Cetatea Tătarilor

Jump to navigation Jump to search
Legende istorice din Bucovina de Simion Florea Marian
Cetatea Tătarilor


Pe lîngă țărmurile Mării Negre, prin Bugiac, și mai știu pe unde, vățuia mai demult un popor foarte neastâmpărat și războinic. Plăcerea cea mai mare a acelui popor era de a năvăli în țările învecinate, de a le prăda de toate averile și bunătățile, de a le pustii fără cruțare, și de a omorî fără milă și mustrare de cuget pre toți copiii cei nevinovați și oamenii cei încărcați de bătrînețe, care numai le pica în mînă, iar pre tineri : fete și feciori, fără deosebire, de a-i prinde, de a-i lega ca pre niște vite unul de altul, și astfel a-i duce apoi în robie.

Acest popor fără de Dumnezeu, acele lighioane nesățioase de muncă străină și de sînge omenesc, după cum ne istorisesc bătrînii noștri, erau tătarii.

Dintre toate țările învecinate însă, cîte le cutreerau și le pustiau aceste lifte rele, acești căpcîni sălbatici și cruzi, zice că cea mai de multe ori călcată și bîntuită de dînșii era Moldova.

Nu era un an, ba !… ce zic eu ?… de multe ori nu era nici măcar o lună lăsată de bunul Dumnezeu, în care să nu fi intrat tătarii într-o parte sau alta a Moldovei și să n-o fi prădat… să n-o fi pustiit. Și cu toate că românii nu odată le da cîte o scărmănătură, despre care se ducea vestea peste nouă mări și nouă țări, totuși tătarii, învățați și dedați fiind a trăi numai din prădăciuni, nu se puteau răbda, să nu intre în Moldova după aceea. Ba ! nu-i destul cu atîta !… uneori așa de tare ce se oțărau ei, așa ce se-nfuriau și mîniau pe români, că cu mult mai mare și mai înverșunată putere se aruncau asupra lor, de ți se părea, că pre toți o să-i măture de pe fața pămîntului.

Pe cît însă de multe și înfiorătoare erau năraivurile și prădăciunile tătarilor înainte de Ștefan cel Mare, pe atîta se curmară ele după suirea acestui domn viteaz pe scaunul Moldovei.

Acuma tătarii nu puteau intra, ca mai nainte, în Moldova ca un cîrd de lupi într-o turmă de oi fără păstori… Ștefan-vodă, ca și altor dușmani de pănura lor, în mai multe rînduri le-a venit de hac… el mai de multe ori le-a tras cîte o bătaie de le-a mers vestea.

Dar vorba ceea : năravul din născare leac Imn nu mai are… Tătarii și pe timpul lui Ștefan cel Mare nu se puteau reține de la prădăciunile lor. Pîndeau ce pîndeau, ca șoarecul pre mîță, pînă Ștefan se-ncurca în vre un război cu alți dușmani și se ducea cu voinicii săi de acasă, și-atunci, intrînd în Moldova, voiau să se răzbune asupra românilor țărani pentru toate bătăliile ce le pierduse mai nainte.

Și-acuma, cînd s-au întîmplat celea, ce vi le istorisesc eu astăzi, Ștefan-vodă asemenea nu era acasă… s-a fost dus la război împotriva ungurilor, care intraseră în țară și voiau s-o cuprindă și să se facă ei stăpîni peste Moldova.

Hanul tătărăsc, auzind despre aceasta, nu stătu mult pe gînduri, ci folosindu-se de un prilej așa de binevenit, după părerea sa, adună degrabă o ceată mare de tătari, toți unul ca altul, îmbrăcați în streie verzi ca iarba, ca să nu-i poată cunoaște nimene, cînd vor trece prin cîmpiile cele înverzite, și călări pe niște cai mititei, sprinteni și vînjoși și cu nările despicate în două, anume ca să nu se ostenească niciodată oricît ar fi avut de mult să fugă,… se puse apoi în fruntea acestei cete sălbatice, care era dorită de tot feliul de prădăciuni și onoruri, și năvălind cu pași repezi în partea despre miazănoapte a Moldovei, începură a o prăda și a o pustii din toate părțile.

