Cerbul

 

Un biet de om rămase văduv, vedeți dumneavoastră, cum rămîn mulți în astă săcreată de lume mare, îi murise adecă nevasta și rămase cu doi copii, cu o fetiță Tiriana și c-un fecioraș Tirion. Dar omul nostru n-avea nimic, nici barem o mîță. Și lucra bietul om pe la cei bogați, ca să agonisească celea de lipsă pentru copilași, dar unde nu-i mamă, nu-i și pace!

Cum rămîneau copiii singuri acasă, mai mergeau pe uliță de se jucau cu alți copii, apoi îi miluia cîte-o vecină bună cu cîte ceva, iar seara se duceau acasă, unde se-ntîlneau cu tatăl lor. Una din vecine, văduva Sofe, zicea de multe ori cătră copii: „Dragii mei, vedeți voi cît de bine vă țin, am vacă cu lapte, am bucăcioare bune, cum trebuie la prunci, ziceți cătră tatăl vostru să mă ia pe mine, c-apoi și mai bine vă voi ținea!” Așa-nvățase lelea Sofe de mai multe ori pe copii.

Odată spun copiii tatălui lor, că iată ce muiere bună e lelea Sofe, și că ar fi bine să o ia el de muiere, deoarece e rău fără muiere-n casă. Apoi mai adauseră copiii, lele Sofe e și muiere bună, ne iubește și chiar a zis c-ar veni după dumneata, tată. Așa ziseră copiii-n mai multe rînduri, dar omul nostru se făcu ca și cînd nu i-ar auzi. Odată însă ascultă cu băgare de seamă povestea și sfatul copiilor, apoi le răspunse:

— Dragii tatii, eu bucuros aș lua-o, și cred că ar veni după mine, dar mi-e frică că s-ar purta rău cu voi, cum nu-i prea-nvățată cu copii, că ea n-a avut copii niciodată. Drept aceea, de va fi să mă mai însor, că numai singur nu vă pot crește, de va fi să mă mai însor, zic, mi-oi căuta una, care să fie dedată cu copii și să nu vă poarte rău.

— Ba tată, ia pe lelea Sofe, că ea nu ne va purta rău, dar altele ori pe cine-ai lua, știu că bine nu ne-ar purta, iar ea a zis că ne-a fi ca o mamă de bună.

Și se-nduplecă omul nostru, de mila copiilor și luă pe văduva Sofe de muiere. Nu-i vorbă tocmai rău nu o nimeri, că lelea Sofe avea cîte ceva și la-nceput o duceau cît de bine. Dar de la o săptămînă, de la două, lelea Sofe începu a urî copiii. În cele din urmă atît îi era de urîți, încît nu se mai putea uita la ei, de urîți ce-i erau. Bieții băieți bine vedeau, dar nu grămușdeau nici țîț, știind bine că numai ei făcură pe tată-său s-o aducă-n casă; tatăl lor încă vedea ce-i și cumu-i, dar n-avea ce face, bine știa el, că nu poți face pe nimenea să iubească, ce nu vrea. Se luase de gînduri bietul om. Dar lelea Sofe îl scoase de pe gînduri, cum nici n-ar fi gîndit:

— Măi bărbate, zice ea odată, alege-ți una din două: ori merg eu de unde-am venit, ori alungă-ți copiii de la casă.

Cînd auzi bărbatul una ca asta, mai înlemni; schimbă la fețe, se uită lung la lelea Sofe, ca și cînd ar fi voit să zică: glumești, tu muiere? Dar ea-i răspunse scurt și-ndesat: „Din două una, ori merg eu, ori duduie-i pe ei!”

Mult se gîndi bietul om, ce-ar face și cum ar urma, ca să nimerească mai bine? De muiere nu s-ar despărți bucuros, iar copiii cum să și-i duduie ca un păgîn? în urmă se hotărăște să duduie copiii, dar cum? Cu minciuna!

— Haideți, dragii tatii, zise el într-o dimineață, haideți la pădure să aducem uscățele, să ne facă mama voastră plăcinte. Și merseră copiii amîndoi cu tatăl lor la pădure. Dar fetița-și umplu șurțul de cenușe și tot presără pe cale, pînă-n pădure.

