțime de nori mici, care, împinși de vânt, aci acopereau luna și făceau să cadă pe fața pământului un întuneric adânc, aci iarăși se despărțeau și formau o mulțime de grupe care, luminate de palida lumină a lunii, prezentau privirii o panoramă fantastică și răpitoare.

În momentele acestea postelnicul Andronache trecea pe ulița Izvorului, călare pe un armăsar arăbesc și însoțit de patru tufeccii; dar pe când cugetarea și privirea lui erau absorbite de frumoasa panoramă a cerului, o voce încântătoare străbătu auzul său: el se opri din cale și ascultă cu mare atențiune frumosul cântec fanariotic ce începe cu cuvintele acestea:

Ριψον φώς μου νεϋμα ίλαρόν[2]

a cărui melodie, plină de pasiune, fiind cântată cu multă artă, produse în inima lui un efect extraordinar.

Încântat de exclamațiile amoroase de care este plină această cantilenă, se apropie de ferestrele casei din care ieșeau suavele accente și văzu, cu destulă surpriză, o femeie jună ca de douăzeci de ani, foarte frumoasă, șezând răsturnată pe un divan de mătase și cu părul ei cel negru undulând în neorânduială. Cămașa de borangic, singurul veșmânt ce acoperea trupul ei, era atât de transparent ă, încât lăsa să se vadă un piept mai alb decât marmura, o talie de nimfă. Ea ținea în mână o tambură cu care se acompania. Ochii ei cei negri și plini de văpăi amoroase, absorbiți acum în arzătoarele visări ce deșteptau în inima ei dulcile accente ale melodiei, păreau că cereau o dulce mângâiere la chinurile ce ea suferea.

Cântul începu să devie din ce în ce mai slab; tambura îi căzu din mâini și frumoasa jună adormi într-o poză atât de răpitoare, încât ar fi putut să piardă mințile celui mai stoic dintre filozofi.

Grecul se deșteptă din letargie și, după ce luă seama bine la pozițiunea localității, se îndreptă către curtea domnească, dete socoteal ă de misiunea sa și, întorcându-se acasă la dânsul, petrecu toată noaptea gândindu-se la frumoasa femeie ce-l încântase.

A doua zi se sculă foarte de dimineață și se coborî în grădină, ca să-și răcorească pieptul de flacăra ce-l ardea; dar pe când se plimba cu pași repezi și cufundat în gânduri, el zări pe unul din oamenii curții sale și îl chemă la sine. Sluga, după câteva salutări adânci, se puse dinaintea stăpânului său cu mâinile la piept și înfipt în pământ întocmai ca o statuie.

Postelnicul îl privi cu atențiune; apoi, după ce se mai gândi puțin, îi zise:

— Ioane, am să te întreb ceva.

— Poruncește, preamilostive cucoane, și sunt gata a răspunde.

— Cunoști tu mahalaua Izvorului?

— O cunosc.

— Bine?

— Foarte bine!

— Dar pe ipochimenile ce locuiesc într-însa?

— Pe toți, milostive cucoane, până la cârciumari și băcani.

— Dacă este așa, spune-mi care este cea mai frumoasă cucoană din acea mahala.

— Sunt mai multe, milostivul meu stăpân.

— Asta se înțelege, dar eu voi să-mi spui care este cea mai frumoasă din toate.

— Este cucoana Duduca, fiica lui Mihale ciohodaru.

— Și unde locuiește această frumoasă cucoană?

— Ea locuiește împreună cu tată-său în niște case boierești, peste drum de biserica Izvorului.

— Casa are două ferestre cu cafaz în fața uliței, nu este așa?

— Întocmai precum ziceți.

— Ia spune-mi acum ceva semne despre boiul și frumusețea ei.

— Este frumoasă ca o zână; naltă și subțirică; fața o are mai albă decât zăpada; obrajii îi sunt rumeni ca două mere domnești; are ochii mari și negri ca murele; sprâncene negre și îmbinate; buzele ei sunt ca mărgeanul, iar dinții albi ca fildeșul; și peste toate aceste daruri firești, cântă din gură și din tambură întocmai ca o hanâmă de sarai.

— Bravo, Ioane, aferim! Ai răspuns tocmai după dorința mea. Acum, dacă voiești să te arăți slugă credincioasă, să faci cum vei ști ca să mi-o dai în mână și eu îți voi răsplăti osteneala cu cincizeci de mahmudele.

— Să trăiești, milostive cucoane, întru mulți ani! Și deodată cu vorba, sărută mâna stăpânului și se depărtă.

Puțin după aceasta, postelnicul deveni posesor al acestei rare frumuseți și începu să petreacă o viață plină de dulceață în brațele amantei sale.

Să lăsăm deocamdată pe fanariotul nostru adormit pe pieptul odaliscei sale; să nu-i răpim această fericire iluzorie, căci el peste puțin o să se deștepte într-o lume reală, plină de amăgiri și mizerii; iar până atunci, noi să dăm cititorilor noștri o idee despre cocheta și ambițioasa greacă.

