Celebrări
Volumul de versuri „Celebrări” a fost publicat în anul 1978 la Editura Cartea Românească. Coperta a fost realizată de către autoarea de literatură pentru copii Francisca Stoenescu. Pe coperta a patra, în antet, este imaginea poetului Valeriu Pantazi, sub ea este scrisă o dedicație editorială a lui Nichita Stănescu.
Partea I-a
[modifică]O zi imensă
[modifică]
Pot fi atît de viu ca răcoarea
prin sîngele de piersică stînd
în bătaia lunii
Astfel
vă spun, va fi o zi imensă
și vom gîndi privindu-ne în ochi.
Eu am văzut:
iubirea e un nufăr
dar cum vă poate spune aceasta nufărul?
Aici se arată Dimineața
[modifică]
Din acest loc numai un Munte
se poate înălța!
Treaz și fără pămînt
fără nori deodată!
Numai un Munte!
Păsările cum să fie,
înalții pini și mesteceni,
izvoarele-vulturi?
Dar eu vin și nu întreb,
am întrebări și nu întreb:
Are din stele veghea luminii
Are din aerul lumii lumină
ca țărmul Mării, ca hyacintul
tremură-n ochiul meu!
Ziua în oraș trăind și visînd
arborii de pe Calea Romană
iarba din streașină
apele-n pînza ploii ca nouri
peste zare terasele albe, albastrul
pasărea cîntînd în luminișul Pieții,
Liniștea liniștii din amintire...
Îmi desenez acum chipul
în aerul cerului cel mai frumos.
Piept de argint al Dîmboviței -
poartă-mi privirea la Istros -
la Mare!
Nu am văzut hyacintul:
să iau aminte
cum în amurg se zărește.
Cum în amurg se zărește
[modifică]
Cît de ușor este aerul bun al zăpezii !
îl despic traversînd grădini
pot să fac semn cu mîna
și să cînt pentru ființa care aude,
să fac semnul iernii, asemeni
ramului cu desene subțiri
cînd zăpada respiră liniștea albă
ce-i dăruise.
Zborul păsării descoperă muguri...
Ca și cum aș zări flori
mă aflu într-o amiază
primăvăratică
mă aflu călcînd vastitatea
visul acesta iscînd vesperale lumini
frunzelor necăzute
îmbrățișărilor limpezi
cum numai zăpada și sabia sacerdotală
pe fruntea poetului !
Fără de timp
[modifică]
Cuvinte tinere, cuvinte vechi
să celebreze pămîntul asemeni iubirii
cum Poezia
șina tramvaiului
ce se îngroapă lîngă semănături.
Pun urechea la umărul grav al lumii,
pun gîndul să audă
o pregătire de cîntec
acolo unde se împarte viața în grîu
unde cuvinte tinere, cuvinte vechi
sunt asemeni pămîntului.
Semințe ce au vîrsta lumii
încă o dată mă cheamă:
stau ca un Sfinx
și se acoperă cerul cu stele
din luna avril a universului,
din timpul de netăgăduit
al acestui pămînt
ca o frunte !
Stau ca un Sfinx
și se acoperă zăpada cu grîul
fără de timp
al lumii.
Soare în răsărire
[modifică]
Ca în adîncul lumii cade noaptea
din butucul fierbinte al Osiei.
Se trezește Orașul pentru marea
călătorie a zilei
Pe prispele Vrancei soarele aprinde
mugurii de stejari, înstelații bouri
Înstelații !
Și aud prin tălpile mele
cum rădăcinile crapă asfaltul.
O zori !
Pasărea voastră trandafirie
se odihnește în vîrful Muntelui.
Aici se topește un drum de cîmpie
în poarta de fier a Danubiului !
Aici se arată Dimineața
Lună neapunînd
Soare în răsărire !
O zi imensă (1)
[modifică]
Am vrut să adorm pe lespedea solară
și-am adormit abia tîrziu, spre seară
era un Soare mare și de piatră
cum doar un zeu și-un tată își au vatră
erau în juru-mi stîlpi înalți și scunzi
pe după ei de timp să te ascunzi
să te ascunzi de-al Timpului imper'
să vezi cum urcă steaua în ether
din gura de stindard ca un balaur
la umbra munților cei mari de aur.
Am vrut să beau din vinul cel mai vechi
să pun în țeapă țapul prin urechi
și carnea lui s-o părpălesc de viu
am vrut să știu ceva ce nu mai știu...
Coboară peste trupu-mi lunga seară
Voi adormi pe lespedea Solară !
Soare și zeu
[modifică]
Dar iată că noaptea înaltă se așează
pentru tot ce-i al lumii :
Pădurea nu doarme căci muntele Omul
privește prin raza golită a lunii
Și cerul, un Cosmios tînăr, Înaltul
în pîntecul viu și fierbinte de piatră
sărută cu gura luminii bazaltul
fecioara pămîntului Poartă.
E mult întuneric în roata luminii
Izvorul învîrte pămîntul spre zi
cu mîinile galbene caută crinii
Luceafărul care-i privi și muri
și veșnici, ca numărul fără sfîrșit
se pierd în rotire solară
cu Cosmios tînăr în piatră-nvelit
Sămînță a lumii e iară
și Timpul e tînăr și stă nemișcat
- tăcerea păzită e cîntec -
În muntele Omul el s-a arătat
în peștera lui ca un pîntec !
Lespedea solară
[modifică]
O, Tată al meu din Zece
o, tată al meu, câte planete sunt ?
Ridică-mă pe umeri să văd ce se petrece
în universul tânăr și cărunt !
