Cerbul (Bolintineanu)

 

ÎMPĂRATUL
„Cerbuțule, mai privește
Soarele ce pare-n nori,
Căci cu ziua ce-asfințește
În lungi doruri ai să mori!

Ai să mori căci porți un nume
De divin sau prooroc...
N-ai știut c-aici în lume
Prin tăcere-ți faci un loc?”

CERBUL
„Doamne! lasă-mă cu viață
Pîn' ce crinii vor păli,
Pîn' ce mierla cu dulceață
Printre flori va ciripi!

Doamne! sunt atît de june,
Sunt atîta de frumos!
Pentru ce mă vei depune
În mormîntul dureros?

Viața trece-așa de lină!
Soarele-i strălucitor!...
Doamne! n-am cu nicio vină,
Nicio vină ca să mor!”

ÎMPĂRATUL
„Cerbul cu-umbre dulci se-ncinge...
Dragă, nu mai suspina...
Plînsu-ți inima-mi atinge...
Și nu pot a te scăpa!

Moartea doamnei mele place...
Șterge-acele lăcrimiori...
Mori ca să rămîn în pace!
Pentru mine, dragă, mori!”

CERBUL
„Voia ta-mplinită fie,
De te face fericit!
Dar ascultă-o profeție
De la cerbul tău iubit;

Pîn' ce soarele v-apune
Două pietre ridicați,
Una pentru cerbu-ți june,
Alta piatră de-mpărați!

La lumina de la stele
Împreună vom pieri,
Tu de mîna doamnei tele
Ce cu-amantu-i va domni.

Din mormîntu-mi o să crească
Brădior cu vîrful lin
Cu-a lui ramuri să umbrească
Doamne, groapa-ți de străin.”

Anul încă nu trecuse
Și pe cîmpul uscăcios,
Peste un mormînt crescuse
Brădior de munți frumos.

Bradul se pleca-n durere
Peste-un alt tăcut mormînt.
Ca sinceră mîngîiere
Pentru cei ce nu mai sunt.