Astfel tot prădînd și aprinzînd satele și cîmpiile, omorând pre copii și pre oamenii cei bătrîni, iară pre fete și feciori prinzîndu-i și legîndu-i unul de altul cu curele verzi, croite din piele de vită, și mînîndu-i cu scorbacele, ca pre niște oi la căsăpit, înăintară tătarii pînă nu departe de părăul Moina sau Molnița, care astăzi desparte Bucovina de Moldova.

Aice, după ce mai poposiră puțin, și-și mai puseră în rînduială toată prada de prin satele, pe unde s-au abătut, cică zise hanul cătră ceata sa :

— Acuma a sosit, iubiților mei, timpul cel de mult dorit, ca să ne răzbunăm și noi odată asupra ghiaurului fălos, care stăpînește țara asta, și de la care multe am avut de suferit!… Ștefan-vodă e încurcat în războiul cu ungurii, deci să ne grăbim c-o zi mai nainte de-a se întoarce el… să luăm Suceava cu putere și, dacă a fi să nu rămîie acolo unde s-a dus, dac-a fi să se mai întoarcă teafăr înapoi, cum s-a întoarce să punem mîna pe dînsul… să curățăm lumea de un necredincios, și apoi să ne facem noi stăpîni pe aceste cîmpii întinse și mănoase !…

— Ura !… să trăiască hanul nostru ! răspunseră toți tătarii într-un glas.

Și cum ziseră deauna trecură cu toți părăul Moina și se îndreptară spre orașul Siret, cu gîndul, că după ce vor prăda și acest orășel străvechi de bunătățile și odoarele, ce socotiră ei, că se vor fi aflînd într-însul, să meargă drept spre Suceava, să cuprindă reședința lui Ștefan-vodă și apoi să se facă ei domni și stăpîni peste Moldova.

Românii țărani de prin apropierea Șiretului prinzînd de veste că hanul, dimpreună cu o mulțime mare de tătari, înăintează spre satele lor, că toate le pradă și le pustiesc, și știind că domnul Ștefan cu voinicii săi e dus într-altă parte, împotriva ungurilor, luară cu sine în grabă ce putură și ce avură mai prețios și se retraseră spre Codrul Cozminului, unde socotiră că mai lesne vor putea scăpa cu viața de naintea acestor fiare sălbatice.

Cînd ajunseră tătarii lîngă satul Tereblecea, care nu este departe de orașul Siret, nu aflară suflet de om într-însul. Unii, după cum am zis, apucară spre Codrul Cozminului, iară alții, și mai ales cei ce se simțeau în putere și care nu odată și-au cercat tăișul cuțitelor, coaselor și al securilor, vîrful sulițelor și al furcilor de fier în capurile și coastele tătarilor, se adunară din sus de sat pe o culme, care și astăzi se chiamă Cetatea Tătarilor, și-aice, întărindu-se din toate părțile cu șanțuri și cu cele trebuincioase de apărare, așteptară cu sînge rece pre neîmpăcații tătari, să vie și să dee piept cu dînșii.

Sosind acuma toată urgia tătărască lîngă Tereblecea, pe unde îi era trecerea, și văzînd că satul e pustiu, că nime nu se mișcă printr-însul, ca și cînd n-ar fi fost niciodată locuit de oameni, hanul se înfurie ca un leu și zise cătră ceata sa :

— Iată ce pot nemernicii de ghiauri !… simțind că ne apropiem de satul lor au tulit-o cu toții la fugă, numai ca să nu dee față cu noi!… Dar fie !… N-au rămas ei, nici satul lor să nu rămîie !… Foc acestui cuib afurisit !…

Nu apucă bine a rosti hanul aceste cuvinte și din mai multe părți fu satul aprins… Din mai multe părți îi dădură foc… Cît ai clipi din ochi o mulțime de case începură a arde… Fumul, ce ieșea din acestea, din șurile și strînsurile bieților români, începuse a se lăți pe șesul rîului Siret ca o negură de cele tomnatice, mare și întunecoasă.