Retează tu cu spada atât de grea și scurtă
căci iată, îmi intră-n gură aceste albe flori,
Și nu mă tem, e floare de cucută
și-mi crește o aripă cu care am să zbor,
Și tu începi să semeni cu Soarele-n amiază
suind la stele glasul din osul tău domnesc
Ești amintirea ce rămâne trează
și bourii de piatră în coarne se clintesc
Tu semeni cu viața de către-mi este dor
trecând în Cântec simplu, înzăuat pe cal
Și simt cum în artere îmi urcă un popor
O, Soare al meu - și Zeu - și Tată - Decebal !
El spuse
[modifică]
- Pletele și barba umbresc grîul și iarba
Nici voi, nici cei care se vor naște vreodată
din voi nu vor pieri, bucurîndu-se de toate cele bune
- Ești pregătit ?
- Sunt pregătit !
Se urcă-apoi precum un Zeu și Faur
gîndire pură
frunte cuprinsă în polen
plutind și luminînd
pe muntele de aur
alături cu vecia
ce-i răsucită ghem
La depărtări de bezne în care nu auzi
- acolo unde umbra tăcerilor o pierzi
se distingea lovirea dintre ciorchinii uzi
crescînd încet în jurul frunzei verzi
El, fără osebire-n sclipirea lui curată
se-asemăna cu soarele-copil
mirîndu-se de recea lumină ce-l desfată
ca florile, în noaptea de avril.
În jurul depărtării pluteau popoare ninse
puternice și rare
cu cușme de vătui
asemeni nemișcării se-apropiau prelinse
și se-adunau chemate
la semnul nimănui.
-Să ai grijă de munte și de cîmpie
muntele este de aur, cîmpia de aur.
- Să nu intri cu sabia în apa Mării
- Să aperi ce scrie în Carte
- Ce scrie știu !
- Știi dar uiți și uitarea e moarte !
- Ce să nu uit din Carte ?
- De vindecare și de uitare.
* * *
Îi simt ființa-n largul zării
nestinsă, pe pămîntul meu - de oboseala depărtării
din nou îmi pare Timpul greu :
- Tînăr vei fi la Sarmisegetuza !
- Puternic vei fi la Ramidava !
- Înțelept vei fi la Kogayonon !
- Unde sunt aceste cetăți, unde sunt ?
- Sunt aici neatinse de vindecare
și de uitare !
* * *
- Spre locul unde sfîrșesc pădurile
acolo unde marea cade în nemărginire
și stelele fug în lumină.
- Nu există drum înapoi
călăuză fiind numele lui
Timpul stă direct între noi !
-Scriu mai mult decît sigur
înfiorat de ceea ce știu
de întoarcerea mea la plecarea deplină !
- Acolo marea
cade în nemărginire
și stelele fug în lumină !
* * *
Prietenoase pămînturi de viață
și un cuvînt liniștit - căpătîi
ne-a lăsat ca pe o dimineață
Decebal - numele lui !
El luminează și-i nepieritor
El ne-a lăsat numele înghițit de fîntîna de soare
mai greu decît eternitatea
mai ușor ca o boare.
* * *
Privesc sufletul lui cum nu doarme
veghind mileniile de belșug,
Se trezește pe grui cu picioarele-n arme
și cu mîinile grele uitate pe plug.
EL, cu suflarea lui scobește piatra
EL, cîntă blînd, de înfioară spuza :
Și fumul urcă liniștit din Vatra
De la-nceputul lumii - la Sarmisegetuza !
Soare și frunze
[modifică]
Din ochiul pămîntului soare și frunze
timp de corolă - șarpele cerc
urcă lumina din limpezimea
uliului prins între umerii tăi
Pîlcuri de stele îngemănate
pe malul mării s-au odihnit
treptele lumii - nesărutate
pe unde trecem la nesfîrșit.
Cotyso către Ovidiu
[modifică]
...Lăsînd în urmă Marea mea rotundă
păduri, neașteptatul grilaj al nemișcării
Poesis către veghe, către pîndă
m-ademenea, Ovidiu, pe muchiile zării
Străfulgerat în față de-o creangă desfăcută
am retezat-o iute cu un cuțit de os
prinzîndu-i trunchiul tînăr, de prisos
la vîrf, c-o rază limpede, de iută
Și cum priveam curbura-i de aproape
mă-nfioram că soarele se vede
tăiat în două de curmeiul verde
și tremurînd din arcul meu să scape !
Poeion
[modifică]
...Iubirea, spune genium - demult fiind iubirea
asemeni Orașului Romei uitarea
căci tinerii știu cum iubește Catul Valerius
cum apele fluviului Po
de două ori o mie de ani
albele lire - petale un cîntec acum de iubit
vor rodi.
Marea și Muma
[modifică]
Spune
Spune ce ai văzut !
Marea și griul îmi luminară privirea !
Stejarul - aici - pretor al țărmului mării
și arinii tremurători
printre casele albe
sălcii argintii lîngă piersici
cireșul și trandafirul
Spune ce ai văzut !
Cum spicele îl loviră pe Alexandros
în piept și cum calul lui
se împiedică de bostanii teribili
- teribili !
Asini copilăroși rumegă mohorul
și un bătrîn cu nuiaua de salcie
mînă bobocii de aur.
Cetății eterne la țărmul mării eterne
aici la margini cum și departe
la marginea trupului meu
sîngele este la fel de roșu ca-n inimă.
I I
Iată cum te cinstesc
vei auzi numai ușoara luptă
a unei gîndiri - cu trupul ei plutitor
acel suflet învățat să te rostească
spune-mi :
și voi tămădui de uitare
și sublimînd vestirea tainic
mă voi simți făcut din focul
florilor tale
și treaz de scrierea vestirii
mă-ntorc acolo, undeva
la pieptul tău
adînc și viu, netulburat de nici o stea.
