Cestiunea izraelită cum se prezintă în Germania

Jump to navigation Jump to search
Cestiunea izraelită cum se prezintă în Germania de Mihai Eminescu
Din Timpul - 1880
Optimism
Articole publicate fără titlu în Timpul, 26, 29 ianuarie, 1 februarie 1880


Cititorii de gazete străine vor fi observat în presa germană o furtună de articole îndreptate contra profesorului Enric de Treitschke pentru niște reviste ale sale publicate în „Preussische Jahrbucher“ („Analele prusiane“).

Acele articole ale învățatului profesor de la Universitatea din Berlin au fost din nenorocire comentate de mulți și combătute după auzite numai. Graba cu care se reproduceau până și în gazete bucureștene dezaprobările date mișcării antiizraelite, deci și autorului care le rezuma, de către oameni însemnați ca principele de coroană a Prusiei sau principele de Bismarck, apoi convingerea noastră că în lumea aceasta adevărul e adeseori combătut, neadevărul însă se poartă pe aripele vântului de la un capăt al lumii la altul, ne-a atras atenția asupra șirelor ieșite din pana vestitului profesor și istoriograf, pe cari citindu-le ne-am convins că, departe de a fi fost dictate de ură sau de prevențiune, ele nu sunt din contra decât rezumarea pe scurt a unei stări reale de lucruri, deci adevărate până la virgule și puncte.

Deși pericolul cestiunii izraelite e mai puțin mare pentru Germania care, cu zecile ei de milioane de locuitori, abia are atâți evrei pe câți avem noi, totuși el cată să fie destul de grav dacă găsește un contrar atât de eminent și atât de … combătut. Căci cine combate un pericol social poate fi sigur că va fi el însuși combătut în modul cel mai aprig, adesea în cel mai comun. Noi, cari combatem demagogia ca un stadiu acut al descompunerii sociale ce este, știm bine că săgețile noastre ajung adesea sus, căci toate treptele societății sunt pline de plebe și de aceea suntem și știm că vom fi combătuți cu toate armele posibile. Tot astfel trebuia să pată și profesorul berlinez, căci aruncând săgeata sa a lovit direct în relele apucături ale evreilor însăși, indirect în sferele atinse de influență evreiască.

Sub titlul: Un cuvânt asupra jidovimei noastre adică a celei germane, d. de Treitschke publică în broșură atât revista sa originară cât și două întâmpinări la multele atacuri la cari au fost expus. În câteva zile, adică de la 10 ianuarie încoace, broșura sa a avut deja două ediții și e de sperat că va avea multe încă. Deocamdată publicăm din primul său articol pasajele din care se va vedea că esistă o mulțime de analogii între evreii din Germania și ai noștri.

Deosebirea e numai că la noi sunt de zece ori mai numeroși, în Moldova chiar de douăzeci de ori, deci sunt — considerând organizația noastră cu totul demagogică și starea înapoiată a culturii noastre — de o sută de ori mai periculoși. Bulgărul de sare din Germania e în România ocnă întreagă.

Iată dar pasajele de căpetenie ale acelui articol:


I
… între simptomele adâncii schimbări de cuget care se operează în poporul nostru întreg nici unul nu pare atât de straniu ca împătimita mișcare în contra jidovimei.
Acum câteva luni încă domnea în Germania cunoscutul strigăt invers „hep-hep“.1 Despre defectele naționale ale germanilor, francejilor sau a altor popoare putea scrie cineva fără sfială oricât de aspru; cine însă ar fi îndrăznit de-a vorbi drept și cu moderație despre vrouna din netăgăduitele slăbiciuni ale caracterului jidovesc era numaidecât stigmatizat de către toată presa ca barbar și persecutor al religiei. Astăzi am ajuns atât de departe încât majoritatea alegătorilor din Breslau — desigur nu în iritare pasionată, ci cu liniștită premeditare — s-au jurat de-a nu alege în nici o împrejurare evrei în Camera provincială; se înființează societăți antisemitice, în adunări iritate se dezbate „cestia evreilor“, un potop de libele dușmane evreilor inundează librăriile. E mult noroi și multă cruditate în lucrurile acestea și nu scapă cineva de greață când observă că multe din acele scrieri incendiare sunt scrise de pene evreieșii chiar; căci se știe că de la Pfefferkorn și Eisenmenger încoace mâncătorii de evrei au avut numeroși reprezentanți între evreii din născare.
Dar îndărătul acestei zgomotoase activități să nu se fi ascunzând într-adevăr nimic alta decât cruditate vulgară și invidie de câștig? Aceste izbucniri ale unei mânii adânci și mult timp comprimate să nu fie nimic alt decât o clocotire superficială atât de deșartă și fără temei ca teutonica goană de evrei din anul 1819? Nu instinctul maselor a recunoscut în realitate un grav pericol, un îngrijitor defect al nouăi dezvoltări germane; nu e vorbă goală dacă azi se vorbește despre o „cestiune a evreilor“ în Germania.
Dacă englejii și francejii vorbesc cu o nuanță de dispreț despre prejudițiul germanilor contra evreilor, noi trebuie să le răspundem: Voi nu ne cunoașteți; voi trăiți în împrejurări mai fericite, cari fac cu neputință ivirea unor asemenea „prejudiții“. Numărul evreilor în Europa apuseană e atât de mic încât ei nu pot exercita o influență simțită asupra civilizațiunei naționale; dar prin granița noastră de la răsărit pătrunde an cu an din inexaurabilul leagăn polonez un număr de stăruitori tineri, vânzători de pantaloni a căror copii și nepoți vor stăpâni odinioară bursa și gazetele Germaniei; imigrația crește văzând cu ochii și tot mai serioasă se face întrebarea cum vom putea contopi acest element străin cu al nostru.
