Cele două căpățâni goale

 

La săparea unei groape,
Un cap mort desființat,
Văzând lângă sine-aproape
Alt cap gol alăturat,
„Cine e, care-ndrăznește,
Îi strigă c-un glas de domn,
De mine de se lipește,
Turburându-mă din somn?”

„Eu, zice-acea căpățână,
Am fost numai matelot;
Pâne neagră și puțină,
Apă, din bălți, a fost tot
Cu ce-am trăit în vieață;
Desculț, trențos, urgisit,
Dusei cărarea-mi cu greață;
Acum moartea, ce-am dorit
M-așeză în libertate,
Care-n lume n-am aflat,
Scuturând jugu-mi din spate,
Ce atâta l-am purtat.”

„Om de rând dă-te-ntr-o parte!
Strigă capu-nfumurat,
Tu ești prost, tu nu știi carte,
Genu-ți apus, blăstămat!
Alt soi sunt eu, nu ca tine:
Sunt boier, cu prinți rudit,
Iată-aici pe piept la mine
Orduri, stele, sunt mărit!
Eu mă plimb tot în calește,
Aur, scule, am prisos,
Vinu-mi în buți mucezește,
Ah, să-ți spui, n-ai vreun folos!”

„Eu sunt! Am! Ce nebunie!
Am fost, avui, vrei să zici,
O-ntoarse cel din sclavie;
Căci nimic nu văd aici,
Nu văd orduri, nice stele,
Mărturii rangului tău,
Aur, vin și calești grele
Au rămas la locul său;
Ce-ai avut în stăpânire
Ai lăsat pe lume tot,
Să-ți ajute-aici, nu pot;
Acolo-a fost osebire,
Aici avem o mărire,
Capul de prinț domnitor
E ca și cel de păstor,
Dat la viermi prin putrezire.”

Pe boier și pe țăran,
Pe păgân și pe creștin,
Pe amic și pe dușman,
Moartea-i cuprinde-ntr-un sân.

1843