I I I
Ce muzică vestind de departe
ca un suflet al meu ce mă face să știu
deodată fără putere și fără pustiu
fiind treaz și alb de un singur gînd :
dacă sufletul numai al meu, cu putere
pot să mi-l regăsesc în pieptul tău respirînd
cu zîmbet cuvîntător vei vedea lumea
străzile lungi către cîmpii întinse
Orașe mari dezvelindu-se în zori...
Trei cuvinte - o linie pură ca o dovadă -
am băut rouă
roua pieptului tău
pămîntul era cana
lut aer trestie
prin care cîntai
băui cu muguri
roua pieptului tău.
Pămînt virgin
[modifică]
Am văzut seceratul
o barbă tînără pe acest obraz al lumii
roua sărută acum.
Pe drum e un luceafăr
pămîntul înflori
ca tresărirea umbrei.
Ca tresărirea umbrei
iartă-mă că te miros trandafirule
cînd tu pentru mine ești
o inimă roșie.
Desferec
[modifică]
Aproape că tremur prin mîinile mele
cum stau să ating hîrtia curată
cu simple cuvinte
cînd cerul atinge pămîntul
cu duh și semințe
Desferec din gura-mi pustie
cîntarea de ziuă
căci ziuă e ea pretutindeni
și umbră.
Aproape că tremur prin ochii mei
cum stau să ating curata lume
căci lumea nu mă atinge
ci stă nemișcată în față-mi.
Niciunde nu-i scris că e timpul
să ating lumea
Dar dacă e timpul s-o văd
e și timpul să scriu c-am văzut-o :
Îmi iau dezlegare din fire
să spun că-i frumoasă !
Îmi iau dezlegare din fire
să spun că e bună !
Îmi iau dezlegare din fire
să spun că-i firească !
Îmi iau dezlegare din fire
să spun că e una cu timpul, istoria
taina luminii
cu toate aceste
Îmi iau dezlegare din fire
să știu ce nu este !
I I
Partea a II-a
[modifică]Celebrări
[modifică]
MI S-A PĂRUT O LEBĂDĂ RUPÎNDU-SE DIN ZID
CU CARNEA FOARTE ALBĂ, IREALĂ.
O, DULCE AMINTIRE, STRANIE OBOSEALĂ
ÎMI DECUPEAZĂ PĂSĂRI DIN FOI DE OZALID.
I
Se vede prin carnea Orașului armonia de tibii și femururi, culoarea îngropată în noapte și luna alternînd. Cortine boreale căzînd din cînd în cînd și galeria.
Suntem pe seară, soarele e pal și balerini în teatrul ideal. Cei obosiți căzînd încet pe gînduri sunt spectatorii primelor cinci rînduri.
Se aud claxoane și troleibuze
sărut pe buze și în neștire
adorm în somnul unei Meduze :
decar de piatră cu lungi menhire...
Fetele tinere îl înconjoară pe zeu
scena e statică și se repetă
zeul e tînăr, ca un semizeu
măsor distanța cu o ruletă.
I I
S-a revărsat apoi o nemișcare
puteam să spargem frunzele c-un țipăt !
Cum stă hieratic luna îți descopăr în aer
ființa...
Aud :
dorm angrenaje în uleiuri reci
și un miros de ardere a lumii
zîmbește ca un demon,
mă atinge.
I I I
Cum aerul se atinge cu pămîntul
va fi acest poem în preajma ta,
tu fă lumină și curați pereți
vor crește apărîndu-ne.
Un joc ce încă mai deosebește
întîrziații călători prin stații
voi celebra
și somnul florilor căzute-n apă
visînd tîrziu, lîngă șoferul tînăr
voi celebra.
I V
Iată, nu mă deosebesc de tine
dacă asculți un singur tremur
al aerului luminat - cuvîntul
pe care îl aduc zîmbind - pasaje
din timp trăi - vom bucuria
stelelor tinere iluminînd Orașul.
V
Mi-ai spus atunci cuvinte după cuvinte - salbă
rîdeam pe bulevarde - și cum ningea întruna
tu ai văzut că fruntea de ger îmi este albă
și ca un crin, pe frunte
ți se topise mîna.
V I
ȚI S-A PĂRUT O LEBĂDĂ RUPÎNDU-SE DIN ZID !
Tu, Secole !
[modifică]
Este ziuă în pîntecul trandafirului
mușcînd de tălpi colți de jar
o cîmpie întinsă și plină de lumină
nivelînd viitorul.
Soarele lăcrimînd pe tarabele cu mărar.
Mari întrebări rămîn cum zici tu
năclăit de lumina amiezii
tu, Secole !
Sunetul acestui cuvînt îmi
rănește grumazul
trece un mileniu adînc de tăcere
ora uitîndu-și răgazul,
timpul aspru de vis
voi da drumul la cîini căci se zbat în curele
se aude nisipul prin geamul deschis
cum încearcă să muște
din stele.
Păsări în nouri
[modifică]
Cînd voi zări în raza lunii
podoabele unui Oraș
asemeni mării care poartă frunze
cînd voi zări puterea nopții
tăiată de lumini și lună
tramwaiele vor trece mute, se va vorbi
șoptit - șoferii
vor trage lungile mașini cu brațele
lîngă trotuare
și vor fi nori subțiri acolo
la tîmpla lunii lunecînd
vor trece peste Oraș asemeni doar mării
care poartă frunze
și-n liniștea ca de pustiuri
vom auzi ușor chemînd
păsări în nouri.