Izrailiții de la apus și de la miazăzi sunt mai cu seamă din gintea evreilor spanioli, o ginte care are îndărătul ei o istorie în comparație mai glorioasă și care se adaptează ușor cu maniera de a fi a Occidentului; ei au devenit într-adevăr în marea lor majoritate buni franceji, engleji, italieni — pe cât adecă se poate aștepta aceasta în mod echitabil de la un popor cu sânge atât de curat și cu particularități atât de pronunțate. Noi germanii însă avem a face cu acel neam polonez de evrei căruia îi sunt adânc imprimate urmele unei tiranii creștine care-au ținut sute de ani; acest neam e, după cum dovedește esperiența, cu mult mai străin manierei de-a fi a Europei și îndeosebi a germanilor … Rămâne netăgăduit că numeroase și puternice sfere ale jidovimei noastre nu au deloc voința hotărâtoare de-a deveni de-a dreptul germane. E penibil de-a vorbi despre asemenea lucruri; chiar cuvântul cel mai pacinic poate fi răstălmăcit în rău. Cred însă că mulți dintre amicii mei evrei vor trebui cu părere de rău să-mi conceadă ceea ce susțin, că în timpul mai nou s-au trezit în sferele evreiești un periculos spirit de înălțare de sine însuși, că influența jidovismului asupra vieții noastre naționale, care-n alți timpi au produs și câte ceva bun, astăzi se dovedește a fi stricăcioasă în multe priviri. Citescă cineva Istoria evreilor de Graetz: ce furie fanatică contra „inamicului moștenit“, contra creștinismului, ce ură de moarte contra celor mai curați și mai puternici reprezentanți ai geniului german de la Luther începând și până la Goethe și Fichte! Ce deșartă, ce înjurioasă ridicare de sine! În continue și amare înjurături Graetz dovedește că nația lui Kant abia prin evrei a învățat umanitate, că limba lui Lessing și a lui Goethe abia prin Boerne și prin Heine a devenit capabilă de frumuseță, spirit și umor ! Care evreu englez ar îndrăzni vrodată să calomnieze astfel țara care-l apără și ocrotește? Și acest înrădăcinat dispreț contra goimilor germani nu e deloc opinia unui fanatic izolat. Nu e oraș de negoț german în care să nu existe multe firme evreiești onorabile și considerate; dar netăgăduit este că jidovimea are o parte mare la minciuna și înșelăciunea, la obraznica lăcomie a întreprinderilor frauduloase, o grea complicitate la materialismul înjosit al zilelor noastre, materialism care tratează orice muncă ca afacere și încearcă a înăduși vechea și prietenoasa bucurie de muncă a poporului nostru; în mii de sate germane stă evreul care-și cumpără vecinii prin cămătărie. Între bărbații conducători în arte și științe numărul evreilor nu e tocmai mare; cu atât mai numeroasă însă e stăruitoarea ceață a talentelor semitice de rangul al treilea. Și cât de strâns legat întreolaltă este acest roi de literați; cât de sigur lucrează pe baza recunoscutului principiu de afaceri al reciprocității institutul de asigurare a nemuririi, în așa chip că fiecare poetastru evreu primește peșin, fără dobândă de întârziere, acea glorie de o zi pe care o dau gazetele.
Mai periculoasă decât oriunde e însă precumpănirea evreilor în presă — o fatală urmare a strâmtelor noastre legiuiri vechi cari opreau pe izraeliți de la intrarea în cele mai multe cariere învățate. Zece ani de-a rândul opinia publică din cele mai multe orașe germane se făcea prin pene evreiești; a fost o nenorocire pentru partidul liberal că tocmai presa lui a dat prea mult teren jidovimei. Reacția neapărată contra unei stări de lucruri atât de nenaturale e actuala paralizie a presei, omul din popor nu se mai lasă convertit de la credința că evreii scriu gazetele, de aceea el nu le mai dă nici o crezare. Jurnalistica noastră are mult de mulțumit talentelor ovreiești; tocmai pe acest teren dibăcia versatilă și ascuțimea spiritului evreiesc au aflat un câmp fertil. Dar și aci rezultatul are două tăișuri. Boerne cel dintâi a introdus în jurnalistica noastră acel ton propriu și nerușinat care critică patria așa, ca de din afară, fără tăișuri un fel de respect, ca și când batjocura Germaniei n-ar împunge în adâncul inimei pe oricare german. Preocupați parcă de mulțime de treburi, se vâră ca nenorocirea mereu înainte și nu se sfiesc de a vorbi și judeca cu ton de magistru chiar asupra afacerilor interioare ale bisericilor creștine.
Virtuozitatea gazetarilor evrei în injurii și batjocuri contra creștinismului e de-a dreptul revoltătoare, iar asemenea batjocuri i se vând poporului german ca cele mai nouă producte ale civilizației germane! Abia se emancipaseră și numaidecât au cerut „zapis“; au cerut paritatea ad literam în toate celea, nevoind să înțeleagă că noi, germanii, suntem la urma urmelor un popor creștin și că evreii sunt minoritatea între noi; am trăit ca s-ajungem a vedea pretinzându-se depărtarea icoanelor creștine din școalele mixte, ba chiar introducerea sărbării sâmbetei.
Cine vede toate împrejurările acestea — și câte s-ar mai putea spune încă — înțelege zgomotoasa agitație a momentului, el vede în ea o reacție brutală și odioasă, însă naturală, a simțului național german contra unui element străin care a ocupat prea mult loc în viața noastră. Agitația aceasta are cel puțin meritul involuntar de-a fi ridicat deasupră-ne stăruirea într-un neadevăr simțit de toți; e un câștig că un rău pe care toți îl simțeau, dar nimeni nu voia să-l atingă în public, s-a tratat în sfârșit într-un mod deschis. Să nu ne înșelăm: mișcarea e adâncă și puternică; câteva jocuri de cuvinte asupra pildelor de înțelepciune a predicatorilor creștini socialiști și altele ca acestea nu vor învinge mișcarea. Până în sferele culturii celei mai înalte, între bărbații pe care-i dezgustă orice idee de netoleranță religioasă sau de sumețire națională toți într-un glas zic: „Nenorocirea noastră sunt evreii“.
Ceea ce în Franța și în Anglia îi face pe evrei să fie un element nepericulos, ba în multe priviri chiar priincios societății civile, este în fond energia mândriei naționale și înrădăcinatele datini naționale ale acestor două vechi popoare civilizate. Civilizația noastră e încă tânără; nouă ne lipsește încă în toată existența noastră stilul național, mândria instinctivă, formațiunea completă a unui propriu mod de-a fi; de aceea am fost pân-acum atât de dezarmați față cu infuențele străine însă suntem pe calea de-a ne câștiga acele bunuri și ne rămâne numai de dorit ca evreii să cunoască de cu vreme schimbarea care se operează în viața germană ca urmare neapărată a nașterii statului german … A jidovi vârstoasele capete germane e cu neputință, deci concetățenii noștri evrei trebuie să se hotărască fără rezervă de a deveni germani … Abisul între occidentali și semiți există de când lumea, de când Tacitus se plângea odinioară asupra lor numindu-i odium generis humani; vor exista totdeauna evrei cari nu vor fi decât orientali cari vorbesc nemțește; ba chiar o cultură specific jidovească va-nflori întodeauna ca putere cosmopolită ce are chiar un drept istoric. Însă aversiunea se poate îmblânzi dacă evreii cari vorbesc atât de mult de toleranță vor deveni ei înșii într-adevăr toleranți și vor manifesta oarecare pietate pentru credința, datinele și sentimentele poporului german. Cumcă această pietate lipsește cu totul unei părți a jidovimei noastre negustorești și literare e cauza finală a pasionatei oțărâri de astăzi.

