Cei dintâi

Cei dintâi de Vasile Demetrius

publicată în revista Sburătorul

Când s’au oprit din fugă, trudiți, se înserase,
Adam privi pământul, mirat că vrea să-l poarte!
În inima lui nouă, ca trăznetul intrase,
Cu spaima alungării, nelămurita moarte!

Ca pe-un desiș subțire, el străbătu pădurea
Și umbrele cu ochii; dar nu-și zări dușmanul.
Venea, vuind năpraznic, desprins de pe aiurea,
Ca un puhoi pe munte, năvalnic: uraganul!

N’aveă coloare, formă, puterea uriașă;
Vuia, izbea orbește și fără contenire!
Făcuse cerul negru și scund; iar drept ispașe
Smulgea, frângea din arbori, — căta pe om, în fire.

Cu palmele pe sânii măriți, svâcnind de fugă,
Se așezase Eva, sfârșită, spăimântată,
Pe-un cedru frânt, în țărnă culcat, — și prima rugă
Sbură, fără cuvinte, spre bolta ’ntunecată.

Și se lăsa pe codru o noapte tot mai deasă;
Tremurătoare Eva și ’ncremenit bărbatul,
Își așteptau peirea, în lumea ne 'nțeleasă.
Și plini de remușcare își blestemau păcatul.

Copacii toți, în scâncet, întreagă frunzătură,
Se frământau în chinuri, urlând de suferință;
Cei doi credeau că încă îi urmărește ura,
Că Iehovah îi mustră și aspru-i amenință.

Femeia se lipise, cu sânul ei fierbinte,—
Ca de un trunchi, de trupul bărbatului puternic.
Ea tot avea un razim, un mergător nainte,
Și, pricină-a greșelei, i se ’nchină cucernic.

Adam, pătruns de grije, dar gol de ’nchipuire
Sinistră. — nu văzuse nici barem ofilirea
Unei cicori, în raiul scăldat de înflorire! —
Simți că-i arde capul, că-i încolțea: gândirea!

„Nici binele cu care mă deprinsese raiul;
„Nici spaimele de-acuma nu le-am râvnit vre-odată!
„Tu, Doamne, mi-ai dat trupul, auz și văz și graiul,
„Smulgându-mă din lumea ca mine frământată.

„Puteam să calc în tină și să n’o simt; eu însu-mi
„Și glod cleios și plantă și vânt și strop de rouă.
„Ce foc i-acum în ochi-mi................. de stinge plânsu-mi!
„Ce sânt aceste toate simțiri ciudate, nouă?”

Un clocot lung și ’n urmă-i un trosnet scurt, ce scapă
Spărgând, surpând, de par’că vrea lumea s’o fărâme;
Un ropot des, de-asupra, pe frunze, — stropi de apă:
Ploua. Fricoasă, Eva gemu adânc: „Adame!”

Adam își rupse negrul zăbranic de gândire,
Bărbat pe dată gata să apere, să lupte,
Pe tatăl lui să-l farme în pumni, cu învrăjbire,
Pentru plăpânda-i soață, cu glesne mici și supte.

Se frământau copacii, vuia cumplit pădurea
Cu miile’i de glasuri; iar cerul, fără milă,
Vărsă potop! Perechea privea ca într’aiurea
Și asculta’n picioare, înfiptă în argilă.

Dar totul are-un capăt! Stătu grăbita ploae.
O noapte ’ntunecoasă își limpezi tăcerea
În sunetul de picuri, din foae peste foae
Alunecând, și pacea își întronă puterea.

Iar singurii pe lume, bărbatul și femeia,
Și goi, și strânși în brațe, în liniște, simțiră
Că ’n carnea lor fierbinte tot nu s’a stins scânteia
Aprinsă de Satana, și iar păcătuiră.

* * *

O strângere în brațe, puternică-l trezise, —
Visa, vorbea prin somnu-i, transfigurată, Eva;
Era în zorii zilei; furtuna se sfârșise
De mult; țărâna udă, zorea prin ramuri seva.

Adam sorbi cu sete aroma dimineții,
Îmbătător amestec a mii de respirații
De ierburi și de arbori. Și el, prilej al vieții,
Menit să fie trunchiul atâtor generații,

Îmbrățișe în suflet priveliștea măreață,
Se ’nfioră de dragul mulțimilor de forme;
Văzu paianjinișul de umbră, ca o ceață,
Cum se preschimbă 'n ziuă. Nălucile enorme.