După ce ajunseră-n pădure, tot umblară de colo pînă colo adunînd uscățele, pînă se pierdură de tată-so. Dau să-l strige: „Tată, tată!” dar tata nu-i ca-n palmă. Acum nu știură-ncătrău să dea, pe unde să iasă din pădure? Dar umblînd ei așa supărați și singurei ca vai de ei, dau de cenușă și se iau tot pe urma cenușii pînă ajung deasupra satului, acolo nu li se mai vedea cenușa pe jos, dar de-acolo știau merge acasă și pe nimerite, că oamenii începuseră a aprinde luminile și chibzuiau ei unde trage casa lor. Și-au mers la fereastră și se uitară pe ochiul ferestrei, cum mănîncă tată-so și cu mașteră-sa lor plăcinte, iar tatăl lor zicea: „Săracii copiii mei, să fie și ei aci să-mbuce barem odată din plăcintele acestea calde și bune!” Dar lelea Sofe zise: „Taci, nu-mi mai pomeni de ei, mai bine-i lasă-n cioare, să nu le mai aud de nume!” Atunci copiii strigară de la fereastră: „Aci sîntem, tată!” Și-i slobozi omul înlăuntru și le dete de cină, apoi îi culcară-n căldură colo după cel cuptor. Cum erau bieții copii osteniți de cale, adurmiră cum puseră capetele pe căpătîi, iar lelea Sofe începu a mustra pe bietul om: „De ce m-ai știut tu minți pe mine? Tu ai zis c-ai prăpădit pe tăndalele acestea de copii, și iată că nu fu drept! Să știi, că mîne dimineață merg eu dar așa merg cît să nu mă mai întorc la copiii tăi și la calicia ta. Așa bărbate, dacă nu poți fi tu fără ei, vei fi fără mine!”

Nu durmi toată noaptea bietul om, iar dacă se făcu ziuă își luă iar copilașii și merse-n pădure. De astă dată Tiriana-și umplu șurțul de tărîțe, neavînd cenușă de-a-ndemînă și tot presără pe drum mergînd cîte vreo două, ca să cunoască calea, de s-ar întîmpla să se piardă de tată-so. În pădure iară făcu tată-so, ce făcu și se pierdu de copii. Începură copiii iară a-l striga, dar el nu le răspunse chiar nimic, ci merse acasă mîhnit.

— Noa, prăpăditu-i-ai? întrebă lelea Sofe.

— Prăpădit, știu bine că altădată nu or mai veni bieții copii acasă.

Așa a și fost.

Acum după ce nu aflară bieții copii pe tată-so, după ce nici drumul nu-l mai cunoscură, că o spurcată de vulpe linsese toate tărîțele. Astfel începură a pribegi prin cele păduri plîngînd. Dumnezeu le-ntări inima și-ncetînd de-a mai plînge-și căutară mure și smeură, alune și jir și se hrăniră cu de-acestea, iar noaptea dormeau prin crengile copacilor, ca să nu deie de ei vreun lup să-i mînce. Și petrecură multă vreme, Dumnezeu știe cîți ani, așa prin pădure, poate vreo nouă ani și Tiriana se făcu o fată frumoasă, iar Tirion un voinic numai ca el. Dar nu aveau haine, toate li se rupsese, de nu se mai țineau petec de petec. Dumnezeu însă le dărui îmbrăcăminte ca la pești, le dărui solzi. Într-o zi, umblînd prin pădure, văzură, că de-o parte li se rărește, ca și cînd ar fi aproape de-o margine. Și se bucurară foarte, că o să scape la largul, că doară de-atîta amar de vreme li se mai unseră și lor prin cei codri secreți. Dar Tirion nu mai putea de sete. Deci zise către soru-sa:

— Tu, soro dragă, eu mă topesc de sete, hai să căutăm undeva o leacă de apă! Tiriana însă-i zise:

— Rabdă, frate dragă, că acuși o să ieșim la largul, unde apoi cred că dăm de mai bine! Între acestea nimeresc peste o urmă de bou, plină de apă limpede. Tirion îndată se plecă să bea, dar soru-sa-l oprește zicîndu-i:

— Frate dragă, nu bea, că-ndată ce bei, te faci bou și mă iai în coarne. Și nu beu Tirion, cu toate că-l cocea setea, de gîndeai că nu alta, fără se topește. Mergînd mai departe, dau peste o urmă de lup, iar plină de apă limpede; Tirion iar se pleacă să bea, dar Tiriana-l oprește:

Frate dragă, nu bea, că îndată ce beai te faci lup și mă mînci. Și ascultă Tirion și astă-dată. Dar mergînd mai departe, cînd era mai să iasă la largul, dau peste o urmă de cerb plină de apă. Acum zise Tirion:

— Trebuie să beau, că de nu – tot plesnesc de sete.

