Chimera

Poveștele unchiașului sfătos de Petre Ispirescu Chimera

De cîte ori deschide cineva cîte o carte la care spune despre dumnezeii cei elinești, d-atîtea ori trebuie să rîză de prostia acelor păgîni. Într-însele nu găsești minciuni mai la seamă, ci croite așa pe d-a-ntregul, de nu le poți opri să nu te îngrețoșezi, nu atît de credința deșartă a bietei poporimi, cît de tîmpirea și de gugumănia cărturarilor și a procopsiților păgînătății, cum de să creadă ei niște prostii așa de gogonate și de nesărate. Dară, ce să mai stăm noi oare să vorbim de vremile păgînești? Cei de p-atunci, bine, rău, tot credeau în ce credeau ei; cei de azi însă nu mai cred în nimic.

Ci, să-i lăsăm pe toți la Dumnezeu încolo, și să ne cătăm noi de povestea cu Chimera. Pe la începutul veacurilor, spun păgînii să se fi născut pentru păcatele muritorilor o bală a Satanei, ce-i zicea Chimera. Aceasta era o iasmă îngrozitoare și rea de nu da pace făpturilor lăsate de Dumnezeu pre pămînt, nici cît ai clipi din ochi. Chimera aceasta era cu capul de leu, cu trupul de capră și cu coada de balaur; din gura ei ieșea foc și pară, și bîntuia nouă țări împrejurul sălașului ei.

Se luaseră vecinii de gînduri și se găteau să pribegească prin a lume mare și necunoscută, numai să scape de răul acestei jivine, căzută ardu-belea pe spinarea bieților oameni ai locului.

Împăratul unei țărișoare de prin preajmă făgăduise multul cu mult voinicului ce se va încumete s-o răpuie. Dară unde împingea ispita pe cineva la așa treabă?

Deci vecinii se hotărîră a mai suferi ce-o mai suferi, pînă într-o zi, cînd să-și ia catrafusele și să-și caute de sărăcie; căci pe-acolo nu mai era chip de trai.

Într-acestea un voinic mare, pre nume Belerofonte, veni cu cărți de la împăratul lui, mai-marele, către împăratul locului, mai-micul. Scris era în aceste cărți ca în clipa ce va sosi voinicul, să-i ridice viața.

Împăratul locului neștiind ce era scris în carte priimi pe voinicul ca p-un oaspe, și-l omeni, nouă zile de-a rîndul.

În cea de-a zecea zi, cînd deschise scrisorile și văzu ce zice acolo, se minună. Și ca să nu-și mînjească mîinile cu niște sînge pe care îl credea el nevinovat, și ca nici porunca împăratului, maimarele, să nu o calce, trimise pe Belerofonte să se războiască cu Chimera și s-o răpuie pre ea, cu gînd că mai bine să se prăpădească acolo în luptă, decît să ucidă o așa bunătate de voinic.

Viteazul nu se codi cîtuși de puțin. Numai se duse de pîndi ca să vază ce apucături are dihania cea spurcată. O dată o văzu și îi fu destul.

Apoi se rugă de Minerva, ce se mai numea și Palas ori Atena, purtătoarea de pavăză, să-i dea pe armăsarul Pegas, purtătorul fulgerilor și trăznetelor puternicului Joe. Zeița îi ascultă rugăciunea.

Cum veni Pegas, învăță pe Belerofonte să-și facă un buzdugan cu măciulia numai de plumb gol și mare cît o baniță. Așa făcu voinicul. Și luînd cu dînsul arcul, tolba cu săgețile și sulița, împreună cu buzduganul, încălecă și se duse asupra fiarei.

Cum o văzu, unde mi-i aruncă voinicul o ploaie de săgeți de o întărîtă și o făcu să turbeze de mînie; iară fiara spurcată, bala diavolului, mi se luă după voinic, vărsînd asupră-i flăcări de să-l facă scrum; Pegas însă mi-l ducea ca pe o peană, și coti în dreapta, coti în stînga pînă ce veni bine lui Belerofonte; atunci ridică buzduganul și așteptă rece ca o piatră și fără a se sfii ceva cumva, ca să se mai apropie Chimera, și tocmai cînd căscase gura cît ocnița ca să mi-l înghiță ca p-un pui de vrabie, unde mi-și aruncă voinicul al său buzdugan în gîtlejul iasmei, și îndată sări calul cu dînsul în lături. Plumbul, topindu-se de focul ce! năpraznic ce da jigania din ea afară, îi arse rărunchii și măruntaiele. Simțind usturimea ce-i făcea plumbul cel topit, era să mai facă o opinteală ca să prinză pe voinic să mi-l facă mici fărîmi; dară încremeni locului ca trăznită din cer, căci nimic într-însa nu mai rămase nevătămat, ci totul se mistui și ea ajunse ca un buștean pîrlit, se făcu adevărată nălucă.

Păgîni, păgîni; dară tot așa o minciună cu coadă, nici ei nu o putură trece cu vederea, ci o deteră în tărbăceală, o luară la trei parale, și Chimera în sus, Chimera în jos pînă ce ajunse de rîs și de bătaie de joc.

Procopsiții, ca un lucru ce era născocit de dînșii, nu-și lăsară vorba să se prăpădească de tot, ci, ca să facă pe prostime să crează ce aiuraseră ei, scoaseră vorba că zeii au așezat-o pe Chimera în cer, dînd numele ei la un stolișor de stele.

Cu toate astea, povestea ce vă spusei, stă și astăzi în cărțile păgînești.

Cărturarii mai dincoa, nu voiră nici ei, să dea, tocmai) tocmai, de minciună pe cărturarii cei vechi. Ei nu zic că a fost vro Chimeră oarecînd în viață; dar nici nu zic că n-a fost; căci, de, corb la corb ochii nu-și scoate, povestea ăluia; și o tot încurcă și ei cum pot.

Mai șmecheri decît cărturarii cei vechi, ăștia mai noi, vor să fie și cu aceia, însă vor să fie și cu gloatele.

Ca să nu zică poporului că n-a trăit nici odinioară vro Chimeră pre lumea asta albă, și totdeodată să nu nimicească nici plăsmuirea procopsiților și învățaților celor vechi, ei păstrară numele de Chimeră și-l întrebuințează și pînă în timpul de față cînd se înțeleg ei la cuvinte prin cărți. Ei zic că este o Chimeră ceea ce vor să arate ei că ce spune, cutare ori cutare, n-are să se întîmple niciodată, sau că nu va avea ființă ceea ce plăsmuiește vrun învățat mai mare decît dînșii, carele vede lucrurile numai pînă dinaintea nasului său. Noi, însă, cind vrem să arătăm pre limba nostră cea strămoșească că cineva spune ori pune la cale lucruri cari cît de colo se vedecă are să rămîie numai în creierii lui, sau își nălucește ceva noi zicem că bate cîmpii, că visează deștept, că spune la cai verzi, sau că vorbește dușilor de pe lume; iară lucrurilor spuse de dînsul le zicem că sunt mofturi, fleacuri, ori nimicuri.

Și, bunăoară, toate cele cite auzirăți pînă acum, de la mine, dragii moșului nepoți și nepoțele, să știți cu bună încredințare că Chimere și numai Chimere au fost, sunt și vor fi. Iară dacă ele, Chimere fiind, v-a plăcut să le ascultați ca niște basme bătrînești ale cărturarilor, apoi mai are moșul la tăgîrță încă o sumă bună de felul acestora, pe care vi le voi povesti, cînd se va mai brodi vreme cu prilej.