_____________

1. „Hep-hep“, strigăt de batjocură la adresa evreilor. Domnea în mod invers, va să zică nu-i era nimănui permis de a-l pronunța.


II

Neîndoindu-ne de interesul pe care cată să-l fi inspirând analogiile între cestiunea izraelită cum se prezintă în Germania și cum se prezintă la noi, rugăm pe lector a-și aduce aminte despre cele spuse în numărul nostru de sâmbătă, unde se cuprindea cu foarte puține scurtări articolul prim al profesorului Enric de Treitschke. Rânduri, rânduri, acel articol a stârnit o furtună de întâmpinări cari de cari mai puțin justificate, întâmpinări la cari prof. Treitschke a răspuns în aceste răspunsuri — clare și energic scrise — se vede și de ce e vorba și se dau și nouă lumini în cestiune. Pentru astăzi lăsăm să urmeze articolul al doilea.

15 decemvrie 1879
Când am încheiat cea din urmă revistă de politică zilnică a „Analelor“ cu câteva observațiuni asupra jidovimei germane, n-am avut deloc ambiția de a zice ceva nou. Am dezvoltat numai mai cu de-amăruntul câteva idei ce le rostisem încă acum opt ani în Studiile mele politice și istorice (III, 557). Observațiunea asupra strigătului invers de hep-hep a gazetelor noastre, care azi trezește atâta mânie, este deja acolo; repetarea e din nenorocire una din datoriile publicisticei. Intenția mea era să arăt că în mișcarea aceasta care-a cuprins vădit poporul nostru bun de felul lui, nu sunt de vină numai incultura invidia, prejudiții religioase și naționale, ci că sumeția crescândă a unei părți a evreilor germani au dat naștere unei îngrijiri grele și unei nemulțumiri adânci chiar în păturile acelea ale nației cari nu voiesc să schimbe o virgulă măcar din emancipare, o nemulțumire a cărei necontenită creștere o poate vedea de ani încoace ochiul treaz al oricărui observator. Dacă cu toate acestea cuvintele mele drepte au stârnit o furtună de întâmpinări furioase, cu aceasta se dovedește numai că „cestiunea israelită în Germania“ există într-adevăr, deși atâția încearcă a-i nega existența.
Toate întâmpinările acestea au o calitate comună: poartă în ele înșile dreptatea și verdictul ce li se cuvine; nici una nu atinge cestiunea dacă la discordia momentului nu e cumva de vină și atitudinea jidovimei. Cele mai multe din ele poartă scris pe frunte că autorii lor nici nu și-au dat osteneala de a citi scurtele mele patru pagini și cu toate acestea s-au crezut în drept de-a revărsa asupră-mi întregul tezaur al superlativelor de indignare al limbei germane, acesteia numai pe baza câtorva șiruri smulse de către gazete din întregimea articolului meu. Mă mulțumesc luând act de faptul acesta; el ne dă dorința de confirmare și întregire la toate câte am zis despre literații evrei și la toate câte, din cruțare, am retăcut.
Fiindcă nu am nimic nici de retras nici de îmblânzât în aserțiunile mele, nu voi abuza de răbdarea cititorulul și mă voi ocupa numai cu una din acele întâmpinări, cu aceea a d-lui profesor Graetz — nu pentru că această scriere se deosebește cumva de celelalte prin moderațiune, ci pentru că observarea ideilor acestui autor îmi dă ocazia binevenită de-a arăta cititorilor cu determinațiunea cea mai mare de ce e vorba.
Mai întâi câteva probe pentru indicațiunile mele, combătute de domnul Graetz.
Am amintit că populația evreiască din Germania e cu mult mai numeroasă decât în restul Europei apusene și că ea crește mereu prin imigrație. D. Graetz contestă aceasta și asigură că statisticii pot să-mi deie lecția că imigrația evreiască a scăzut în vremea din urmă. D-sa însă se păzește cu înțelepciune de a numi pe acei statistici; căci, după cum e cunoscut, tabelele oficiale nu mai aduc de-o sumă de ani indicațiuni asupra confesiunii imigranților. Deci suntem avizați la calcule de probabilitate și se înțelege că, judecând asupra unui însemnat eveniment etnografic, nu vom putea considera numai câțiva ani izolați, de vreme ce fiece criză comercială cată să împuțineze în mod trecător numărul negustorilor imigranți, ci vom trebui să considerăm epoce mai lungi. În anul 1871 populația evreiască era (după calculele făcute pe date oficiale de Morpurgo) în Spania de 6000 capete, în Italia 40.000, în Franța 45.000, în Marea Britanie 45.000; în imperiul german 51.200 (la 1875 deja 520.575); azi trăiesc într-un oraș, în Berlin, tot atâți evrei câți sunt în Franța întreagă. Numărul evreilor crește însă la noi c-o repejune cu totul disproporționată decât cealaltă populație, deși între popoarele civilizate Germania e aceea care se deosebește prin o repede înmulțire a populației. În Prusia locuiau la anul 1816 (după comunicările biuroului statistic) 123.921 evrei, la anul 1846 deja 214.857, iar în 1875 339.790. În anul 1816 venea un evreu la 83 locuitori ai statului prusian, la 1846 unul la 75, deși în decursul acestor treizeci de ani trecuseră la creștinism 2891 evrei (adecă 2,5 procente a populației evreiești de la 1816). Anul 1867 arată o scădere aparentă — 1 evreu la 77 locuitori — dar aparentă numai, căci în anul acesta se anexaseră provincii nouă cu o populație evreiască relativă-unică. Dar deja în anul 1871 se restabilește, cu toate anexiunile, proporția veche de 1:75; în anul 1875 se arată apoi, din cauza nevoilor economice, o scădere trecătoare și neînsemnată de 1:75,8. În total însă nu se poate tăgădui înmulțirea neproporționat de mare a populației evreiești de la 1816 încoace. Această înmulțire nu se esplică numai prin faptul cunoscut că la evrei numărul cazurilor de moarte e ceva mai mic, deci prisosul de nașteri ceva mai mare decât la creștinii cei în termen mediu, mai săraci; ea se poate pricepe numai dacă admitem existența unei numeroase imigrații jidovești și aceasta se și poate într-adevăr dovedi cu cifre pentru anii în cari confesia imigranților se comunica încă de cătră autorități.
Dar numai numărul capetelor și sporirea lor e departe de a ne da un razim sigur pentru evaluarea puterii sociale a jidovimei noastre. Trebuie să mai adăogăm că, din cele mai depărtate unghere ale împărăției, evreii curg din ce în ce în orașele mari, unde esercită asupra negoțului o influență cu mult mai mare. În multe orașe în cari, acum câteva decenii, sau nu se afla populație evreiască deloc sau nu era acătării, jidovimea astăzi e o putere economică; astfel în Munich, în Freiburg (în Breisgau). În Berlin era în anul 1816 un evreu la 59 de creștini, la 1846 unul între 49, în anul 1871 unul între 22,8, astăzi e foarte probabil că e unul între douăzeci de creștini. Trebuie a se mai adăoga apoi avuția evreilor, în termen mediu mai mare, care le face cu putință de a da copiilor lor o educație mai bună decum o poate da masa creștinilor. În gimnaziile Prusiei era în anul 1875 un evreu la 9,5 elevi, în școalele reale de rangul întâi unul între 10,26. Într-un viitor apropiat între zece prusiani cu cultură va fi un evreu. Dacă ne mai gândim apoi la influența cea mare a evreilor asupra presei și asupra tuturor păturilor societății noastre aproape, dacă considerăm caracterul burselor noastre și compunerea comitetului central al „Băncei Imperiului“, dacă ne mai gândim apoi la faptul caracteristic că cea mai frumoasă și mai pompoasă biserică în capitala imperiului germanic e o havră — ceea ce se-înțelege e a se imputa creștinilor, nu evreilor dacă socotim toate acestea nimeni nu va putea contesta că evreii sunt mai puternici în Germania decât în orice țară a Apusului Europei.
Am mai pomenit apoi că neamul de evrei ispano-portugez, care formează miezul populației izraelite din Apusul Europei are îndărătu-i o istorie relativ mai frumoasă, pe când neamul de evrei germano-poloneji poartă adânc întipărite semnele unei tiranii creștine de sute de ani. Orice om nepreocupat vede clar ceea ce am voit să zic. Sub domnia Omeiazilor evrei spanioli au avut un fel de a doua florescență literară, s-au bucurat de trai bun și de considerație civilă, ba au produs chiar eroi războinici; sub regii creștini e drept c-au suferit nespusă durere, dar au simțit înalta și inspirata putere a martiriului. Evreii poloneji au avut îndoielnicul noroc de a se bucura de o domnie arbitrară, în formă mai blândă, în fond mai stricăcioasă. După ce nobilimea sarmatică gonise pe burgejii germani din vechile lor așezări din orașele polone, în locurile rămase goale intrară evreii, luară asupră-și multe funcțiuni ale unei burghezii naționale care nu s-au putut forma nicicând acolo, stăpâniră circulațiunea banilor, rămaseră cam nesupărați în privirea legii și obiceiurilor; dar în schimb cu aceasta erau zi cu zi călcați în picioare de către magnați și de către șleahtă. Nevoind să blesez, am evitat anume de a trage o concluzie din faptele acestea și am lăsat pe cititori să judece singuri: că o robire lungă de sute de ani, împreunată cu oarecare comoditate economică strică neapărat mult mai mult caracterul unui popor decât o istorie plină de suferințe și de lupte. Fiindcă însă istoria Apusului nostru e în esență, cu toate rătăcirile și recidivele, o istorie a libertății, maranii Apusului cată să ne fie mult mai apropiați decât neamul evreilor poloneji. Această deosebire între cele două mari neamuri ale jidovimei moderne e în genere recunoscută chiar de către istoriografi prieteni ai evreilor, precum era de ex. răposatul H. Wuttke. Dar și d. Graetz concede deosebirea aceasta, predicând mereu contra aristocraților marani. El se preface a nu înțelege simplul mers al gândurilor mele; el îmi substituie lucrul așa ca să facă să se crează cumcă eu n-aș fi știind că evreii poloni au fost mai blând tractați decât cei spanioli — și multe alte întortochieri de acestea.