— Nu bea, frate dragă, că-ndată ce beai, te face Dumnezeu cerb și mari năcazuri vor veni peste noi, că vor năvăli pușcașii peste tine și te vor împușca!

— Fie ce va fi, zise Tirion, eu trebuie să beau, că de nu tot mor. Și nu-l mai putu opri soru-sa, să nu bea, dar, îndată ce beu, se făcu un cerb mare și frumos, cu coarnele aurite. Acum Tiriana plîngea lîngă el, dar el îi zise:

— Nu plînge, soro dragă, că va fi ce va vrea Dumnezeu! Apoi și-a smuls Tiriana cîteva fire de păr și-a legat cerbul de coarne și-l ducea astfel după sine. Îndată și ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă, unde erau cîteva căpițe de fîn și otavă groasă pe lîngă ele; Tiriana se vîrî într-o căpiță de fîn să odihnească, iar cerbul păștea otavă-n jurul căpiței.

Nu trecu însă multă vreme și nimeriră pe-acolo neascai vînători cu căpăi și cu ogari, cum umblă ei.

Căpăii și ogarii dau năvală asupra cerbului, dar el nu fuge din loc, ci se apără, mai cu picioarele, mai cu coarnele. Vînătorii văzînd că cerbul nu fuge din loc, numai se apără de cîni, nu pușcară-n el ci merseră mai aproape, că nu văzuseră nici cînd drag de cerb ca acela, cu coarne de aur. Adică dacă ajunseră lîngă căpiță, văzură că cerbul are-n coarne o funie de păr de aur și că funia duce c-un capăt în căpiță. Desfăcură fînul, adecă acolo dormea ca dusă o fată frumoasă: cu păr de aur, cu haine de solzi de pește și ținînd în mînă căpăstrul funii, cu care era legat cerbul. Mult se minunară și de cerb, mai mult însă de fată, credeau că văd chiar pe zîna codrului. Dar ea se deșteptă în lătratul cînilor și-n vorba vînătorilor și-i era cam frică, unde se văzu ocolită de-atîția vînători armați și de-o droaie de cîini.

— Nu te teme, draga mea, spune-ne: cine ești, de unde vii, unde mergi și cum ai ajuns aci cu cerbul acesta după tine, spune-ne, că nici un rău nu ți s-a întîmpla, că eu sînt mai mare pe-aici, eu sînt craiul cel tînăr, feciorul împăratului.

Așa-i zise unul din vînători. Iar Tiriana-i spuse toată întîmplarea, vedeți dumneavoastră, chiar precum vi-o spusei și eu; îi spuse cum au rămas orfani de mamă, cum tată-său luă de muiere la îndemnul lor pe lelea Sofe, cum apoi la învățul mașteri-sa, tată-so-i dudui, adecă-i făcu pierduți prin pădure, cum apoi ei au trăit atîta vreme, iar cînd era să iasă mai la largul, cum se făcu Tirion cerb.

Și ascultă craiul cu mare băgare de samă vorbele ei, apoi îi zise:

— Draga mea, vino cu noi la curțile mele, te voi îmbrăca ca pe-o împărăteasă, te fac muierea mea, iar de cerb voi griji ca de-un frate, fiindcă el va fi și cumnatul meu.

Și merseră toți la curțile craiului, cine nu crede nu asculte, că eu nu fac pe nime cu tăria să asculte, nici să creadă, dar mie deie-mi pace să o mințesc pînă-n capăt, cum se duculește; și merseră adecă la curțile craiului, acolo o îmbrăcară ca pe-o împărăteasă și se cunună cu craiul cel tînăr. Cerbului îi făcură loc într-o livade frumoasă și era vesel și el de binele în care ajunsese soru-sa.

Dar a lăsat Dumnezeu
După bine s-aștepți rău.

Abia trecură cîteva săptămâni și craiul trebui să meargă-n țară, să vadă de trebile țărei. Crăiasa rămase numai singură acasă, adecă nu chiar singură, ci cu o froaie de țigan, care trăsese nădejde să se facă ea crăiasă, bat-o înștănțiile holă spurcată, ce gărgăuni îi umblase ei prin cap, să se facă crăiasă; destul că rămase crăiasa numai cu țiganca acasă. Țiganca hamișă și celancă ca toți țiganii, începu a arăta crăiesei cîte toate și-a-i spune cîte verzi și uscate, de gîndeai că-i o meliță. Odată o chemă pe crăiasa-n grădină să-i arăte lacul. Acolo se pun într-o luntre și – ce face hăranca ce nu face, că răstoarnă luntrea și crăiasa cade-n lac și se tot cufundă, că țiganca pe nesimțite îi legase o piatră de moară de grumazi. După aceea merse-n palat și se îmbrăcă în hainele crăiesei.