În urma stelei arsă pe coline
[modifică]
Mașini - eu văd aud cum somnul
vă mîngîie tîrziu, dar nu și visul -
Eu vă aud cum rătăciți corăbiile
cețuri !
Adîncuri săturate de adîncime !
Asemeni cui aș mai putea iubi ?
cînd toate florile m-ar odihni
cum trece luna către altă zi.
Mînia voastră, viața, supărarea
asemeni sunt - cum valurilor, marea
oglindă de-ntuneric așternînd :
mă luminează luna nopții blînd,
acum cobor și v-aș lua cu mine
în urma stelei arsă pe coline.
Poem al serii pe terase
[modifică]
Sus - pe terase - serile-s lungi și tăcerea
pînă în vis, ca în vis n-o găsesc nicăierea
cana din care beau e un clopot
al uraganelor, casa o peșteră
în care planete mari explodară...
Cel născut din izvor unde murmur izvoară
Cel ce este izvor - cu vechi sunet să-l doară
a venit murmurînd, murmurînd mi-a șoptit :
Sparge cana aceasta cu vînt otrăvit !
Lasă aștrii să moară departe
în peștera cerului lasă-i să moară !
Cel ce este izvor numai murmur izvoară...
Cântec
[modifică]
Intră pe ușă încet
lasă mîncarea pe masă
în casa aceasta de pămînt
de pămînt, de pămînt.
Mîncarea se răcește
la rădăcina leandrului.
Destupă o sticlă adîncă de vin
cîntînd încetișor
cu mîinile amorțite
de pămînt, de pămînt.
Dimineața naște
puternic văzduhul
cartofii mai aburesc
vinul e bun și adînc.
Luparul
[modifică]
Pe o piatră mai morocănoasă
ca tăcerea lui ursuză și morocănoasă
pe o piatră ca un susur
ca sfiala răsuflării lui
pe o piatră lină
ca liniștea lină plină de singurătate divină
fierul ars în foc și stins cu apă
înviat de flacără și de apă stins
stins ca moartea ca să și omoare
și tăios ca vremea iernii care
taie fierul ierbii
Luparul cuțitul și-l ascuțise.
2
Vara sorilor îngheață stelele ce-s mai departe.
dulce timp de ce mi-e greață
nu de viață ci de moarte ?
3
Eu au fost doi : doi se luptară
își împărțiră - ce altceva decît lumina -
stau între ei : lumină întuneric
stau de o parte : lumină și moarte
stau de o parte : moarte și moarte.
4
Păianjen și Himeră - diminețile mele
5
Ei, cei ce mor în ei, i-aud cum mă aud
dacă am fi mai grei
am fi și Nord și Sud
și liniște am fi
am fi și întuneric
iar tu mai către zi
iar eu mai către noapte...
6
Nu îi atingeți căci or să sufere
ei sunt Aceia fără de numere !
7
Și dacă nu sunt mort
ia mîna de pe barba mea
ia mîna de pe barba mea !
lupul m-a mușcat
era un copil de lup și între coaste
cuțitul îmi alunecă din greșeală !
și dacă nu sunt mort
lasă-mi sîngele pe beregată
lasă-mă curat
de dintele lui cosmic trist și însîngerat !
muri ca lumina și înțepeni ca lumina
și iată că se face întuneric se face zi
se face întuneric
mă lasă singur cum vine frigul
cum vine frigul de alb și singur !
8
Lumină - leagăn - sunt un păianjen
Lumină - sferă - sunt o himeră
9
Treci înainte ca să te saturi
de tine Timpule - de ele - laturi !
10
Prin mijlocul Căii cum ar fi un rai
limpede-i lumina între care stai
De jos crește iarba și de sus zăpadă
crește greu zăpada iarba stă să cadă
și cum stă să cadă dintr-un cer de iarbă
blîndă peste umeri, aspră peste barbă
ce-ai putea să numeri, ce-ai putea să uiți
te priviră stele - nemișcate - iuți !
Să fie o seară
[modifică]
Să fie seara de iarnă
cînd frunzele încă nu au căzut.
Se aud milioane de stele afară...
Fulgii pietroși între șine de fier.
Părul tău să-l ating
și o lume va fi
o doresc atingînd foile albe.
Și seara de iarnă este o seară
cînd încă frunzele nu au crescut -
au înmugurit
Deschide-mi fereastra !
Uimire, farmec...
[modifică]
Clipă de clipă un sunet
cumplită pândă fac - aud
Cuvintele
oglinzi și talisman, cer vesperal
fragil ca sunetul desfolierii
ca amintirea umbrei
Vulturii dimineața deschizînd aripile
același cer și același pămînt
Soarele
tăind urme adînci
urme adînci și aripi deschise
prin aburi imaginea autocarelor
pe Podul Operei
fete inocente urcînd treptele Facultății
Spre fruntea zeului un sărut trimite ușor
o floare:
Zeul e soarele !
În umbră fie rădăcina poemului
urme adînci, aripi deschise
mă gîndesc la singurătate ca la o floare
deschisă pe jumătate
și melcii nestăpîniți
fulgerător sărută
eterul.
Pădurea în urma cumplitului soare
[modifică]
Știu că pădurea în urma cumplitului soare mă uită
noaptea cînd miriști de raze îmi pune sub talpă
Doar un Oraș am iubit cum un sunet
auzi cînd adormi pe o mare.
Doar un Oraș visul lunii aduce,
el m-a privit de aproape, a plîns
frunza lui mi-a lipit-o de frunte
ca și cum pe o stea mă aplecam.
Mă așteaptă să vin cu rouă puțină
poate un fir de polen mi-a rămas între gene
cînd privirii steaua venus și umbra
nu am zărit-o.