Am spus apoi că o deplină contopire a jidovimei cu popoarele occidentale nu vom ajunge-o nicicând, ci numai o îmblânzire a elementelor opuse se poate aștepta, fiindcă antiteza însăși se bazează pe o străveche istorie. Am pomenit apoi cunoscutul loc din Tacitus despre odium generis humani. D. Graetz vine acuma, citează locul care vorbește despre creștini și se înțelege că are dreptate în ochii cititorului necărturar.
Fiece istoric știe însă — și d. Graetz o știe mai bine decât toți — că creștinătatea trecea până în zilele lui Traian drept o sectă a jidovimei. În zilele lui Nero, despre cari vorbește Tacitus, creștinii erau adeseori numiți iudaei, imputarea de „ură contra geniului omenesc“ atinge așadar în aceeași măsură pe vechii evrei ca și pe noii evrei, pe creștini. Biserica universală, pe atunci în naștere, găsi cei mai mulți adepți între „evrei și afiliații evreilor“, precum spune istoria Apostolilor; pe de o parte ea înainta prin această împrejurare, căci evreii locuiau răspândiți pe întregul orbis terrarum, pe de alta era însă împiedicată, fiind și ea implicată în turbata ură națională a romanilor contra evreilor. Acel loc din Tacit n-a fost nicicând altfel priceput și nici poate fi priceput altfel decât că atestă atât aversiunea religioasă politică a anticei cetățenimi contra tinerei religii universale, precum și ura apusenilor contra evreilor.
Această ură contra evreilor le e comună tuturor scriitorilor anticităței mai târzie: Pliniu, Quintilian, Tacit, Juvenal și mulți alții. Același sentiment trăi mai târziu în toate popoarele romanice și germanice; la ce atrocități au dus e îndestul zugrăvit cu culori vii în cunoscuta scriere volantă a lui Schleiden. Scrierea botanistului creștin mi se arată de cătră amicii d-lui Graetz ca un luminos prototip. Din nefericire d. Schleiden n-a scăpat de soarta comună a tuturor naturaliștilor, diletanți în istorie: arată o respectabilă sârguință de compilator, dar o deplină lipsă de simț istoric. Cine cunoaște chiar numai elementele științei noastre cată numaidecât să vadă că nici se poate imagina ca-ntr-o luptă de două mii de ani să fi fost de-o parte numai cruzime, sete de domnie, aviditate, iar de alta numai răbdătoare nevinovăție. Nici se poate înlătura întrebarea: De ce atâtea nații nobile, bine-nzestrate, să fi dat vânt numai în contra evreilor acelor puteri de rând, diabolice — nu mă feresc de acest cuvânt — cari dormeau în adâncimea sufletului lor? Răspunsul e simplu. De la risipirea ei asupra lumii jidovimea se mișca într-o nedisolută contrazicere interioară; ea avu soarta tragică a unei nații fără stat. Evreii voiau să trăiască sub scutul legilor Apusului, voiau să tragă foloase din comunicația Apusului și totuși pretindeau de-a rămâne o nație strict deosebită. O asemenea atitudine însă stă în flagrantă contrazicere cu aspra necesitate a unității statului, încât a trebuit să provoace mereu lupte reînnoite:
Romanas autem soliti contemnere leges,
Judaicum ediscunt, et servant, ac metuunt jus —
această imputare a lui Juvenal răsună în formele cele mai varii prin întrega istorie modernă.
Astăzi nefasta luptă e la capăt, egalitatea civilă a evreilor e câștigată în toate statele civilizate și nu cunosc în Germania nici un politic cu minte care ar voi să răstoarne acest fapt împlinit. Evreii germani se bucură de ilimitata libertate a cultului lor; nimenea nu-i tulbură în vechile lor datine și tradițiuni, nici în particulara lor știință cosmopolită; ba societatea civilă în daraverile ei fine adeseori ține seamă și de sâmbătă, desigur o rânduială supărătoare pentru noi creștinii. Dar, deodată cu emanciparea, pretenția evreilor de-a fi o nație de capul ei a căzut cu totul. În secolul acesta al formațiunilor statelor după naționalități, evreii numai atunci vor juca un rol pacinic și priincios civilizației când se vor decide — întru cât le-o permite religia, tradiția și felul ginții lor — de-a se pierde în popoarele a căror limbă o vorbesc. Fiecine recunoaște ușor că o parte a evreilor germani au luat demult hotărârea aceasta și lucrează în acest senz; dar o altă parte, și încă foarte influentă, a jidovimei noastre nu gândește deloc astfel. Drept probă îmi permit a arunca ochii asupra volumului al unsprezecelea al Istoriei Evreilor de d. Graetz.
De vreme ce fiecare popor mare, pentru a fi judecat cu dreptate, cată să-l judeci pornind dinlăuntrul ființei sale, de aceea un istoric care judecă regestele germane dintr-un punct de vedere specific evreiesc va pricepe multe lucruri în mod strâmb și unilateral; când d. Graetz ne spune că Lessing2 al nostru a fost „cel mai mare om“ pe care Germania l-a produs vrodată, aserțiunea sa e fundamental falsă, însă din gura unui evreu lucrul e lesne de înțeles. Un asemenea scriitor va vorbi asemenea adeseori cu asprime despre creștinism, va trebui să condamne cu asprime orice trecere la creștinătate a coreligionarilor săi; ba vom trebui să-i trecem cu vederea chiar puțină amărăciune și o seamă de nedreptăți, pentru că are de spus atâtea lucruri triste.
Numai două cereri trebuie să-i facem ca polemica sa contra religiei imensei majorități a concetățenilor săi să nu treacă peste orice margine a moderațiunii și apoi ca să vorbească cu oarecare respect și cruțare despre poporul ale căruia legi blânde îl ocrotesc pe el însuși. Cum satisface d. Graetz aceste modeste cereri? De la pagina întâia până la cea din urmă dumnealui predică ură, sălbatică ură contra creștinismului și un îngâmfat, provocator despreț contra poporului german.
Mai deunăzi am zis că d. Graetz numește creștinismul un inamic moștenit (Erbfeind). D-sa răspunde însă cu sfânta indignare a unei nevinovății adânc-atinse că acest cuvânt nici nu se află în cartea sa. Într-adevăr, dacă aș avea cu d. Graetz un proces de poliță, l-aș pierde: căci polița sa e în regulă întru cât s-atinge de literă, pe când a mea suferă de o mică eroare de formă. Înaintea judecății morale a cititorului însă totuși cred că voi învinge dacă voi mărturisi că am citit volumul în vara trecută și nu mi-am scos notițe de pe el; astfel memoria mi-a jucat festa neiertată de a confunda litera b cu z. E drept că d. Graetz nu numește creștinismul un dușman moștenit (Erbfeind) — cel puțin n-am găsit expresia răsfoind volumul — dar îl numește răsdușman (Erzfeind), care a primit mântuirea de la jidovism, pentru a-l întemnița și a-l scuipa mai pe urmă (p. 389). Erbfeind sau Erzfeind, dușman moștenit sau răzdușman — nu știu zău care espresie e mai blândă, mai cuviincioasă, mai demnă de un om care strigă mereu contra netoleranței creștine!
Și acel loc nu e defel izolat, din contra el dă tonul pe care-i strunit volumul întreg. Dacă un evreu se botează, „el trece în tabăra inamică“ (p. 172) și „părăsește izvorul de apă vie pentru a se răcori din bălți lustruite“ (p. 186). Și astfel fierb mereu cuvintele de hulă asupra „îngâmfatei fiice a mumei robite“, asupra „Dumnezeului răstignit“, asupra „abisului pe care creștinismul l-a săpat între sine și rațiune“. Apoi se susține de-a dreptul că „e cu totul neadevărat cumcă creștinismul predică generală iubire de oameni și frăție“ (p. 197) și apoi: „în realitate nici un evreu n-a fost Shylock, desigur însă nu creștin“. „Un domn anume Israel Jacobsohn introdusese în sinagogă rugăciuni germane și confirmațiunea („recitarea ca din minaveta crezului“, zice cartea noastră); d. Graetz nu se unește deloc cu această. Nu mă judec deloc cu dumnealui, căci din principiu nu mă amestec în afacerile interioare a unui cult străin. Dar și aci găsim același ton; d. Graetz află că e „rușinos“ și ridicol „de a împopoțona pe muma îmbătrânită cu bulendrele sclipicioase ale fiicei, cari o carichează în loc de a o împodobi“ (p. 412). După asemenea espresii asupra creștinismului nu ne vor mai părea stranii opiniile sale pline de moderațiune asupra teologilor noștri. Discursurile lui Schleiermacher asupra religiei — acea scriere genială cu care a început redeșteptarea spiritului bisericesc între protestanții culți — se numește „copil de gemene“ a Lucindei lui Schlegel, aproape cea mai frivolă carte a întregei noastre literaturi; și fiindcă Schleiermacher a ademenit pe evreii din Berlin la creștinism3, d. Graetz compară activitatea acestui bărbat cu cultul Astartei (181 sq). Din mijlocul acestor virtuozități dumnealui asigură în fine că e „prejudițiu prostesc sau minciună când cineva zice că jidovismul predică ură contra creștinătății“.