Dar pe cînd se afla satul în cea mai mare pară, pe cînd nime n-ar fi cutezat să treacă pe vr-o uliță fără ca să-și puie viața la mijloc, pe cînd tătarii se desfătau c-o bucurie diavolească, privind cum se preface satul în cenușă, pe atunci o copilă de român, o fetișoară în floarea vieții, pătrundea cu greu prin mijlocul flăcărilor, ducînd în spate pre tatăl său, un moșneag foarte bătrîn și pe lîngă aceasta încă și bolnav, din care pricină nu putea să fugă singură dinaintea tătarilor. Biata copilă ! fiindu-i milă și jele de scumpul său părinte, gîrbovit de ani și de boala, care-l apăsa, nu se-ndură să-l lese singur și să fugă dimpreună cu ceialalți săteni, ci rămase lîngă tatăl său, socotind că poate tătarii vor înconjura Tereblecea și se vor duce în altă parte… Dar !… cum nu !… ți-ai aflat oamenii !… Mai putea cineva să scape de dînșii !… Și acuma, văzînd ei, că tătarii au aprins satul, că din toate părțile ceea ce rămîne neruinat și nepustiit de foc, ruinează și pustiesc ei, și știind prea bine, că nici căsuța lor n-are să fie trecută cu vederea, luă cum putut pre tatăl său în spate și apucînd spre partea despre miazănoapte a satului se-ndreptă cu dînsul spre cetate, unde știa ea, din auzite, că mulți dintre consătenii ei vor fi adunați.

N-apucă însă biata copilă a ieși din sat și numai ce auzi în urma sa un glas înspăimîntător răsunînd :

— Iacă, măi, iacă ! totuși a mai rămas un cîine de creștin în acest cuib afurisit… Pe dînsul copii !… Într-o mică de ceas să mi-l aduceți încoace, ca să mă răzbun asupra lui pentru toți ceialalți ghiauri, cîți au fugit de aice !…

Tătarii, care se aflau în apropiere și auziră aceste cuvinte, n-așteptară să le mai spue încă odată hanul : ce au să facă, căci hanul era cel ce strigase, ci ca niște turbați se luară la fugă după copilă.

Copila, văzînd cu ochii ce o așteaptă, fiori de ghiață îi cuprinse toate mădularele. Dar nu-și pierdu curajul și nădejdea în Dumnezeu, ci îndoindu-și, cît îi era cu putință, puterile și

Îndesînd pașii, fugea ca o căprioară fugărită de un cîrd de lupi spre culmea, unde se aflau românii adunați.

Fugea ea, dar și tătarii nu mergiau după dînsa numai în păși !… Abia la jumătatea culmii și un tătar mai mai era să puie mîna pe dînsa…

Copila cum îl văzu că e așa de aproape de dînsa, zice că o cuprinse o groază nespusă de mare și strigă din răsputeri. (…).

Dar atunci, nu se știe cum și din care parte, destul atîta numai că deodată zburară vreo cîteva săgeți, care îi culcară la pămînt și cu un strigăt și mai înfiorător de cît al copilei.

Copila, auzind acest zbierăt și deșteptîndu-se din leșinul ce o cuprinse, se uită înspăimântată în toate părțile și văzînd pre urmăritorii săi rostogolindu-se pe pămînt ca niște găini cînd le tai, întrebă pe tatăl său :

— Ce-nsemnează aceasta, tată ! (…).

…Cu mult mai nainte însă de a se petrece cele istorisite pînă aici, un fecior din Tereblecea, cum prinse de veste, că tătarii înăintează spre Siret și nu sunt departe de Moina, și știind prea bine cu ce scop vin aceștia, nu stătu mult pe gînduri : cu ce să-ncapă și ce să facă, ci încălicînd pre un cal, care era mai sprinte i și mai bun de fugă și dîndu-i pinteni se porni deadreptul peste dealuri și văi, prin păduri și dumbrăvi, și nu se opri pînă la Suceava. Aici ajuns, iarăși nu stătu mult pe gînduri, ci se duse de-a dreptul la Ștefan-vodă, ca să-i dee cît mai degrabă de știre despre năvălirea tătarilor și despre pustiirea țării de către aceștia de cum au intrat pe pămîntul românesc.