Dar din fundul lacului ieșea un glas bulbucind prin undele lacului și printre bulbucii de nufăr:

Frate, frate Tirioane,
Vino bag-a tale coarne
Tocma-n fundul ăst de apă
Unde soru-ta se-nneacă,
Că piatra rău o apasă
Și-i zdrobește a ei oasă,
Iar apa o-năbușește,
Frate, frate te grăbește,
De moarte o mîntuiește...

Și cerbul bine-auzea, dar nu-i putea ajuta nimic, că și el era legat d-un stîlp de piatră, îl legase țiganca, deci îi răspundea soru-sei în cîntec:

Soră, soră, draga mea-re,
Duce-m-aș să am putere,
Dar țiganca m-a legat,
De un stîlp m-a ferecat...

Într-acestea sosi și craiul acasă. Țiganca îmbrăcată în hainele crăiesei zăcea pe pat și se văieta, că nu mai poate de beteagă. Craiul, crezînd că e crăiasa lui, o întrebă ce-o doare, să meargă după doftori, dar țiganca-i spuse, că ea nu se mai scoală pînă nu va mînca carne din cerbul cel cu coarnele de aur.

— D-apoi cum? să omor eu pe cumnatul Tirion, pe frate-tău?

— Omoară-l, bărbate dragă, poruncește la pușcași să-l puște, că de nu mănînc carne din el, tot mă prăpădesc!

Și craiul, ca să se tămăduiască muierea, porunci pușcașilor să meargă să împuște cerbul. Ci cînd se apropie de el, el așa cînta de jalnic:

Soră, soră Tiriană!
Vino și-ți fă o pomană,
Scoate-mă de la pușcași,
Că de nu mor mintenași!

Și Tiriana auzi glasul cerbului și-i răspunse-n cîntec:

Frate, frate, suflet dulce,
Și pe mine stă o piatră,
La tine nu mă pot duce,
Numai cît nu-s înnecată!...
Că-s în apă aruncată.

Auzind pușcașii cîntecele acelea, îi lovi mila și nu vrură să-mpuște cerbul.

Deci zice țiganca către craiul:

— Trimite măcelarii să-l belească, să mănînc carne din el, că de nu tot mor.

Și trimise craiul măcelarii să belească cerbul.

Dar cerbul cînd mi-i zărea,
Ieși afară, ieși din lac,
Se izbea și se plîngea:
Ieși afară și mă scoate,
— Soră, soră suflet drag,
Soră dragă, de la moarte...

Dar soru-sa iar îi răspunde:

Frate dragă, suflet dulce,
Și pe cap îmi stă o piatră,
La tine nu mă pot duce,
Numai cît nu-s înnecată!
Că-s în apă aruncată.

Și măcelarii auziră tînguirile cerbului și glasul din apă și li se făcură milă de cerb și nu-l beliră, ci spuseră craiului toată întîmplarea. Craiul numaidecît merse înlăuntru și se uită mai bine la crăiasa lui cea beteagă, adecă, aceea era țiganca, deci îi porunci iute să-i spună unde e crăiasa și cum cutează a face un lucru ca acela, dar țiganca hoață, răspunse numaidecît craiului:

— Înălțata crăiasă s-a jucat cu luntrea pe lac și s-a înnecat, apoi eu am gîndit să nu-ți spun nimic, fără să mă îmbrac în hainele ei și să mă fac crăiasă de voi putea, că tot am trăit noi bine odată...

Craiul porunci de dezlegară cerbul, iar acela-n fuga mare merse la lac și scormoni cu coarnele pînă dădu de soru-sa și o scoase deasupra apei, apoi îi dezlegară oamenii piatra de la grumazi și-n scurtă vreme fu iară sănătoasă, ca mai înainte și spuse craiului toată întîmplarea. Bulbucii de nufăr sînt din lacrimile Tirianei, că pînă atunci nufărul nu avea flori.

Craiul apoi porunci de legară pe țiganca de coadele la două iepe sirepe și pe una o mînară într-o parte iar pe alta-n altă parte, de făcură tot mii de bucățele din ea.

Craiul cu crăiasa apoi au trăit de aci încolo multe zile dalbe, dar s-or fi stins și ei acum, că e mult de atuncea: despre cerb însă n-am mai auzit nimic.