O seamă de cititori vor fi punând toate acestea în socoteala zelului religios; dar pentru hulirile sale în contra Germaniei d. Graetz nu poate solicita o asemenea scuză. „Germanii, acești inventori ai servituții, ai nobilimii feudale și simțului comun de slugărnicie.“ — astfel ne descrie d-sa (p. 260). Boerne în tinerețe — zice — era deja atât de germanizat prin „amețeală patriotică, încât predică ascultare oarbă“ (p. 372). „Boerne la maturitate însă și Enric Heine deveniră doi îngeri răzbunători, cari biciuiră cu vergi de foc căpățânele strâmbe ale germanilor și descoperiră fără cruțare meschina lor micime“ (p. 367). „Străvechiul nostru timp german îl răpi la admirare pe inamicul Tacit însuși: acel timp însă e pentru acest cetățean al statului german“ o stafie îngrozitoare a evului de mijloc“ (p. 329). D. Graetz declară verde că nu consideră Germania ca patrie a sa; pe Gabriel Riesser îl descrie ca remarcabil exemplu al unui evreu „care s-au contopit cu totul în întâmplătoarea sa Patrie“ și adaogă apoi cu oarecare scoborâre: „Riesser împărtășea îngustimea spiritului german, acea beată credulitate, prezumpțiunea pedantică și sfiala de orice faptă repede“ (p. 471). D. Graetz e într-adevăr atât de bun, precum o și relevează în scrisoarea sa, de-a numi odată pe Goethe și pe Fichte două spirite de rangul întâi; însă el retace cu ce cuvinte odioase îi atacă pe acești doi la pag. 245 sq; el retace grațioasele sale observațiuni asupra „fructului veninos din sămânța lui Fichte“ (p. 361).
Dumnealui povestește cum în iarna anului 1806-7 evreii din provinciile noastre poloneze au dat mână de ajutor dușmanilor țării și întreabă apoi cu încredere: „Ce? Poate că trebuia să rămână credincioși și supuși Casei regale a Prusiei pentru acea lege care le impunea mărginiri nouă și care i-a sustras de sub arbitrariul nobilimei polone pentru a-i supune îngâmfării biurocraților prusieni?“ (p. 294). Dumneasa nici nu mă va înțelege dacă-i voi răspunde în ton sec: Desigur că trebuiau să rămână credincioși. Dar dumneasa nu se mulțumește numai cu caricarea odioasă a faptelor din istoria noastră; nu se sfiește de scorniri chiar numai dacă-i par proprii a batjocori poporul nostru. Când poporul de jos din Copenhaga a maltratat pe evrei la anul 1819 „aceasta s-a-ntâmplat poate în urma escitării comercianților germani“ — o insinuațiune pentru care nu există nici o umbră de probă.
Când apoi venerabilul Thibaut4 și studenții din Heidelberg au apărat cu pericolul vieții lor pe evreii persecutați în contra poporului de jos, germanii au fost „mai omenește dispuși poate prin atingerea cu Franța“ și totuși d. Graetz trebuie s-o știe că Thibaut era un inamic declarat al francejilor, iar junimea academică din Heidelberg era pe atunci cu totul neatinsă de idei franceze și gândea tot atât de creștinește și germanic ca și tinerii teutoni de la Jena și Breslau. Și pe lângă toate acestea acest ton nespus de obraznic și de cârâitor: acest om se scutură de plăcere de câte ori poate spune germanilor vro mârșăvie.
Alături cu asemenea hulă în contra Germaniei d-sa are o imensă prezumpțiune. D. Graetz nu ostenește de-a sfătui pe consângenii săi să aibă „mândrie de strămoși“, le vorbește despre „străvechea lor nobilitate“.
N-am nimic de zis împotrivă, dar cine gândește astfel mai poate stigmatiza pe germani ca pe „inventorii nobilimei feudale“ ? D. Graetz susține că Moses Mendelsohn a emis întâi ideea că religia nu trebuie să aplice mijloace silnice și continuă apoi cu aer triumfător: „înlăuntrul creștinătății nu-i venise nimănui în minte aceasta“. Într-adevăr, nici Grotius, nici Leibniz, nici Coorhert, nici Bayle, nici Milton, nici Locke, nici Puffendorf, nici Thomasius nu avuseră asemenea idee ! După ce d. Graetz ne-a spus că „Lessing a fost germanul cel mai mare“, ne încredințează cu măreție: „că Boerne a fost mai mare decât Lessing“. Avem așadar fericirea de a onora în Boerne pe cel mai mare fiu al pământului german, suntem însă turburați numaidecât în plăcerea asta, căci ni se declară în mod espres că Boerne nu era deloc german, ci evreu.
Întreb: poate să treacă de german un om care cugetă și scrie astfel? Nu, d. Graetz e un venetic pe pământul „întâmplătoarei sale patrii“, un oriental care nici pricepe poporul nostru, nici voiește să-l priceapă; el n-are nimic comun cu noi decât dreptul nostru de cetățenie și nu se servă de limba noastră maternă decât … spre a ne batjocori. Când oameni de teapa aceasta, cari nici în vis nu înțeleg spiritul lui Natan Înțeleptul, își îngrădesc ura lor și prezumpțiunea lor de rasă cu numele lui Lessing, ce era creștin și german, atunci ei pângăresc mormântul unui erou al națiunii noastre. Cartea d-lui Graetz e privită însă de o parte a jidovimei noastre ca un standard work (deviză) și ceea ce bodrogănește el cu greociunea unui zelot se repetă în nenumărate articole ale jurnaliștilor evrei sub forma unor odioase persiflări contra creștinismului și germanismului.
La sfârșit d. Graetz mai relevează că evreii sunt poporul lui Dumnezeu și-și rezumă astfel planurile pentru viitor: „Recunoașterea jidovilor ca membrii egali îndreptățiți a cam pătruns până astăzi: recunoașterea jidovismului însă e supusă unor grele lupte.“ Spre a face ideea aceasta și mai străvezie citează cu bucurie în scrisoarea sa deschisă acea modestă vorbă a lui Benjamin Disraelis că, față cu popoarele europene, evreii sunt o rasă superioară“. Jidovimea fiind de mult recunoscută la noi ca comunitate religioasă, ce mai rămâne, ce mai poate a se înțelege alta din pretențiunea d-lui Graetz decât că jidovimea să fie recunoscută ca o nație alăturea cu cea germană și în ea. La asemenea pretenție orice german căruia-i sunt sfinte creștinătatea și naționalitatea sa trebuie să răspundă scurt: Niciodată ! Statul nostru n-a văzut în evrei nicicând altceva decât o comunitate religioasă; de la această concepție de drept, singura cu putință a fi susținută, el nu se va abate în nici o împrejurare; poporul nostru le-a îngăduit egalitatea civilă numai în așteptarea că ei se vor sili de-a deveni asemenea concetățenilor lor. Cultura noastră veche e-ndestul de bogată și de tolerantă pentru a suporta contraziceri cât de tari: cum trăiesc în pace cei ce confesează biserica singură fericitoare alături cu ereticii, tot astfel privim cu nepăsare dacă o parte a concetățenilor noștri se crede în taină poporul ales al lui Dumnezeu. Dar când această prezumpțiune de rasă iese în piață, când jidovismul pretinde chiar recunoașterea naționalității sale, atunci se surpă terenul de drept pe care se bazează emanciparea. Pentru îndeplinirea acestor dorințe nu există decât un singur mijloc: emigrarea, fondarea unui stat jidovesc undeva în străinătate, care apoi să vază de-și va câștiga recunoașterea celorlalte națiuni.
Pe pământ german nu e loc pentru o naționalitate duplă. La munca de o mie de ani a formațiunii statelor germane evreii n-au luat parte până încoace în timpul cel mai nou. Asemenea în cele trei mari epoce a muncii intelectuale, cari au determinat caracterul culturii noastre: în timpul de înflorire al poeziei evului mediu, în timpul Reformațiunii, în epoca literaturii clasice, evreii n-au jucat nici un rol sau unul foarte subordinat. Când au început a însemna și ei ceva în stat și literatură au găsit de mult asigurate fundamentele culturii germane și, atât pentru ei cât și pentru francejii imigranți, desigur nu mai puțin talentați, s-a ivit necesitatea de-a se germaniza. Mulți dintre ei au ajuns la o vază meritată ca învățați sau artiști germani, ca stâlpi ai culturii germane. D. Graetz și cei asemenea lui merg alte căi. Dar opinia noastră publică începe a-și deschide ochii. Puțini ani încă și înjurăturile la adresa răsplebei germanice (Ur-Mob) cari cutreieră azi gazetele jidoveșii, vor fi și în Germania tot atât de imposibile precum sunt de neimaginabile în Anglia.

