Chestia preoțească

 

La 24 iulie [a] anului mergător a încetat din viață preotul de loc Mihail Matveevici. Răposatul și-a lăsat soția cu patru copii nepuși la cale. Peste vreo două săptămâni după înmormântarea lui, văduva pleacă la Chișinău spre a-l ruga pe preasfințitul Vladimir să mute la biserica din Zaim pe un cumnat de-al ei, un preot tânăr, cu familia mică, care, deci, avea putința de a le da orfanilor ajutor atât moral, cât și material. Rugămintea scrisă, cu expunerea tuturor acestora, fusese trimisă mai de timpuriu. Preasfințitul îi răspunde văduvei în mod nesigur (nelămurit), zicând că uneori cu străinii te împaci mai bine decât cu ai tăi și că el nici nu-i făgăduiește, dar nici nu-i respinge rugămintea. Și văduva, nemulțumită, se întoarce acasă.

De aici se începe o istorie interesantă, care, fiind pân-acuma singura în felul ei și zugrăvind moravurile preoțimii basarabene, dovedește două lucruri: l. că tulburările de astăzi au atins și tagma duhovnicească și 2. varsă puțină lumină asupra unor oameni, așa-numiți „fruntași ai satelor“, arătând pân’ la ce ajunge uneori ticăloșia lor.

Satul nostru trecea la preoți de cel mai bun „popor“—“prihod“ din ținutul Benderilor, din pricină că bietul preot răposat, mulțumită străduințelor sale extraordinare, își făcuse o casă foarte bună și-și ducea frumos treburile gospodăriei casnice și ale câmpului, ba își sădise pe pământul bisericesc și o viișoară. Asta-i făcea pe preoți să creadă că „prihodul“ aduce venituri enorme și îndată te face cu mii.

De aceea, imediat ce se deschise Zaimul, ei se tulburară. Preasfințitul se pomeni cu o mulțime de cereri de „prihod“ cu caracter amenințător: unul scria că, de nu va primi Zaimul, o să se împuște; altul că se va spânzura etc. Mai mulți erau de cei bătrâni cu cruci și cu „camilafce“.

Firește că stăpânitorului lor nu-i venea prea bine; el sta la cumpănă: pe de o parte, atâția preoți bătrâni și „cinstiți“; de nu-i vei da Zaimul vreunuia dintr-înșii, se va mai spânzura și atuncea ia-ți asupra păcatul lui; pe de altă parte, o văduvă sărmană roagă pentru un preot, care să-i dea ei și orfanilor sprijin și adăpost; dar acest preot e foarte tânăr. Și el (preasfințitul) nu făcu nici așa, nici altmintrelea: îi făgădui Zaimul părintelui Iacov Tocan din Chiștelnița, care-l rugase să-l mute de acolo, neputându-se împăca cu diaconul său.

Vizitând Zaimul la 3 septembrie, părintele Tocan a găsit că Zaimul nu e mai bun decât Chiștelnița și i-a spus preasfințitului, că de-acu nu mai dorește să fie în Zaim. Și iarâși locul a ramas liber.

Pe când se petreceau acestea la Chișinău, în Zaim se făceau altele. Diaconul Gligorie Goitu umbla prin sat, zicând că arhiereul le trimite oamenilor preoți, iar preoteasa văduvă îi alungă. Acest diacon e un putregai de moșneag, care foarte bine se potrivește cu porecla să și care cântă în biserică atât de bine, încât îți vine s-o rupi de fugă.

Mai sunt în Zaim doi țărani boieriți, cu surtuce și cu pantaloni strâmți, din cei cărora rușii le zic „nici dracului tămâie, nici Domnului lumânare“. Acești oameni — fruntași ai satului — sunt Vanea Munteanu și Tudosel Veste. Aceștia, miercuri, în 6 septemvrie, s-au dus la poliție împreună cu diaconul și-au scris preasfințitului jalobă că preoteasa văduvă, vroind să fie în Zaim cumnatul ei, l-a făcut pe părintele Tocan să-și lepede noul popor al său, iar sătenii au mare nevoie de preot și nu pot sta mult fără dânsul și, prin urmare, să le trimită preasfințitul mai repede preot.

Bineînțeles că această cerere, însoțită de clevetire, a fost scrisă fără voia țăranilor, cu voia numai a doi surtucari și-n frunte c-un ticălos care se numește diacon. Ei sunt, pe lângă asta, atât de tonți, că nu știu că însuși preasfințitul ține locul deschis, fiind în îndoială din pricina refuzării lui Tocan.

Pân-acuma lucrurile se află în aceeași stare. Ce va mai fi vom vedea.