Din zări se prefăcură în munți, în codri.
Cerul Se ’nălbăstrea mărindu-și într’una coviltirul...
Adam, mișcat, nesigur, căta pe vistierul
Luminii și-al coloarei. „Să fie trandafirul

„De colo, ce răsare ca din pământ, din mare?"
Se întrebă. Minunea îi aținti privirea.
Pe urma aurorei sosi o ’mbelșugare
De ghimpi enormi de aur, țâșniți din clocotirea

Unei vâltori de flăcări. Și soarele puternic
Își desveli splendoarea de-asemănări virgină.
Iar primul om, în față-i, se închină cucernic,
Văzându-l cum se ’nalță și ’mprăștie lumină.

Din raiul fericirii tihnite, minerale,
Fusese izgonită nemilostiv, cu ură,
În neștiută lume, cu cer ce se prăvale,
Cu arbori strâmbi de chinuri, urlând de câte 'ndură;

În noapte tot mai deasă și ’n clocot de furtună:
Perechea ’ntruchipată de mâinile divine!
Și iată că găsise Adam făptura bună,
Vădit promițătoare de liniște, de bine.

Napoia lui, în codru, creștea mereu mișcarea
Și sgomotul, — sinistre hămăituri de fiare.
Într'un stufiș, un tigru îi sfâșie spinarea
Unui berbec, ținându-l neturburat în ghiare.

Când bestia flămândă simți o nouă pradă,
O cercetă pitită, se pregătea să sară;
Dar omu-asemănase privirile-i cu-o spadă
Purtată de-un arhanghel, și îl cutremurară.

În inimă cu suflul înghețător al morții,
Își ridică privirea spre soare; și ’nțelese
Singurătatea, râsul, ticăloșia sorții
Ce-l hărăzise jertfă primejdiilor dese!

Apoi zări pe Eva plecată, zâmbitoare,
Pe fața unei ape, cu plante ’n păr, pe frunte:
Icoana frumuseții în veci neștiutoare
Că jocul ei desgheață zăpoarele din munte.

„O, cum mi-aprinde ochii și mă învrednicește
„Vederea ta, femeie!” și-a întrerupt gândirea
Adam, obârșitorul iubirii care crește
La nesfârșit, bogată, în toată omenirea.

„Mi-ai dat viață, Doamne, în raiul plin de șoapte,
„De flori, de bestii blânde. M’ai copleșit cu darul
„Când mi-ai adus pe Eva. În topitoarea noapte,
„Din ochii ei, crezut-am că-ți simt iubirea, harul!

„De nu-mi dădeai pe Eva, m’ai fi creiat zadarnic!
„Cu alba-i frumusețe m’ai fericit, stăpâne!
„Dar bunurile toate mi le-ai sporit fățarnic, —
„M’ai alungat în beznă, dar ea a mea rămâne!

„Mi-ai zămislit întreaga făptură din țărână;
„Când nu e colb să n’aibă satanica menire
„Să prindă ’n el sămânța, ce singură se mână;
„Mi-ai plăsmuit, stăpâne, făptura din iubire.

„A ta-i vinovăția greșelii și-a ispitei!
„O vitrege părinte, gelos de fericirea
„Copiilor, — tu care, în zările ursitei,
„Râzând ne pregătiseși de veacuri prăbușirea!

„De-aș fi stăpân pe focul usturător, pe fierul
„Arhanghelului care m’a fugărit! Părinte,
„Cu nici o teamă ’n carne, adânc aș privi cerul
„Și ochii mei ar sparge albastrele-i vestminte!

„O, de mi-ar sta ’n putere să te răstorn pe nouri,
„Să te arunc pe huma aceasta rece, hâdă!
„Cu vaetul tău mare să umplu mii ecouri,
„Atunci abia durerea-mi ar învăță să râdă!’’

Așa, cu glas de tunet, își năpusti mânia Adam.
Dar Eva, dulce și stăpânindu-și teama,
L’îmbrățișe-atuncia! „— Stăpâne, dă-mi solia
Să te mângâi, și-aicea sunt meri și șerpi, ia seama!“