_____________

2. Lessing a fost un însemnat reprezentant al toleranței religioase în Germania. În drama sa Natan înțeleptul el face din evreul Natan un model de înțelepciune și de virtute, o icoană cu totul opusă celei zugrăvite de Shakespeare în Shylock sau de Alecsandri în Lipitorile satelor, N.R.

3. Christeln zice cartea d-lui Graetz. Acest cuvânt e o formare în analogie după vorba germana Jüdeln, buiguială jidovească. N.R.

4. Profesor de drept roman. N.R.


III

Mai la vale publicăm partea ultimă a broșurii d-lui Treitschke asupra evreilor germani.

10 ianuarie 1880
Zi cu zi o oștire întreagă de scrieri volante și articole de gazetă dau năvală asupra cuvintelor cu care încheiasem revista mea din noiemvrie. Adversarii mei par a simți singuri că în lupta intelectuală maxima negustorească „mulțimea face parale“ nu prea are trecere; căci după ce-au ucis fiece șir al articolului meu prin tot atâtea coale de tipar pline de întâmpinări, totuși în fiece dimineață se ivește un nou luptător care vede trebuința de-a reîncepe d-a capo sângeroasa muncă.
În vravul acesta de întâmpinări se află una pe care-am citit-o cu sinceră părere de rău; e scrisoarea deschisă a colegului meu Harry Bresslau, demnă și obiectivă în atitudinea ei. Când mi-am scris articolul am gândit fără voie la un amic din tinerețe răposat deja, un bun german de origine evreiască, unul dintre oamenii cei mai credincioși, mai plini de iubire, mai dezinteresați ce-am cunoscut vrodată; deci mi-am așezat cuvintele în așa chip ca și când aș vorbi cu el și speram consentimentul tuturor evreilor cari, fără rezervă, se simt germani. Când însă un om cu convingeri de tot germane ca Bresslau, care nu poate să ia asupră-și observațiile mele despre supercreștențele jidovimei noastre, îmi declară azi că se simte adânc jignit prin cuvintele mele, eu nu pot vedea în aceasta decât o probă despre acea exagerată susceptibilitate prin care evreii germani se deosebesc de consângenii lor din Anglia și Franța. Suscepiibilitatea aceasta e atât de bolnăvicioasă încât nu mai știi la urma urmelor ce nume să alegi cu care să-ți fie permis de a numi pe concetățenii noștri izraeliți. De zici semit ți se răspunde că e o grozavă insultă; de zici izraelit o foaie din Bresslau mă mustră pentru această îngâmfată frază cavalerească; un coleg evreu de la o universitate mică, un om binevoitor care cugetă ca și Bresslau, îmi esprimă speranța că numele injurios de evreu va dispărea cu totul și nu va mai fi vorba decât despre izraeliți. Față cu această iritabilitate nu ne rămâne decât vechea mângâiere: de nu-i una, e alta.
Deși-mi concede unele, Bresslau ajunge totuși la concluzia că, preocupat de-o inesplicabilă idee fixă, aserțiunile mele sunt din vânt. Să zicem că-i așa, dar atunci de ce ideile arbitrare ale unui sfânt curios nu escită un zâmbet de comizerațiune, ci, din contra, o furtună nepomenită de întâmpinări pasionate ? Desigur numai pentru că o parte a jidovimei germane se simte atinsă prin cuvintele mele și pentru că ei ghicesc că eu n-am esprimat numai părerea mea personală, ci opinia a sute de mii de oameni. Bresslau se înșală cu totul când crede că mișcarea aceasta a fost provocată abia de la 1875 încoace de către ultraconservatori și ultramontani.
În realitate ea e mult mai veche; eu însumi am văzut-o crescând pe nesimțite de zece ani și mai bine. De mulți ani se dezbate tot mai des și tot mai aprins în conversațiile societății celei bune cestiunea cum se cade să apărăm vechea noastră datină germană contra puterii crescânde și a prezumpțiunii crescânde a jidovimei. Mulți oameni cumsecade se sfiesc și astăzi încă de-a-și da pe față opiniile lor în cestiunea aceasta, dar rezerva lor e cauzată tocmai de considerația că cele două partizi estreme ar căuta să esploateze în folosul lor particular nemulțumirea existentă, răspândită în sferele cele mai largi, și nu fiecine voiește să se espună pericolului de-a trece drept aderent al clericalilor. Mie, din contra, mi s-a părut că e bine ca asupra mișcării de azi să se rostească fără înconjur un om pe care nu-l poți ignora cu citatele din Lessing „popă netolerant“ sau „jidovul trebuie pus pe foc“.
Să nu observăm poate acea schimbare plină de consecuențe care se operează înaintea ochilor noștri ? E pozitiv că numai în Berlin trăiesc aproape tot atâți evrei câți sunt în Franța. După cele mai nouă recensimente oficiale din Franța care mi-au venit în mână, locuiau în Franța 49439 evrei (ceea ce se potrivește cu totul cu indicațiile ceva mai vechi ale lui Morpurgo pe care le-am citat); în Berlin erau în anul 1875 45.464 evrei; populația evreiască a capitalei noastre e de la 1811 încoace de patrusprezece ori mai mare, pe când totalitatea locuitorilor e abia de șase ori mai mare. Și acest neam care se grămădește cu atâta putere în centrul statului nostru și al culturei noastre cuprinde în sine pe lângă o seamă de oameni onorabili și buni patrioți și o ceată de orientali pur sang, precum am descris pe unul mai deunăzi, apoi un roi de gazetari internaționali fără de patrie, apoi câțiva potentați bănoși cosmopoliți— căci casa Rotchschild cu toate câte se țin de ea nu va susține nimenea că e germană — și în fine unele elemente de-a dreptul stricăcioase societății, elemente despre semnificațiunea cărora ne dă dovezi jargonul pungașilor, atât de mult împodobit cu vorbe evreiești. Emanciparea a fost priincioasă numai pentru că a surpat orice rațiune pentru plângeri îndreptățite. Dar pe de altă parte emanciparea a îngreuiat amestecul de sânge care în toți timpii au fost mijlocul cel mai bun pentru nivelarea deosibirilor de rasă; numărul celor ce trec la creștinism s-au împuținat foarte, iar căsătorii mixte între creștini și evrei nebotezați vor rămânea pururea escepții rare pe câtă vreme poporul nostru va ținea cu sfințenie la credința lui creștină.
Evreii cată să fie mulțumitori nouăi Germanii pentru actul eliberării lor; participarea însă la conducerea statului nu este deloc un drept natural al tuturor locuitorilor, ci fiecare stat hotărăște în privirea aceasta după propria lui socotință. Dar în locul unei asemenea gratitudini vedem într-o parte a jidovimei noastre răsărind ca buruiana rea un spirit de prezumpțiune care nu se manifestă numai în mizerabila persiflare a religiei din partea unor gazetari, ci caută uneori de-a dreptul de-a micșora libertatea religioasă a majorității creștine. Din multe exemple acreditate voi cita numai unul, relatat de gazete. În Linz lângă Rin e o școală primară catolică vizitată de câțiva copii de evreu. În ora de religie, la care evreii se înțelege că nu iau parte, învățătorul s-a servit de un manual al istoriei biblice în care se zice, conform Noului Testament, că Hristos a fost răstignit fără vină de către evrei. Numaidecât capul havrei locale s-a plâns la guvern, cerând înlăturarea acelui manual pentru că escită ură și dispreț contra evreilor. Așadar în numele toleranței pitica minoritate își arogă dreptul de-a reclama contra credinței creștinilor; pentru sine însă ea cere libertate absolută. Fără îndoială că Bresslau judecă asemenea lucruri ca și mine; trebuie însă să ne ia nouă, creștinilor, a nume de rău dacă zicem că e timp de a da piept pe față unor asemenea opinii, cari, puțini ani după emancipare, aduc asemenea fructe și că trebuie a le da piept înainte de a ni se sui în cap terorismul unei spornice minorități încurajate prin lașa noastră răbdare ?