Sau să trec și ființa vîntului
să-l atingă
să-mi rămînă o clipă în preajmă
De-aș iubi, cel mai mult pe pămînt
aș iubi așteptarea.
M-a rănit cînd am rupt
de la capătul ramului floarea
cea înflorită aproape de-a stelei lumină :
niciodată nu m-a uitat
nu mi-a spus un cuvînt
nu a vrut să-l ating.
Visarăm Cosmosul !
Și acum nu sunt departe
visul lumii aduce deasupra Orașului
gelul frunzelor lui
mă ninge absența, răsare ca ființa vîntului
să-mi rămînă o clipă în preajmă.
De ești aproape
[modifică]
De ești aproape rănește-mi doar închipuirea
prin care ziua trece
prin care norul pe cîmpie
sau vulturul aruncă umbra lor ;
va fi un timp mai mic și trecătorii
vor povesti copiilor
că au văzut lumina trecătoare.
Se face seară
de ești aproape rănește-mi doar închipuirea
prin care...
Zbor
[modifică]
În altă viteză, în altă lumină
în marginea pragului, ochiului meu
rămînă secunda și umbra rămînă
în altă viteză rămînă mereu !
Se-nclină talazuri de grîuri și rîuri
și pasărea șade în zboru-i de sus
în altă lumină de alburi și viuri
viteză din care - în care m-am dus !
În vremea aceasta adie pămîntul
suflarea lui caldă mă trage de piept
în altă viteză și carnea și gîndul
mă spulberă-n visul pe care-l aștept.
O, timp și culori despicate-n privire
mai doare-mă încă, ruptură deplină !
și sunt și voi fi pe aceeași rotire
în altă viteză, în altă lumină !
Voi scrie...
[modifică]
...Și doar asfințitul va pune sub stele
un semn.
Focul din pântecul lumii e greu
ca un copil veșnic.
Pe mările cerului valuri
pasărea soarelui acolo rămîne,
aici despărțirea
pescăruși argintii ca pădurea tânără
fremătători
Același vînt prin planete
cu mult înainte
soldații crinii galbeni ai pustiului
voi scrie
și doar asfințitul va pune sub stele
un semn.
Cu linii drepte de maci
[modifică]
Vom colora poienile, vom desena pe deal
cu pete de tineri stejari
cu linii drepte de maci
cu sinusoidele crinilor
cu galbenul rapiței arzătoare
cu o pată a crizantemelor vom amîna toamnele
fuga zilelor către nopți
fără nici un prieten pierdut
fără nici un anunț grav pe programe
fără să amînăm întîlnirile
fără spaime
fără mîinile mele odihnind bucuria poemului
ci doar cu aceste cuvinte.
Împotriva morții
[modifică]
Și iată parcă iar a rămas
ceasul în urmă
și e dimineață
soarele nemilos
și parcă ceasul tremură în perete,
ce sens poate avea toată povestea asta
cînd am o rană uriașă, nevăzută
prin care îmi pierd toate gîndurile ?
o rană uriașă, nevăzută,
prin care fugi acum adolescența mea
ca un fluture !
Ce ciudat este gîndul meu
către tine, prietene...
Ce frumoasă arhitectură au aceste idei
călătoare
Rușinat, universul le trece cu vederea
dar ele ajung la tine ca o apoteoză
ca un cor alegoric, mirific în spatele
broaștei țestoase.
Așa am înaintat în această dimineață
apărat sub carapacea
unei imagini solide
ce nu mă părăsea !
Culorile proaspete pe care le arătam lumii
cu inocență,
curajul teribil al zborului - vîntul curat.
Ca să arăt lumii aceste culori
puteam să ard !
Ca să arăt lumii fragilul
puteam să mă spulber !
O, cenușă și vînt !
Iată că acum mă invită broasca țestoasă :
pătrunde în carnea incertă și caldă
asemeni mezului de pămînt al fructei
fii de bunăvoie apărat ca de o mumă
de această formă a timpului matur și tînăr !
Laba regească a leului se culcă
pe spinarea noastră
și nu ne face vreun rău
apa și pămîntul ne rabdă
căci iată florile aproape sunt și iarăși
comete străbat depărtarea,
alături de botul animalelor bem apă
și nimeni nu ne înspăimîntă
cerul se lasă pe noi - aproape
ca un foc este noaptea
stelele stau nemișcate
așteaptă - și spun :
Steaua pămîntului ajungă-vă !
Ceasul din nou a rămas în urmă
poate că nu observ și de aceea ți se pare lumina,
prea mare, e prea dimineață - spui -
și soarele nemilos...
Dar amintirea noastră este această Dimineață
în care noi am hotărît
să folosim pentru ultima oară
tunurile cimitirului
dar împotriva intrării,
a morții
și noi luarăm linia de ochire îndelung
pînă la lacrimi
cu mîinile amorțite am pregătit salvele.
Tu între timp îngrijeai fiii tăi
îi creșteai
și în ceasul de răgaz visarăm amîndoi
această Dimineață !
Toamna ca un evantai
[modifică]
Toamna, ca un evantai de oțel
pentru soare
cuceri Orașul.
Dinspre cîmpia stropită de pompe imense
veni o mireasmă de ierburi - răcoare
mirosul mi se limpezi.
Pe cer se vedeau sateliții enui luceafăr urcînd spre zenith.
Este ora la care doar liniștea urcă
și un cer colorat în tonuri descrește
pînă la violet orizontul.
Pornesc liniștit
mă îndepărtez.