Această Veneră orientală, ieșită din rămășițele spulberate ale populațiunii grece din Fanar, precum odinioară strămoașa sa zeiască ieșise din spumele vânturate ale mării, avea o frumusețe perfectă, o inteligență vie și un spirit fin și iscusit. Viața cea plină de răsfățări părintești ce petrecuse din primii ani ai copilăriei sale și lipsa de educație făcuse să se dezvelească într-însa o mulțime de dorințe nepotrivite cu pozițiunea ei socială. Iubea luxul cu deosebire; îi plăcea foarte mult viața zgomotoasă; în fine, toată fericirea ei sta în împlinirea fără întârziere a celor mai mici și mai extravagante capricii.

Ajungând în floarea juneții, ea devenise un magnet care trăgea spre sine toate privirile și toate dorințele tinerilor din București. Nu era seară lăsată de Dumnezeu în care să nu se cânte sub ferestrele ei cele mai plăcute serenade. Poeții timpului secase nesfârșitele comori ale închipuirii lor, fără ca odele, elegiile și acrostihidele lor să găsească în inima vanitoasei femei altceva decât o stâncă de granit de care se sfărâmau poeticele lor silințe, fără să producă cel mai mic efect.

Un singur june izbuti să înmoaie inima ei de piatră, dar nu cu stihuri, nici cu cântări, ci numai pentru că era fiul domnitorului de pe atunci. Acest nou Paris[3], care a făcut pe mai multe Elene din București să-și lase pe Menelaii lor cu buzele umflate, îndată ce văzu din întâmplare pe juna greacă, îi aruncă o domnească privire de bazilisc, care o făcu să cadă amețită la picioarele sale. Amorul acesta nu avu decât durata unui vis frumos, dar efemer, căci beizadeaua, după ce-și îndestulă capriciul său de un moment, părăsi pe juna fanariotă, lăsându-i chinurile unui prim amor ce o amăgise și dorul nestins al viselor de aur ce o dezmierdase în trecut.

Iată starea morală în care se afla Duduca, în seara aceea când o văzu pentru prima oară postelnicul și se înnebuni de dânsa.

Amorul cel înfocat al postelnicului, pozițiunea strălucită ce avea el la curte și cheltuielile cele mari ce făcea pentru împlinirea dorințelor acestei vanitoase femei fură de ajuns ca să o facă să uite pe beizadea.

Ea trăia acum o viață foarte dulce și plăcută. Diamantele și rubinele, stofele de mătase țesute cu aur, șalurile de Persia, slugile, trăsurile, armăsarii și orice poate dori o femeie, ea le avea toate pe dată ce-și arăta dorința.

În primele luni ale acestei legături, sufletul Duducăi nu fu tulburat de nici o pasiune contrarie amantului său; dar aceasta nu ținu mult timp. Inima femeii, chiar de se poate ameți uneori de ambițioase aspirațiuni la mărire, la bogăție și la alte vanități atât de plăcute sexului femeiesc, dar însă ea se deșteaptă apoi cu pasiuni mai tari, mai neînfrânate. Astfel se-ntâmplă și cu frumoasa noastră eroină.

Natura a făcut din inima femeii o carte scrisă cu litere cabalistice, pe care înamorații, în vanitatea și egoismul lor, cred că o citesc și o înțeleg; în realitate însă sunt foarte puțin aceia care pot zice cu drept cuvânt că au descifrat acele ieroglife, de la care atârnă mai adesea fericirea și nenorocirea oamenilor; și acești favoriți ai soartei nu sunt totdeauna cei nobili și avuți, nici cei frumoși sau cu spirit, ci uneori cu totul din contra; căci amorul este o ființă curioasă. S-a zis că e orb; se poate. Dar și dacă vede, trebuie să mărturisim că foarte mult îi plac lucrurile bizare.

Postelnicul Andronache credea că descifrase logogriful din inima grecei, dar se amăgea, sărmanul, căci meritul acesta era pentru moment rezervat unui june obscur, ce abia pusese piciorul pe prima treaptă a ierarhiei boierești.

Locuința în care fanariotul pusese pa amanta sa era situată în strada Caliții, care pe timpul acela devenise foburgul favorit al nobleții și al amploiaților de toate gradele.

Juna greacă simțea o plăcere din cele mai mari a privi după fereastră pe toți trecătorii, de la veliții boieri cu bărbile albe și cu căciuli de samur, până la calemgiii și iamacii cei cu ișlice în patru colțuri și rași pe cap chinezește.

Un june din aceștia, care sub costumul său ridicol ascundea o figură cât se poate de plăcută, văzu pe greaca noastră și se înamoră de dânsa.

Tânărul calemgiu începu să trecă noaptea pe la ferestrele femeii ce-l încântase și să-i facă serenade acompaniate de oftări amoroase, care erau în stare să topească de compătimire inima chiar a statuilor de marmură.