Bresslau mă silește, spre părerea mea de rău, de-a accentua din nou deosebirea ce există între cele două mari rase ale jidovimei europene. El vorbește așa ca și când aș fi inventat eu această deosebire. Ceea ce am zis însă se poate dovedi cu acte din istoria legislațiunii franceze. Când se apropiau primele alegeri comunale și departamentale din epoca revoluției s-a depus în Adunarea Națională un proiect de lege care acorda tuturor necatolicilor dreptul electoral și facultatea de-a ocupa funcțiuni publice. Maury însă și Rewbell, alsacianul, au propus ca evreii să fie escluși de la acest drept, fiind prea urâți în Alsas. Adunarea decise în fine de-a admite, în legea votată la 24 decemvrie 1789, un amendament conform căruia Constituanta își rezervă de-a hotărî mai târziu asupra drepturilor evreilor. După consultări nouă se votă la 26 ianuarie 1790 o lege asupra „evreilor de la sudul Franței“. Evreii ziși spanioli — les juifs connus en France sous le nom de juifs portugais, espagnols et avignonais— dobândiră drept electoral activ. Contra evreilor germani ai Franței însă rămase în vigoare rezerva de la 24 decemvrie 1789, deși ideea egalităței stăpânea atunci toate capetele; ei dobândiră egalitatea abia prin Constituția de la 3 septemvrie 1791. Din acestea rezultă că francejii cunoșteau bine deosebirea ce exista înlăuntrul jidovimei și că evreii spanioli erau mult mai puțin urâți de către creștini decât evreii germani. Franța de sud însă e cunoscută ca țara clasică a pasiunilor religioase. Cât de îngrozitoare au fost acolo furia religioasă în curs de secole în războaiele contra albigenilor și hugenoților; în suta a optsprezecea încă s-au văzut aci atrocitățile luptelor camisarzilor și execuțiunea pe eșafod a lui Jean Calas, ba în anul 1815 încă terorismul alb domnea în țară, în Nâmes și Montpellier poporul de jos a ucis pe protestanți. Dacă un asemenea popor vestit prin fanatismul lui religios trăia mai prietenos cu evreii lui decât bonomii alsasiani, cari după felul lor german erau de mult deprinși de a îngădui lângăolaltă confesiuni deosebite și cari de o sută cincizeci de ani scăpaseră deja de groaza războaielor religioase, dacă acestea sunt așa atunci rezultă pentru noi neînlăturata concluzie că rasa spaniolă de evrei se adaptează mult mai ușor cu maniera de-a fi a Apusului decât rasa de evrei germani. Atitudinea evreilor spanioli au exercitat precum se vede mai târziu o influență priincioasă asupra poziției jidovimei din Franța toată, precum și asupra năravurilor imigrațiunii evreo-germane de mai târziu.
Nici obiecțiunile mele asupra precumpănirii jidovimei în presă nu-mi par înlăturate prin enumerarea foilor redijate de creștini. Cumcă evreii sunt foarte numeroși între corespondenți concede și Bresslau: cine însă cunoaște mai de aproape ruajul dinlăuntru al gazetelor noastre acela știe că redactorii nu prea sunt atât de neatârnați față cu reporterii lor precum admite Bresslau. Multe redacții sunt cu totul în neputință de-a se espune dizgrației corespondenților lor evrei din Paris și Londra. Apoi vine menajamentul pentru abonați. „Schlesische Zeituny“ („Gazeta sileziană“) a pierdut dintr-o dată șase sute și mai bine de abonați evrei numai pentru că îndrăznise de a-și spune de-a dreptul opinia asupra unor manifeste dovezi de prezumțiune evreiască. La urmă mai vine încă ceva: aproape toate gazetele germane își iau venitul lor curat din inserțiuni; pentru că abonamentul, la noi obicinuit atât de mic, nu acoperă nici cheltuielele; ce însemnează însă mușterii evrei pentru această branșă a întreprinderii jurnalistice poate vedea oricine dacă-și aruncă privirea la pagina a patra a foilor noastre locale. Eu însumi m-am convins pe deplin asupra tăcutei puteri sociale a evreimei strâns unite și solidare abia în săptămânile din urmă prin scrisorile multor oameni onorabili, cari mi-au exprimat sincera lor adeziune, dar m-au rugat cu multă insistență de-a tăgădui numele lor, căci nu se pot espune răzbunării evreiești. Dacă facem suma tuturor împrejurărilor acestora atunci se esplică de ce o mare parte a presei noastre liberale nu are pentru escesele sumeției jidovești nici a zecea parte măcar din critica pe care o revarsă asupra oricărui caz de netoleranță creștină.
Am spus: nu voim ca după secole de civilizație germană să urmeze o epocă de cultură corce germano-jidovească. Bresslau răspunde că civilizația noastră e deja corce. Îmi pare un joc de cuvinte. Toate popoarele moderne au drept sprijin munca intelectuală a miilor de ani cari au trecut. Civilizația noastră germană răsare, precum observă cu drept cuvânt Bresslau, din trei mari izvoare, al anticității clasice, al creștinismului, al germanismului; dară pentru aceasta nu este deloc o cultură corce, căci noi am contopit atât idealurile clasice cât și cele creștine cu însăși ființa noastră, încât ele ne-au trecut în sânge și-n carne. Nu voim însă ca pe lângă aceste trei puteri ale culturei să se adaoge o a patra, natura evreilor noi; căci ceea ce în jidovism se potrivește geniului german a trecut de mult în civilizația noastră prin mijlocirea creștinismului. N-o voim, repet, pentru c-am simțit amar deja cu spiritul nou evreiesc, opunându-se de capul lui spiritului nostru, ne duce poporul pe căi rătăcite.
În zilele așa-numitei „June Germanii“ — lucus a non lucendo — literatura noastră era stăpânită de Boerne și de Heine. Cu cât ne depărtăm de acea epocă, cu cât o privim mai în liniște, cu atât mai limpede cunoaștem că era un timp de decadență intelectuală și morală. Nici o epocă a literaturii noastre de la Klopstock încoace n-a produs mai puțin de o valoare trainică. Idei străine, radicale, abstracte pătrunseră atunci în viața noastră, o imitație slugarnică a tot ce e străin ni se propovăduia în numele libertății; și pân-n ziua de azi cele mai bune puteri intelectuale pe cari le avem muncesc spre a elibera și întoarce nația de la idealele negermane ale acelei epoce sterpe. Bresslau se-nșală când crede a găsi în scrierile lui Boerne ironia superioară a lui Pufendorf. Publicistului „Junei Germanii“ îi lipsește cu totul superioritatea, care nu se poate întemeia decât pe învățătura pozitivă: ce distanță între temeinica sârguință a lui Pufendorf și superficialitatea lui Boerne, care n-a gândit și n-a cercetat nicicând serios o cestiune politică! Ironia însă e justificată în politică numai atunci când răsare dintr-o puternică mândrie națională. Ce ironiza Pufendorf ? Formele corupte ale Sfântului Imperiu, deșarta nimicnicie a statelor mici. Dar, în mijlocul celei mai mari decadențe, el nu vorbea despre nația germană decât c-o fericită mândrie, iar omului celui mai mare al timpului, marelui elector al Prusiei, el i-a ridicat un monument care va dura cât statua lui Schlüter. Boerne însă târâ pe cel mai mare german al timpului său, pe Goethe, în noroi, numindu-l slugă rimată și batjocori pe germani, numindu-i un popor de slugi, cu toată obrăznicia unui om care înlăuntrul său se simțea străin de ei. Istoria a judecat deja. Boerne e mort, ideile lui învinse, scrierile lui nu le mai citește nimenea afară de specialiști, Heine trăiește și va trăi. De ce ? Nu pentru că Heine era într-adevăr o natură cu mult mai bine înzestrată decât Boerne, nu numai pentru că poezia are o viață mai trainică decât scrierile publiciștilor, ci înainte de toate fiindcă Heine era mai german decât Boerne. Operele nemuritoare ale lui Heine nu sunt acele persiflări internaționale din cauza cărora era numit „le seul poete vraiment parisien“, ci poeziile lui simțite nemțește. Astfel Loreley, copil adevărat al romanticei germane, apoi versurile De mii de ani din Grecia, care rezumă încă o dată tot ce germanii spuseseră sau cântaseră asupra frumuseții lumii elenice de la Winkelmann încoace. Heine are chiar în limba sa, ca toți autorii cei mari, o ușoară nuanță de provincialism. Goethe e franc, Schiller suab, Lessing și Fichte, oricât de deosebiți îndealmitrelea, trădează originea lor din Saxa Superioară, Heine, unde e mai puternic, e din țara Rinului, Boerne, din contra, vorbește acea limbă cultă și abstractă a gazetelor, care poate străluci și orbi, dar nu va fi nicicând într-adevăr puternică, într-adevăr germană; îi lipsește izul pământului, puterea primordială, vorbele nu se cufundă în sufletul cititorului.
Astăzi talentele sănătoase și într-adevăr însemnate dintre artiștii și învățații evrei s-au convins demult că nu pot produce nimic mare decât pe căile spiritului german, deci se poartă în consecință. Numai mediocritatea prezumțioasă se opune c-o închipuită superioritate cavalerescului Esau germanic; numai mediocritatea încearcă a introduce în sanctuarul limbei noastre strigătele de iarmaroc și păsăreasca burselor. Când ne opunem la asemenea cabazuri a elementelor rele din jidovimea noastră oameni ca Bresslau ar trebui să ne susție. O deosebire serioasă și adâncă între opiniile mele și ale lui nu pot descoperi.