Ștefan-vodă, care tocmai atuncia se-nturnase de la războiul ce-l avusese cu ungurii și cărora le-a tras o bătaie de le-a mers colbul și i-a alungat departe peste hotarele țării sale, voind ca să se mai liniștească puțin, ieșise la primblare prin grădina sa cea domnească.

Iată că feciorul nostru dă atuncia cu ochii de dînsul, și fără ca să mai întrebe pe cineva : ori de va putea vorbi cu vodă ori ba, se duse țintă la el.

Ștefan cum îl zări, îl întrebă :

— Ce veste voinice ?… Cum de-ai intrat tu aice, fără să-mi dai mai întâi de știre ?

— Apăi dă, Măria Ta ! răspunse feciorul, să fie cu iertare !… n-am avut timp !… Cînd căpcînii de tătari ne. calcă țara și ne-o pustiesc, cui i-ar mai plesni prin minte, să bată pe la ușile tuturor boierilor, câți se află pe lîngă curtea domnească și să-i mai poftească, ca să-i dee de știre!… Cine are acuma timp, ca să se închine pe la toate icoanele ?… Am venit singur pe unde am putut și cum am putut de-a dreptul la Măria Ta, să-ți spun, că… iacă nu-i bine!… O mulțime de tătari dimpreună cu hanul lor au străbătut pînă aproape de Siret tot prădînd și pustiind satele, chinuind și omorînd pre toți creștinii, ce le pică în mînă !

— Adevărat să fie ceea ce spui tu, române ? întrebă Ștefan plin de mirare, fiindcă el n-auzise încă nemică de această năvală neașteptată a tătarilor.

— Mai adevărat nici că se poate !… și tocmai pentru aceasta am venit eu în fuga calului, ca să-ți dau de știre… să-ți fie, Măria Ta, milă de noi și să nu ne lași pradă păgînilor !… Fă, ce-i face, și-i alungă din țară !

— Și cam cîți tătari, socoți tu, că vor fi ?…

— Asta nu ți-oi pute-o spune, Măria Ta ! dar judecînd după zisa unor români, care au fugit de răul lor și-au trecut prin satul nostru spre Codrul Cozminului, trebuie să fie cam mulțișori… se vor fi urcînd la vr-o cîte va sute !…

— Și fac ei mari blăstămății, pe unde trec ?

— Mînia lui Dumnezeu ce fac !… ți se urcă părul în vîrful capului !

Ștefan, văzînd și cunoscînd că feciorul nu glumește, se-ntoare degrabă în curte și porunci ca-ndată să se adune toți căpitanii.

Și ca de cînd vă istorisesc, toți căpitanii și toată oastea, care abia sosise de la războiul cu ungurii, se afla în picioare, gătă numai ca să se supuie poruncii domnești.

Ștefan, cum se adună oastea la un loc, nu se mai puse pe gînduri : ce-ar fi bine să-nceapă?… nu mai făcu nici un plan nou de război, că nu era cînd, ci aruncîndu-se pe calul său se puse în fruntea unei cete voinicești de călăreți înarmați din cap pînă în picioare și dimpreună cu aceștia apucă tot într-o fugă drumul spre Siret.

Cum va fi mers Ștefan cu oastea sa, cît de iute și pe unde va fi apucat, nu vă pot spune, dar destul atîta că, cum ajunse aproape de tîrgul Siretului, împărți oaste în vr-o trei cete și-i porunci, apoi, să năinteze degrabă spre Tereblecea și deodată să-ncunjoare dușmanii din mai multe părți.

Tătarii, care nici nu visau că Ștefan ar fi în apropierea lor, știindu-l dus împotriva ungurilor, după ce le scăpă din mînă copila și tatăl ei, și după ce căzură morți fărtații lor, care urmăreau pre fugari, se repeziră c-o furie nespusă asupra românilor de la cetate și se încinsă apoi a luptă înverșunată între dînșii și între români.