Dar cele povestite constituie o faptă tristă, arătând — cu privire la preoții doritori de „prihod“ — cine împiedică propășirea satului, gândindu-se numai la bani, și în ce privește „fruntașii“, care sunt acei oameni ce răspândesc prin sate huliganismul și luptă împotriva luminării țăranilor.

* * *

Dacă cele descrise mai înainte arată vredniciile preoților și ale fruntașilor, apoi cele de mai la vale, cred, vor da o idee mai deplină despre felul cum stau alte trebuințe în tagma duhovnicească. Pentru asta, mi se pare, e destul să urmez povestirea celor petrecute în Zaim în timpul de pe urmă, scoțând la lumină singurele fapte fără de orice lămuriri.

Odată cu preotul Tocan se duce din nou la Chișinău și sărmana văduvă. Ea încă nu-și pierduse cu totul nădejdea: o mai sprijinea puțin prepunerea că poate preasfințitul măcar de astă dată va ține seamă de rugămintea ei și-i va da putință ei și orfanilor de a rămânea în satul și-n casa ei, mutând la Zaim pe cumnatul ei.

Venind la arhiereul, află că preasfinția sa zace bolnav și nu primește pe nimine, nici nu se ocupă cu de-ale slujbei. Atunci văduva, îndreptându-se către secretarul preasfințitului, îl roagă să-i aducă aminte stăpânului său despre rugămintea ei, când astfel el (secretarul) va scăpa o familie întreagă de sărăcie și înjosiri.

Secretarul făgădui că va pune spre asta toate silințele și, după cum se făcu cunoscut mai pe urmă, s-a ținut de cuvânt. Însă, cu toate acestea, într-o bună zi, după întoarcerea din Chișinău, nenorocitei văduve îi vine veste, că la biserica din Zaim e numit de către preasfinția sa preotul din Copceac, din ținutul Akkermanului, Ion Gobjilă.

Părintele Gobjilă e un preot dintre cei cu capitaluri în bancă, cu cruci pe pântece și cu camilavce în cap. Satul Copceac, ca popor, e foarte bun și bănos, și părintelui Ion îi ședea bine și la locul lui vechi. Dar vedeți că lăcomia îl duce pe om din ce în ce mai departe și, împins de ea, părintele Gobjilă scrie preasfințitului cererea să-i dea Zaimul și-l primește neîntârziat. Nu se poate de închipuit scârba și deznădejdea bietei văduve la primirea acestei știri. Ea fusese lipsită de ultimul sprijin și adăpost, fusese dată afară împreună cu copiii din casa și gospodăria sa proprie și rămăsese pe drumuri, neavând nici un chip sigur de trai.

Ea era nevoită să-și risipească gospodăria, atât de temeinic pusă și dusă de cel răposat. Trebuia să fugă din locurile cu care era atât de strâns legată. Iar casa, via și alte acareturi, înființate de răposatul părintele Mihail în sudorile feței lui, treceau în mâinile și folosința unui om străin, ba încă cu bună stare materială.

Din ziua când înștiințase despre mutarea lui Gobjilă la Zaim, văduva prinse a slăbi văzând cu ochii — tot de gânduri rele și scârboase și de amărăciune. Aceasta se sfârși în așa chip, că căzu în cele din urma la o boală serioasă și grea, încât acum nici nu se mai scoală din așternut și tot mereu își cheamă moartea.

Fața ei e stinsă de n-o mai recunoști.

Ochii — roșii de lacrimi.

Iar primprejur, un tablou de risipă desăvârșită. Cine vrea — las’ să judece.

* * *

Sfârșesc povestea preoților noștri. După desemnarea părintelui Gobjilă la biserica noastră trecu mult timp până ce sătenii au văzut preot în satul lor. Părintele Gobjilă, ca și Tocan, în cele din urmă își refuză desemnarea sa, dezamăgindu-se în privința materială.

Între acestea nevoia de preot se făcea tot mai neapărată și aspră. Țaranii din Zaim rămăseseră de râsul locuitorilor din împrejurimi, care ziceau că zaimenii sunt atât de răi, încât și preoții fug de ei. Prin sat se porniseră niște zvonuri urâte, ce îndeobște își iau zborul în asemenea întâmplări, care, desigur, întotdeauna înrâuresc rău asupra stării morale a sătenilor.

Numai nu prea de mult s-a mutat la Zaim preotul nou însemnat, părintele Malahie Matvievici din satul Fetești, ținutul Hotinului. Țăranii sunt foarte mulțumiți, că după fel de fel de bucluc din pricina lipsei de preot în cele din urmă l-au căpătat. Zaimul a stat fără preot timp de aproape 3 luni, ceea ce se întâmplă arareori în tagma duhovnicească.