Cum se înalță pădurile albe ale mării
[modifică]
O zi de muncă în cer e mai grea
decît pe pămînt
arcul voltaic al zării
îți trece prin frunte
lumea se leagănă leneș, e mică
vîntul e numai o apă și o undă tăiată
de elicele norilor.
Acolo stînd el și ascltînd prin oasele lui
și ale turnului macaralei
o bătaie în fierul amorf, care - ngheță
se face cristal pînă în gîndurile
care-l însingurează,
o bătaie în fierul care se face clopot,
el stă pe un clopot acum ce-l vesti :
placa pe care o ținuse în ghearele lui în
mușchii lui în coastele pieptului care
demult
nu mai sunt decît niște cabluri și niște
triunghiuri rigide de fier cornier
niște late platbande cu scripeți,
placa sunase asemeni doar rarului clopot
căzut peste trupul unui bărbat...
Patru zile nu auzi nimic decît un sunet
de fier lovit cu viață
patru zile nu a mîncat ci doar
și-a lipit buzele de fiarele
brațelor lui de oțel, albite de rouă.
Patru zile barba i-a crescut
atît s-a luptat bărbatul acela cu moartea
cu viața
apoi cineva a strigat pînă la el, i-a spus :
Nu ești vinovat !
și cuvintele au urcat prin văzduh
cum se înalță pădurile albe ale mării.
Poemul unei dimineți
[modifică]
Confuz nu poate fi răsăritul
confuz nu poate fi întinsul loc al cerului
nici acest gînd bucurie-tristețe
noaptea trecuse reală
ca un blestem
noaptea fugise, se îndepărtase, trăisem
stelele dispărură
ca o privire ce rătăcește tot mai departe
cai adăpîndu-se la gurile fluviului
în îndepărtata mare.
Argint și acant
[modifică]
Noaptea în care frigul dărui
viței sălbatice frunze albastre
Noapte în care frigul sărută
ferestrele albe
Mîinile-și lasă urme fierbinți
pe umerii frunzei
pe floarea din geam :
Gură a spațiului, să nu mă minți
gîndul meu nu era - eu eram !
Zăpada albă pe șine
Lumina lămpilor fixe
Miez de pămînt
Și mii de luceferi în mii de eclipse !
Trecut prin flacără
[modifică]
Din uzina unei case înalte, în martie
a ieșit un om trecut prin flacără
și mi-a spus: este atât de frig
ca mai înainte de a fi
primul foc pe lume
prima zi !
Și acum la fel, nu mai văd ziua
simt doar aerul cum trece prin beton
flacăra se lasă tot mai jos
în adînc
focul se întoarce.
Cîte o dată, noaptea priveghez
sunt atît de viu și de bătrîn
mi se-neacă oasele de stele
rîd asemeni focului
fără putere.
Se aude apoi cum mișcă lumea
mă privesc în suflet și mă doare
de lumina unei flăcări
care trece rar
în depărtare.
Oamenească este poezia
[modifică]
Întind mîna în ziua mea de ieri
și pe mînă se așează o pasăre...
O alung acum: ea întinde aripile
și zboară. Și zboară...
Omenească este poezia - alungă păsări -
căci ieri a fost copilăria mea.
Privesc o alee cu păsări de piatră
le spun cîteva cuvinte
fac același gest ca mai înainte
și deodată zboară !
Cînd eram copil mi se așezau pe mînă
- acum le alung - alung păsări
căci ieri a fost copilăria mea.
Partea a III-a
[modifică]Cartea de nisip
[modifică]
Este o carte de nisip
undeva, în nisip.
Un peisaj
[modifică]
Un peisaj de toamnă era ziua
și pâinea soarelui aburea,
aproape că râdeam simțind
alintul aerului rece
aproape că știam
cum trec prin lumi nenumărate...
Un peisaj de iarnă era ziua
priveam câmpia
și am văzut urcând
din iarba rece, un alt fir
plăpând.
De sus ningea abia văzut
vibra ușor către necunoscut
aproape că râdeam și am știut
cum trec prin lumi nenumărate...
Alegerea din nimic
[modifică]
De două zile stă o floare în apă
de trei zile stau eu în fața ei.
Două zile, spun eu pentru floare -
dar floarea nu știe nimic.
Atunci floarea îmi spune:
O zi m-ai privit și te-ai ales din nimic !
Eternitatea
îți intră în ochi și nu știi
îți stă pe limbă și nu poți spune
îți înnumeri degetele și sunt fără număr
tu respiri un aer care este veșnic.
Mănîncă-mă
să nu te chinui !
Nu răsare luna
nu se mișcă vîntul
în privirea mea
nu sunt decît flori.
Totul este floare
mai ales acum
șarpe !
Să nu te chinui
mănîncă-mă !
Tu respiri un aer care este veșnic
îți înnumeri degetele și sunt fără număr
îți stă pe limbă și nu poți spune
îți intră în ochi și nu știi:
Eternitatea !
O zi m-ai privit și te-ai ales din nimic -
Două zile, spun eu pentru floare:
de trei zile stau eu în fața ei !
Dar floarea nu știe nimic !
șarpele îmi spune:
De două zile floarea a murit !
Nu răsare luna
nu se mișcă vîntul
în privirea mea
nu sunt decît flori.
Totul este floare
mai ales acum,
șarpe !
Apoi...
[modifică]
În liniștea lunii
marea plutește ușor
parcurgi negre întinderi,
aluneci
Înțelesul e lăcuit.
Patru ipostaze ale poemului
[modifică]
Nu am în față decît
un dragon roșu și iasomie
argila vasului de fum și lut.