Cînd ajunse Ștefan pe muchea Horaițului din sus de Siret și pe cînd împărțea el oastea sa, pe atuncea românii din Tereblecea și cei de prin apropiere, cîți se mai putură aduna, erau în îngălmăceala și lupta cea mai mare… Toată Tereblecea era în flăcări… Iară la cetate se auzeau sute de glasuri : unele răcnind de-ți luau auzul, iar altele văitîndu-se de-ți era mai mare mila să le asculți… Era o încurcătură ca aceea, de care să te ferească Dumnezeu !… Și românii, măcar că erau cu mult mai puțini de cît tătarii, se luptau ca niște lei din toate răsputerile și nu se dau învinși odată cu capul… Nici pre un tătar nu-l lăsau să calce teafăr în cetate… care cum se apropia închina steagul…

Chiar și fetișoara noastră, cum se văzu ajunsă în deal și după ce depuse pre tatăl său la un loc de adăpost, apucă de la un român căzut o coasă și cu aceasta începu apoi și ea a se lupta cu tătarii, tăind într-înșii ca-n iarbă verde.

Dar ce folos !… Tătărimea era multă, și de-aceea românii erau cît pe ce să fie învinși și nimiciți cu totul !…

Ștefan, sosind la timp și văzînd starea cea dureroasă, în care se aflau românii, porunci degrabă ostașilor săi să încunjure tătarii… Ostașii români, în frunte cu viteazul domnitor, se repeziră ca niște zmei asupra tătarilor și cît ai clipi din ochi se-ncinse o luptă pe moarte ori pe viață.

Tătarii, văzînd că nu-i bine, că și Ștefan-vodă a venit pe capul lor, se luptau și se apărau din toate răsputerile, ca omul cînd se vede la strîmtoare și nu-i chip de scăpare. Dar degiaba !… Voinicii lui Ștefan îi cuprinseră din trei părți, iară românii terebleceni din a patra parte și mi ți-i găteau de zile… Buzduganele se învîrteau deasupra capetelor ca niște îmblăcii în mîna îmblăcitorilor dintr-o zi de iarnă geroasă, cînd îmblăcesc trifoiul… Zeci de capete se rostogoleau de-a dura la pămînt… Strigătele asurzitoare se auzeau în toate părțile… Ștefan-vodă, călare pe un cal sprinten ca șoimul, se-nvîrtea cu sabia scoasă pintre dușmani ca un Făt-Frumos din poveste… Vai și amar de tătarul pre care îl punea păcatul să se ia înaintea lui !… gata era !…

Hanul tătărăsc, care cu puțin mai nainte de-aceasta se bătea cu gîndurile, ca să răpuie pre Ștefan și apoi să se facă el stăpîn peste Moldova, se văzu acuma în cea mai mare încurcală, și dacă nu s-ar fi furișat pintre mulțimea îngălmăcită și n-ar fi apucat-o la sănătoasa, avea să plătească cu capul cutezarea sa… Aceasta a fost adică așa, că pe cînd Ștefan se afla cu ostașii săi deoparte a cetății, hanul, scutit de fumul ce s-a fost lățit peste toată culmea și întunecimea nopții, care se apropiase, dete dos la față și apucînd drumul îndărăpt pe unde a venit… a tuns-o la fugă dimpreună numai cu vr-o cîțiva tătari, care au mai putut scăpa teferi.

Românii, ce prinseră de veste despre această fugă a hanului, se luară pe urma lui, îl fugăriră cît îl fugăriră, mai omorîră vr-o cîteva lifte rele, iară după ce pre ceialalți îi scăpară din mînă, se-ntoarseră îndărăpt socotind că vor mai avea de lucru la cetate… Dar și aice se gătise treaba !… Cîți tătari mai rămăsese, rămași au fost în veci și pururea !… Oștenii și ceialalți români de mult i-au fost trimiși pe ceealaltă lume !

Și acuma Ștefan-vodă, după ce învinse pre tătari și după ce toată oastea se adunase la un loc, chiemă la sine pre copila, care cu atîta bărbăție a văzut-o luptîndu-se cu tătarii și-o întrebă :

— Din ce sat ești, draga mea ?

— De aici, Măria Ta !… din Tereblecea ! răspunse copila plecînd ochii în jos.

— Tu ai părinți ?

