Cinci Maiu (1821)

Cinci Maiu (1821) (Lui Napoleon mort] de Alessandro Manzoni, traducere de Nicolae Iorga

E mort; și, precum, nemișcat
După clipeala din urmă
Stătu trupu-amorțit
Gol de-atâta suflare,
Astfel, lovit, spăimântat
Pământul, la știre, azi stă

Mut, cugetând la sfârșitul
Omului celui fatal,
Și nu știe când o asemeni
Urmă de pas omenesc
Pulbere-i plină de sânge
S-o calce, din nou va veni.

Când strălucea sus de pe tron
Geniu-mi, văzându-l, tăcu,
Când, în schimbări repezite,
Căzu, se-nălță și zăcu,
La sunetul multelor glasuri
Geniu-mi nu se uni.

Curat de servile cîntări
Și de fricoase insulte,
Astăzi mișcat se ridică
Raza măreață când piere,
Și urnei de mort îi dedică
Un cântec ce poate-a trăi.

Din Alpi până la Piramide,
Din Rin până la Mansanares
Trăsnetul lui nesmintit
Venia după zgomot de tunet:
Izbi fulgerând între mări,
Din Scilla și până la Don.

Urmașii chemați sunt a spune
De-a fost glorie bună, ci noi
Plecăm fruntea noastră Celuia
Din cer ce-a voit ca în el
Din sufletul său creator
O urmă mai largă să-mplânte.

Grăbita și furtunoasa
Beție a planului mare,
Chinul acelui ce-ascultă
Când gândul lui zboară spre tron,
Și-l prinde și-l ține, — răsplată
Ce numai nebuni ar visa:

Tot încercă: apoi gloria
Mai mare după primejdii
Și fuga și biruința,
Palatul și tristul surgun,
Și îndoita cădere
Și îndoite cununi.

El s-a numit: două veacuri,
În lupta cu sine-ncleștate,
Supuse spre el s-au întors,
Într-însul văzându-și județul:
Și el le opri și-ntre ele
Ca domn judecății, stătu.

Și dispăru: în odihnă
Zilele iute-și sfârși,
Țintă de ciudă imensă
Și de părere de rău,
Și pentru ură nestinsă
Și pentru trainici iubiri.

Cum peste-un cap de-nnecat
Unda aleargă și-apasă
Unda spre care privea
Sărmanul de sus căutând
Țermuri pierdute, ’n zădar,
Astfel veni peste dânsul
Nămolul uriaș de-amintiri.
Vai, ce adese-a cercat
Faptele lui să le-nsemne,
Și peste pagine veșnici
Mâna-i greoaie căzu.

Vai ce ades’ la tăcuta
Cădere a zilei pierdute
Plecându-și privirea de fulger,
Și brațele-i încrucișând,
Stătu, și din zile trecute
Val de-amintiri îl lovi.

Și cugeta la ușoare
Tabere, ziduri sfărmate
Strălucitoare asalturi,
Valuri de cai în avânt,
Aspre porunci date-n lupte
Și ascultări negreșite.

Poate că-n astfel de chinuri
Sufletul lui a căzut,
Și-a desperat, dar, de sus,
Mână puternică vine
Și în văzduhuri mai bune
Mila din cer îl mută.

Îl îndreptă spre-nflorite
Ale speranței cărări,
Către câmpii fără moarte,
Cu răsplătiri negrăite,
Unde-i tăcere, ’ntuneric
Gloria care-a trecut.

Sfântă Credință, ce ești
Cu-atâtea triumfuri deprinsă,
Scrie și-acesta; fii mândră:
Căci o mai mare-nălțime
La umilința Golgotei
În veci nu s-a mai închinat.

Spre obositele oase
Vorba de rău nu zvârli:
Domnul ce-nalță și frânge,
Ce bate și dă mângâieri,
Pe perina lui cea stinghere
Stătut-a alături de mort.