Și dacă nu mă uit mă uită
larma nuielelor de prun
într-o tăcere plumbuită
Și cineva îmi face semn
prin văz mai mult și prin culoare
povestea unui mic poem
cu timpul comprimat în floare:
Ascuns în frunze, după zid
vedeam, tăcute, fără greș
cum fructe-n muguri se-închid
în clipa florii de cireș.
Veghea lungă a cărții
[modifică]
Spunînd el privea pe vînzător:
O, sunt atîția fluturi colorați !
și ea s-ar bucura enorm
are atît de multe flori
și i-ar hrăni pe toți cu flori.
Spunînd privea spe vînzător:
îmi pare rău aș fi luat cîțiva
ducîndu-i în ușoara colivie
Mă mir că nu aveți așa ceva
în Librărie !
Logos
[modifică]
Spune-mi, tu auzi auzul
Sau vezi ochiul meu ce vede
în tăcerea, în refuzul
și culoarea dintre pietre ?
Spune-mi tu de știi ce eu
cînd alunec, cînd mă smulg
între mine și mereu
plutitor precum un fulg ?
Pune tîmpla, pune mîna
știe-l-ai de parc-ai ști
pînă trece săptămîna
care ne-ndumnezei !
Orfic
[modifică]
Pe coji și pe limita vorbirii
un gînd lenevește - sumar -
să nu și-l închipuie orbii,-I
ascund în iluzii de var
apoi îl petrec în orbită
și dorm doar de jur - împrejur,
tăcerea din sine invită
un gol din Afară, mai pur
rotund, în adîncuri coboară
sunînd - ce sfială pe prund -
și somnul începe să doară
în gînduri sub care m-ascund.
Lumina de zada
[modifică]
Fire lungi, tăioase mă legau de soare
un pustiu albastru respirînd pe mare
caprele-nserării sar peste-nserare
minunată noapte ! îi spun numai nopții
lumina de zada începe să existe
crește ca o gheară într-o blană mată
carnea mea lucidă parcă se sfiește
cine să răspundă cu alt întuneric
ca să uit măcar lumina de zada ?
în zadar zi da
da zi în zadar.
Trei cîntece de dimineață
[modifică]
O, i-aș fi spus: călătoresc ades
plec din Oraș să caut iarbă
sufletul meu e zimbru de la șes
secînd fîntîni cu o suflare scurtă
lovind cu cornul soarele în burtă
scaieți solari cînd i se prind
în barbă.
O, i-aș fi spus: n-am mai plecat demult
mi-e sufletul mai veșnic, mai deschis
cu tîmpla rezemată cînd ascult
mașinile ascunse în subsoluri
desupra piețelor, asurzitoare stoluri
Iubesc Orașul călcinat de vis.
O, i-aș fi spus: acesta e un ceas
acesta este timpul, un pasaj
un trecător, o carte, un grilaj
un fir electric, lămpile celeste
și viața -- i-aș fi spus: aceasta este !
Pe malul rîului
[modifică]
Te voi atinge. Umbră a lunii -- sărută-mă
E dimineață și amețește unda pădurilor sunînd
Parfumul soarelui în cerul nisipos
e pasărea călăuzindu-și puii !
Nimic nu-i strigătul căci plînge
Nimic nu-i ochiul ce mă vede
Nu știe că zboară
Și tulburat întreb:
-- Unde-i imaginea ta
gîndul meu celebrînd-o ?
Unde este visul de care sunt pregătit ?
Nu știe că zboară, nu știe că visez !
Și se gîndi adesea...
[modifică]
Un om iubi atîția arbori
și se gîndi adesea la păduri
călcînd, lăsa în urmă pe asfalt
cu dinții verzi lăstari în crăpături.
La barieră-i marginea pădurii
în trenuri lungi, peste un arc din fier
și soarele îmi arde cerul gurii
un fruct amar lipsește de pe cer.
Iubirea ta foșnește iubite,
o aud
pe pieptul tău e mușchi catifelat
și de triunghiul păsării din sud
ți-e ochiul nedormit și dilatat.
Celebrare
[modifică]
Aug spărgându-se uscat
frunzele nucilor în ram,
lebede negre înserînd
acolo unde înseram ...
Și nopțile orbind vederea
uimirii stelelor - etherul -
Trece prin mine tăcerea
albă și rece ca fierul.
O inimă
[modifică]
O inimă în aerul împrejmuitor
în noaptea abia murdărită
cîndva ideală
pe tălpile necuprinsei scîntei
circuitul sensibil al mușchiului roșu
care este o inimă
da -- o inimă --
un ciclon ca o masă de șah pentru zei
ca un apocalips încetînd deodată !
În stirpea mașinilor -- oțeluri perfecte
în bătaia vîntului, în fericirea navigatorilor
a celor ce călătoresc cu privirea
sprijiniți de obiecte, doar descriindu-le
rezemați de reliefurile trecătoare
ale cosmosului
sprijiniți de umbră...
În veghea liniștită a mîinii
așternînd zefirul ușor al poemului
lupta mă înfioară puțin:
dacă aș fi soarele acesta !
în așteptarea aurorei pe care cineva o întîrzie
cîte puțin înspre toamnă.
Un zugrav a venit alături -- nu zugrăvește
ci stă de vorbă despre ce am scris
dar cu alte cuvinte
și va veni dimineața,
lumina va descoperi aceiași pereși.
Pan și nimfa
[modifică]
Și martor de liniști tîrzii
iubind încordarea - auzul
sunt malul și apa - havuzul
prin care fluidă revii...
Odină cu fugi argintii
și fuga de mine - e uzul -
în gînd strălucește refuzul
sortit să aud veșnicii.
Pe acoperișul lumii
[modifică]
Ar fi un geam acest aer
aer al nostru de gînditori
ziua strada uitării ne dăruie
nemuritori.
