Cetatea din mare

 

Priviți! Moartea un tron și-a durat
Într-o cetate din acel îndepărtat,
Singur și întunecos Apus,
Unde cei răi și cei buni, cei de jos, cei de sus,
Odihnei de veci demult s-au supus.
Acolo turnuri, altare, palate,
(Roase de vremuri, dar neclătinate!)
Nu mai aduc cu nimic de la noi.
De jur împrejur, într-un vast convoi,
Părăsite de vânturile diabolice,
Calme zac apele, melancolice.

Nicio rază din sacrul cer nu pătrunde
Nopțile lungi ale cetății din unde;
Doar transparența lugubrei mări
Se scurge livid peste depărtări —
Luminează turnuri și palate regești —
Temple ce dau Babilonice vești —
Bolți de piatră demult părăsite
În iederă cioplită și flori împietrite —
Atâtea și-atâtea altare minuni
Cu frize, sub care în văgăuni
Violeta cu vița împletesc cununi.
Și — posomorite sub cer,
Apele resemnate nu se tem de mister.
Turnuri și umbre din același caer
Par toarse, căci totul — pendulează în aer,
Iar, între timp, dintr-un turn trufaș
Moartea gigantic privește-n oraș.

Templele-acolo, cu morminte căscate,
Stau chiar la nivelul apelor damnate;
Dar nici diamantele ce stau închise
În ochii idolilor ascunși în abise —
Nici morții gătiți cu vechi giuvaere
Nu atrag apele; căci nicio adiere
Nu se ivește! un cât de mic val
Dea lungul vastului deșert de cristal —
Nicio hulă nu spune că vântul
Pe mări mai fericite ar atinge pământul —
Că mai sunt pe lume și mări uitate
De-o atât de hidoasă seninătate.

Dar iată, e o părere în aer!
Valul — e o mișcare — un vaer!
Ca și cum turnurile ar fi dat deoparte,
Încet cufundându-se, apele moarte —
Cu vârfurile lor ce au fost scoase
Din vidul cerurilor membranoase.
Au valurile-acum o mai roșie față —
Orele respiră jos, fără viață,—
Iar când, în subpământeștile zvonuri,
Orașul se va cufunda lent, în cadență,
Infernul se va ridica din o mie de tronuri,
Și-i va face o — reverență.

1845.