Nu stă tot astfel cu scrierea polemică a unui alt coleg al meu. D. Lazarus, în dizertația sa intitulată Ce e național ?, pornește de la teza necombătută că esența naționalității nu stă numai în origine sau numai în limbă, ci în neîndoielnica, via conștiință de unitate. Dar, deși vorbește c-o elocuență patetică asupra însemnătății religiei, totuși nu cercetează mai de aproape greaua întrebare dacă o asemenea conștiință de unitate e posibilă când sentimentele religioase sunt cu totul deosebite. Din contra, dumneasa admite ca ceva dovedit că toți evreii germani sunt germani în orice privință. Și de la aserțiunea aceasta ajunge la concluzia monstruoasă că: „Jidovismul e tot atât de german ca și creștinismul. Fiece naționalitate cuprinde azi mai multe religii, fiece religie mai multe naționalități“. Tăgăduiesc absolut aceasta. Nu sunt aderent al doctrinei statului creștin, căci statul e o ordine mireană și trebuie să-și exercite puterea lui c-o nepărtinitoare dreptate și față cu necreștinii. Dar fără de nici o îndoială noi germanii suntem un popor creștin. Pentru a răspândi religia aceasta între păgâni strămoșii noștri au vărsat râuri de sânge, pentru a o dezvolta și forma au suferit și luptat ca martiri și eroi. La orice pas pe care-l fac în cunoașterea istoriei patriei mă conving din ce în ce mai mult cât de adânc a concrescut creștinismul în orice fibră a națiunii noastre; necredința chiar, dacă nu degenerează în persiflaj frivol, nu e-n stare a părăsi cu totul terenul creștinismului. Idei creștine vivifică arta și știința noastră; spirit creștin trăiește în toate instituțiile sănătoase ale statului și ale societății noastre. Jidovismul însă e religia națională a unui neam prin origine străin nouă, jidovismul e în esență defensiv nu convertitor, deci prin natura lui chiar mărginit la o rasă. La dezvoltarea jidovismutui germanii n-au luat nici o parte în curs de sute de ani; ideile lui întru cât n-au trecut în creștinism n-au exercitat nici o influență asupra statului, asupra civilizației noastre. Cine susține în fața unor fapte atât de patente că jidovismul e tot atât de german ca și creștinismul comite un păcat în contra măreției istoriei germane.
Tot atât de greșită în generalitatea cu care a fost pusă e aserțiunea că fiece naționalitate cuprinde azi mai multe religii. Cele mai civilizate națiuni ale prezentului, cele din Europa apuseană, sunt toate popoare creștine.
Acea vie conștiință a unității, condiția naționalității, nu se poate de regulă forma între oameni cari gândesc radical deosebit asupra cestiunilor celor mai-nalte și mai sfinte ale vieții sufletești. Să ne închipuim numai că jumătatea poporului nostru s-ar lepăda de creștinism; nu-i nici îndoială că nația s-a desface, că s-ar risipi tot ce numim german. Lazarus nu observă deosebirea între religie și confesie; el își închipuiește că noțiunile: catolic, protestant, jidov sunt coordinate.
Deosebiri confesionale înlăuntrul aceleiași religii poate suporta o nație — deși destul de greu, precum ne-o dovedește istoria suferințelor Germaniei. Deosebirea între catolici și protestanți, oricât de odioasă s-ar ivi la lumina zilei, rămâne totuși o ceartă în familie, înlăuntrul creștinismului; noi protestanții împărtășim cu catolicii o sumă de principii de dogmatică și morală creștină. Când vitejii noștri părinți, după o luptă aprinsă, își repuneau spada în teacă și-și întindea mânile spre a încheia pacea religioasă, ei puneau regulat în tractatele lor clauzula donec per Dei gratiam de religione ipsa convenerit. De aceea nici astăzi un german creștin nu trebuie să piarză speranța că se va ivi cândva o formă mai pură a creștinismului, care să reîmpreuneze pe frații despărțiți. Coexistența mai multor religii însă înlăuntrul aceleiași naționalități se află uneori ca stadiu de tranzițiune; dar de ținut nu poate ținea, precum o dovedește istoria popoarelor apusene, decât așa, că una din religii formează regula iar eterodocșii escepția, mica minoritate. Aceasta e poziția evreilor în Europa apuseană. Popoarele creștine ale Apusului n-au devenit însă creștino-evreiești pentru că un mic număr de evrei trăiește între ele. Ele au putut să dea acestei minorități toate drepturile cetățenești și deplină libertate religioasă; dar și după emancipare popoarele sunt în drept și datoare de-a persista în mersul început al civilizației creștine, de-a păstra spiritul creștin al instituțiilor lor. Greșeala fundamentală a dizertației lui Lazarus e că oratorul nu e în stare de-a pricepe toate lucrurile acestea și ignorează cu sumeție rolul modest și escepțional care i se cuvine jidovimei în lumea culturii creștine.
Din celelalte scrieri polemice voi pomeni numai una încă, pentru că în ea se vede un târâie-brâu c-o insultătoare prezumțiune de rasă unsă cu mir creștinesc. Cine cunoaște persoanele și împrejurările din Berlin va pricepe numaidecât de ce d. Paulus Cassel s-a simțit adânc jignit prin observațiile mele asupra abuzului de reclamă a literaților evrei și de ce d-sa m-a zugrăvit pe mine cu obicinuita-i grație ca pe un „fariseu al conștiinței moderne“. Nepriceput e însă ca un preot creștin să crează a rezolva cestiunea izraelită a prezentului prin vorbele lui Hristos: „Mântuirea vine de la evrei!“ și prin prorocia nebiblică, adunată din mai multe locuri ale Bibliei. „Toate popoarele trebuie să locuiască sub corturile lui Hristos Sem.“. D. Cassel retace însă o nemica toată, că Hristos a rostit vorbele acelea înainte de ce evreii ar fi respins mântuirea și înainte de a-l fi răstignit. A spune creștinilor de azi „Mântuirea vine de la evrei“ e o mai mare nebunie decât dacă un protestant ar zice altui protestant „Mântuirea vine de la Roma“ pentru că Luther a plecat din punctul de vedere al bisericei romane și pentru că protestantismul datorește mare parte a culturii sale bisericei celei vechi. Fiece putere intelectuală tânără care învinge pe una mai veche e fiica adversarei ei. Mărimea doctrinei creștine consistă tocmai într-asta, că, răsărită dintr-un popor semitic, au învins semitismul și a devenit o biserică universală. Dacă d. Paulus Cassel ar cerceta serios scrierile marelui apostol Pavel, a cărui nume l-a primit când s-a botezat, s-ar instrui lesne asupra acestor simple adevăruri. Vază d. Cassel de va găsi auditori cu crezare pentru doctrina inventată de dumneasa despre „Hristos Sem“, pe care testamentul nou nu-l cunoaște; noi germanii creștini ne ținem de Evanghelia fiului lui Dumnezeu. Același spirit de imensă prezumțiune se vede din aserțiunea d-lui Cassel că poporul evreiesc a fost abătut de la evlavia lui prin germanii cei frivoli. Heine învățase, se înțelege, destrămarea sa morală de la acea junime germană care s-a luptat în războaiele de eliberare (contra lui Napoleon I) !
Curios rămâne că tocmai ideile acelea ale revistei mele din noiemvrie cari pentru mine erau cele mai importante nici nu sunt pomenite de către numeroasele întâmpinări. Observațiile adică asupra vinei ce-o au germanii în împuternicirea jidovimei. Prin marile vorbe de „toleranță“ și „cultură“ ne-am lăsat seduși de-a comite o mulțime de stângăcii în învățământ, erori cari amenință a corumpe cultura creștină a tinerimii noastre, și abia acum începem a înțelege că școalele simultane primare sunt numai pentru ca să nu fie „mai rău fără rău“. E un minunat lucru toleranța, însă ea presupune că omul și-a câștigat deja o convingere religioasă puternică. Un bun învățământ elementar cată să fie pătruns în toate ramurile de același spirit. A preda istorie universală unor copii cari, după felul lor copilăresc, nu pot distinge decât bine de rău și adevăr de minciună și a o preda cu toate aste astfel încât să nu jignești nici pe protestanți, nici pe catolici, nici pe evrei însemnează a juca pe ouă și nu i-ar succede nici unui mare învățat, necum modestei culturi a unui învățător de școală primară. Nimic însă nu e mai periculos pentru sufletul copilului decât fraza fără de cuprins. E datoria statului de a priveghea cu asprime ca sub firma toleranții să nu se deprinză nepăsarea pentru religie. Și în contra tiraniei cametei exercitată pe-ntrecute de către evrei și creștini statul ar putea să dea mai multă apărare decum dă cai.
Mai însemnată decât toate măsurile puterii statului va fi însă atitudinea nației chiar. Nepăsarea și greociunea noastră ar fi putut să-nvețe mult de la virtuțile economice ale neamului evreiesc. Noi, din contra, n-am fost primitori decât de slăbiciunile și boalele caracterului evreiesc. Cosmopolitismul nostru îi ieși înainte celui evreiesc, gustul nostru de critică se bucura de discursurile asmuțătoare a presei evreiești. Un popor c-o puternică mândrie națională n-ar fi îngăduit nicicând înjurăturile epigonilor lui Boerne; un popor cu datini pe deplin formate și-ar fi păzit limba cu mai multă trezvie contra barbariei gazetelor umoristice jidovești. Înainte de toate însă destrămarea fatală a vieții noastre bisericești, gustul de batjocură și materialismul multor creștini au dat vânt prezumțiunii jidovești. În sferele frivole și lipsite de credință ale evreilor e o părere stabilită că marea majoritate a germanilor culți a rupt-o de mult cu creștinismul. Va veni vremea, și poate că nu e tocmai departe, în care nevoia ne va-nvăța a ne închina, în care modesta pietate va ajunge la oarecare vază alături cu mândria culturii. La urma urmelor orice cestiune socială grea readuce pe observatorul serios la religie. Cestiunea izraelită din Germania nu se va liniști, raportul între creștini și evrei nu va redeveni pacinic până ce concetățenii noștri izraeliți nu vor ajunge la convingerea că suntem și voim să rămânem un popor creștin.