— Are, Măria Ta, are ! răspunse atunci părintele ei, care încărcat de bătrînețe și slăbit deabia se trase pînă lîngă Ștefan, ca să-l mai vadă încă odată înainte depăși da sufletul în mîinele domnului. Are ! zise el lăcrimînd, un biet tată slăbănog, care e cu un picior în groapă și cu unul afară, mai mult mort de cît viu, și acel tată sunt eu !… mă cunoști Măria Ta ?…

— Te-ași cunoaște, moșule, și nici pre ? răspunse Ștefan, căutînd lung la moșneagul ce se apropiase acum de dînsul, pare-mi-se că te-am mai văzut odată, dar nu-mi aduc bine aminte unde, în ce loc !

— Apoi dă, Măria Ta !… Zău ! mai că nu ne-i cunoaște, pentru că… ce să-ți spun ?… sunt cam mulți ani de cînd mă număram și eu printre luptătorii de frunte ai Măriei Tale… Hei ! unde sunt acele timpuri, cînd învârteam și eu buzduganul ca un Făt-Frumos, cu care multe tivde de tătari am mai zdrobit… s-au dus ca și cînd nici n-ar mai fi fost !… și am rămas acuma sarcină acestei copile, ca ea să mă hrănească și să mă apere de dușmani ! Și nu știu, zău ! ce s-ar mai alege de mine, sărmanul, cînd n-ași avea-o și pre aceasta ?!(…).

— …Dar cine e feciorul, care mi-a dat de știre despre năvălirea tătarilor ? întrebă mai departe Ștefan-vodă pre românii, care s-au fost adunat împrejurul lui și se uitau la dînsul ca la un Făt-Frumos din poveste.

— Acela ! răspunse mulțimea, care auzise despre feciorul, ce a dat de știre, acela e un fecioraș tot de aici din sat, fără părinți, dar de altmintrele om cinstit, de treabă, bun și foarte sîrguincios !

Ștefan chiemă la sine pre feciorașul orfan și pre copila moșneagului și le zise :

— Voi, care v-ați luptat atît de voinicește cu dușmanii țării noastre, care aveți o inimă așa de bună și un curaj așa de mare, sunteți vrednici de laudă și recunoștință. Deci drept părere de bine și mulțămire pentru această faptă, iată că vă dăruiesc de la mine locurile cutare și cutare, să trăiți și să le stăpîniți ! Și le spuse pe nume, care locuri le dăruiește.

— Voi sunteți o păreche foarte potrivită ! zise mai departe Ștefan, deci, cred eu, că și moșul acesta vă va binecuvînta, să fiți una pînă la moarte !

— Dumnezeu să-i binecuvinteze ! răspunse moșneagul lăcrimînd.

Iară mulțimea, țărani și ostași, care erau de față și auziră cuvintele lui Ștefan-vodă, strigară toți într-un glas :

— Amin !… să trăiască Măria Sa !

Tinerii, care nu știau sigur ce s-a întîmplat cu dînșii, care erau acuma mai îngălmăciți de cît înainte de lupta cu tătarii, se uitau amîndoi cînd unul la altul, cînd la Măria Sa vodă.

Ștefan-vodă însă mai vorbi cîte ceva și cu ceialalți români, mîngîindu-i pentru cele pierdute și împărțindu-le o sumă anumită de bani, ca să-și poată iară face case și celelalte acareturi trebuincioase pentru gospodărie, care le-au fost nimicit focul, se aruncă pe șoimul său, porunci buciumașilor să buciume un marș de drum și așa învingător și de la această luptă se înturnă acasă la Suceava.

Românii, cîți rămaseră în viață, căutară de cei morți, îi strânseră pre toți și îi îngropară, și-apoi s-apucară de ale gospodăriei…

Și așa o pățiră tătarii, care cugetară în mintea lor, că vor răpune pre Ștefan-vodă și se vor face ei stăpîni peste întinsele și mănoasele cîmpii ale Moldovei… După ce-au îmbiat, aceea au și aflat !…

Cine sapă groapa altuia, pică singur într-însa !

Tătarii au săpat groapa românilor, și-au picat singuri într-însa. Iar groapa, în care au fost cei mai mulți dintre dînșii îngropați, e cetatea de lîngă satul Tereblecea, care de-atunci încoace s-a numit și se numește însă și acuma Cetatea Tătarilor, și din care, în timpul de față, nu se află numai niște rămășițe.