Ar fi un nesfîrșit
în răsuflarea geroasă din nări
respirînd un aer, un vid
nemuritori.
Lovește pămîntul cu unghia și ascultă
de care parte am fi nemuritori
din care parte ți-ar plăcea să intri
de care parte ți-ar plăcea să zbori ?
Trei cîntece de dimineață
[modifică]
În genunchi stă noaptea și privește roua
părul tău de aur
odihnește melancolia.
Culcată ușor este dimineața și albă
pată a soarelui ca un arc
ce ușor tresare nalba
între florile din parc.
Stau în genunchi, culeg o floare albă
simplu îți cade părul pe umăr
lănci fără număr
trupul meu de iarbă.
Este vînt în avril
[modifică]
Este vînt în avril și sunt fluturii vii
prin asfalt auzim floarea ghindei urcînd
Eu atunci voi veni
rupînd muguri în dinți
Voi suna printre pruni
într-un clopot de crin
Să mă lași să aștept
otrăvit de mireasmă
Este noapte și degetul tînăr din arbor
arată luna...
În neștire e drumul
întunericul -- greu ca un taur !
Pasaj
[modifică]
Curbez închipuirea după cum
gîndeam acum
și uit de prevestiri :
și zborul păsării -- să nu te miri --
se face arc pentru săgeți de fum
și duble corzi cutremură fierbinte
și ochiu-mi, simțămînt de vînător...
Sunt pasărea ucisă înainte
și urma ei
în care mă cobor.
Tîrziu ? Către ziuă -- Întinderea tace
[modifică]
Și dacă voi întinde mîna prin aerul absent,
Soare, cît iubesc izbînda lunii mai !
Floare pe marmură
[modifică]
Vrei să-ți spun adevărul ?
Floare pe marmură
Ca un vin dimineața
este fereastra și zăpada
eternitatea și mîna rezemată
pe umărul prietenului
și tot ce vrei :
doar cenușa nervoasă a ochilor îmi spune :
versul acesta arde noaptea
pe pămînt și pe mare.
S-a revărsat apoi o nemișcare
[modifică]
E toamna vie ca un astru
pe care florile de soc
îi cheamă iarăși în neștire
Și nu e taină mai adîncă decît să știi
un timp al florii
care nu-i tăinuit deloc
Auzi cum trece depărtarea
simțită numai de aici
Și mîna ta cu pete roșii
pe care ți-o privești în somn
Și spiritul al cărui sînge
nu ai visat să îl atingi
Și cineva te părăsește
plutind sub mantia-i de domn.
Să batem un cui în perete
[modifică]
Să batem un cui în perete, să punem
un ceas în perete, să credem cuvintele !
A trecut timpul -- gîndesc fără să vreau,
demult începută e ziua în gîndul meu alungat
demult așteptarea
O, e o limbă de pămînt cu care pămîntul
vorbește abia, nu spune nimic, nu șoptește
nimic și mai limpede totul se naște !
Unde este jocul cu pietre al fratelui ?
Unde este pasărea verde cu cheie ?
Unde e luna ?
O, sărutările...
[modifică]
Au căzut cei mai albi fulgi
pe ziare -- citeam zăpada :
O, sărutările foșnite...
în zbor imaculat -- cuvintele --
Pe umeri, pură mîngîiere
orbiți de fulgi și de tăcere.
Țipăt
[modifică]
... vară tăiată-n cuțite de umbră
ușoare frunze puse pe ochi...
Marea de cretă m-a cuprins
cu mîna întinsă către țărmul de vînt,
marea de cretă m-a cuprins
poemul l-a cuprins
mărul l-a cuprins
viermele în măr...
Și pe deasupra o femeie desculță trecea
cu mîinile depărtate de trup
trupul o frigea
și bluza de bumbac
pe care și-o scoase :
sperie păsările de pe mal
le sperie și o pasăre
se lovi de alta
și scoase un țipăt !
Sunt și de departe...
[modifică]
Prin luncile soarelui de vei trece
piciorul său în iarbă va fi
și de departe și de demult
Prin lunci soarele de va trece
va fi numai lumină.
Aici un templu nou se poate înălța
și atît de puțin
îmi va trebui să rostesc :
Nu atinge nimic
poartă haina ta aurită
strînsă pe trup
și nu te despărți nici în somn de mirare !
Cînd te trezești
rostește cu voce tare pădurii :
Sunt și de departe și de demult !
Chenar
[modifică]
Cuvîntul ca depărtarea -- el este fierul :
cuvintele -- mări scuturate în stelele ce se ivesc
Spun întuneric, poate-i deajuns
soare ce stă în privire
ca un nimb,
eu, cel fără răspuns
Gîndul ce se trezește acum e tăcut
și aprinsă iubirea
și numai depărtarea o simte și o spune
nu poeticele-i semne
nu iubirea.
Un cărăbuș de aur nemișcat
pupilei pavăză -- pe iris negru.
De-ar fi doar gîndul
și în privirea aceasta n-ar prețui nimic,
de s-ar închide-n sine și cuvîntul
ar străluci tăind întunecimea.
O conștiință ca un aer viu
[modifică]
Și dacă nu și-ar mai simți ființa
Poetul
ar dormi în soare și zăpadă
ținînd în mîini pămînt cuprins de flăcări
cum sîngele mai arde -- să se vadă -- !
O conștiință ca un aer viu
din care mă hrănesc -- în care pot muri
cuvintele pe care nu le scriu
ci numai ție ți le pot jertfi.
Va fi poemul tău atunci
este poemul tău acum :
Acum
miros a mine însumi și a lunci.