Juna greacă nu lăsă pe calemgiu să ofteze mult timp, ci se învoi cu plăcere a-i da gratis fericirea ce o vindea foarte scump postelnicului.

Trebuie să adăugăm, însă, că calemgiul era foarte înfocat și nesocotit în amorul său. Aceste două calități, funeste amorurilor clandestine, făcură pe înamorați să cânte, să joace și să se expună în tot chipul, fără a se gândi că pot fi observați. Cu toate acestea ei se înșelau; zgomotul serenadelor și sărbătorilor deșteptă atențiunea vecinilor și vestea merse până la postelnicul. Inima acestuia se aprinse de gelozie și, văzând că acea pasiune culpabilă, în loc de a se înfrâna, creștea mereu, el veni într-o seară furios și, intrând în camera amantei sale, șezu pe divan fără măcar să o salute.

Greaca pricepu foarte bine de unde venea agitațiunea și neobișnuita purtare a amantului ei; dar voind a se încredința și mai bine, se prefăcu că n-a observat nimic și, luând un aer nevinovat și plin de grație, îl strânse în brațe și îl sărută pe frunte.

Acest fals sărutat irită și mai mult pe amantul amăgit; el o respinse din brațele sale cu furie; ea se prefăcu că plânge; dar văzând că nici prin mijlocul acesta nu poate face pe amantul ei a se explica, căzu în genunchi dinaintea lui și cu ochii înmuiați în lacrimi mincinoase îi zise:

— Ce ai, cucoane Andronache, de ce ești atât de supărat pe mine? Spune ce ți-am greșit?

— Mă întrebi, nemulțumitoareo, ce mi-ai greșit? Și ce greșeală mai mare puteai face decât cea de a mă necinsti pe mine, postelnicul Andronache Tuzluc, favoritul lui vodă, pentru un calic de calemgiu? Pe mine, care te-am scos din trențe și te-am făcut cucoană mare?...

— Eu te-am necinstit!... Ți-am călcat cinstea?

— Da!... M-ai necinstit; toată lumea știe acea mârșavă faptă.

— Să n-am parte de viața mea, să nu mă ajute Maica Domnului, dacă-ți voi fi călcat cinstea! Și deodată cu aceste fraze se repezi cu o disperare prefăcută și luând imaginea Maicii Domnului o sărută cu multă devoțiune, ca să atesteze inocența ei.

— Să părăsești casa mea, muiere prefăcută; să te duci la calicul de calemgiu, auzit-ai tu?... Mâine dimineață să nu te găsesc aici, căci te voi omorî!

N-apucă să sfârșească bine aceste cuvinte amenințătoare și vicleana amantă dete un chiot și căzu jos leșinată.

Postelnicul, luând de adevărat acest leșin, pierdu furia de mai înainte și printr-un salt repede o luă în brațe și o puse pe divan; apoi chemă slugile și îi dete ajutorul necesar.

Iscusita femeie rămase în această stare de letargie prefăcută până când văzu pe postelnicul plângând ca un copil și cerându-i iertare că a bănuit un moment virtutea ei; apoi se prefăcu că se deșteaptă din leșin și, prin această ingenioasă manevră, nepoata Evei izbuti a mânca din pomul vieții fără de a pierde raiul ca străbuna sa.

Note[modifică]

  1. Rami pașa luase mare parte la revoluțiunea ienicerilor în contra lui Mustafa Bairactarși fugise în Rusia ca să-și scape viața. Sultanul Mahmud, cunoscând meritele acestui pașă și relele ce putea să-i pricinuiască existența lui în Petersburg, îi scrise de mai multe ori să se întoarcă în Constantinopole și, înduplecându-l, îl omorî împrejurul Bucureștilor, tocmai când se pregătea să intre în acest oraș. (n. N. F.)
  2. Aruncă, lumina mea, o privire blândă. (gr.)
  3. Dintre conchistele amoroase ale acestui frumos beizadea, dăm aci una care a făcut mare zgomot în societate. Acest june se înamorase de o cucoană de cele mari și, orbit de această pasiune, se ducea mai în toate zilele, și încă de câte două ori pe zi, de o vizita. Soțul acelei cucoane, nemaiputând suferi dezonoarea, luă deciziunea extremă de a omorî pe infamul amăgitor al consoartei sale. Astfel dară, după ce luă toate precauțiunile necesare, se ascunse într-una din odăile ceselor sale și îl surprinse. Beizadeaua, uitând tot prestigiul puterii sale, sări pe fereastră și numai astfel se putu apăra de lovitura a două gloanțe îndreptate asupră-i. Principele Caragea află despre această întâmplare, dar nu luă nici o măsură în contra cutezătorului, care, după ce goni pe femeia ce-l dezonorase, plecă la moșie și, pus în fruntea unei legiuni de arnăuți armați, aștepta cu nepăsare răzbunarea domnului Caragea. Există și o baladă în care se explică foarte bine acest eveniment, dară expresiunile obscene ce se cuprind într-însa ne opresc de a o publica. (n. N. F.)


▲ Începutul paginii.