Cea din urmă noapte

Sari la navigare Sari la căutare
Cea din urmă noapte
de Gib Mihăescu


În marea dezordine a odăii, ei se dezbrăcau tăcuți, pe gînduri. Cele două cufere, care odihneau dolofane și săturate în colț, înghițiseră mai tot conținutul dulapurilor și mai tot ce era de seamă pe birou, pe scrin și pe măsuțe. Pretutindeni, uși și ușulițe căscate, cutii trase pe jumătate, capace ridicate, iar pe jos, movilițe de hîrtii mototolite, zdrențe de ziare, căpețele de sfoară. Pe o măsuță, urmele unei cine grăbite : resturi de pîine, cutii de conserve și sardele cu învelitorile smulse, pielițe de mezeluri și începuturi de cîrnați, două sticle de bere, în care spuma încă se ținea, lăbărțîndu-se, pe pereții verzi, transparenți. În aer, miros de tutun, de apă de Colonia trăsnită, de pomadă, de masă furnizată la băcănie.

În harababura fără de seamăn, ei crezură că e firesc să-și arunce hainele alandala, pe un scaun comun, cel mai apropiat de pat. Brasiera ei căzu peste vesta lui, ghetele și ciorapii li se amestecară, îngropîndu-se în noianul de hîrtie, pantalonii nimeriră de-o parte și de alta a scaunului, ca picioarele unui călăreț priceput, cămășile de ziuă puseră vîrf vrafului de vestminte, și dezordinea fu complectă cînd ea zvîrli macatul patului și se strecură între cearceafuri.

El privi cu obidă la cele două cufere grele, care-t înghițiseră toată fericirea și-l fixau morocănos cu luciul încheietorilor nichelate, pe sub drevele de lemn mat. Așa trebuie să fie și tatăl acela etern și pîntecos, a cărui telegramă îi curma atît de categoric nădejdile ; așa precum se continua în cuferele astea, venite de- acolo, de departe, tăcute, streine, dușmane uzurpatorului ; credincioase stăpînului adevărat.

Care să fi fost binevoitorul grăbit să-l vestească în ce chip înțelege copila-i unică frumusețea vieții de student ? Sau poate binevoitoare ? Ciudat părinte, să n-asculte el nici acum, atît de tîrziu, că la mijloc sunt cele mai curate gînduri și că totul tinde să sfîrșească în felul cel mai cavaleresc cu putință ! Negustorul dracului, trebuie să fie putred de bogat!

El se strecură de sub privirea neobișnuit de semeață a cuferelor alături de dînsa, sub cuvertură, gîndindu-se răzbunător că poate o binevoitoare e cea care a scris neînduplecatului. Și poate n-ar fi greu de ghicit cine.

Dar ea-l primi cu multă, cu nespus de multă gingășie în brațele ei goale, și el își bătu joc în gînd de indiscreția cuferelor. Amîndoi înțelegeau — bănuiseră din vreme — că acesta e un moment solemn, cel mai solemn din toate de cînd cu nesuferita corespondenți din urmă : ultima noapte ! Și amîndoi îl așteptau cu un amestec neliniștitor de emoție și teamă. Ei trebuiau să se poarte nespus de frumos în aceste din urmă ceasuri ale unei iubiri care mergea pe-al doilea an și cine știe cît n-ar mai fi putut ține fără amestecul binevoitorilor, putînd chiar să revie cîndva, cînd mentalitatea „negustorului” ar fi fost îmblînzită de atitudinea ei dîrză și lăcrămoasă, pe care azi o făgăduia sub gingașe și repetate prestări de jurămînt.

Se mai putea apoi ca într-adevăr să fie „cea din urmă noapte” a vieții lor, fără putință de revenire, fără putință de așteptare, fără putință de orice nădejde ; cine putea să prevadă unde izbîndește să ajungă încăpațînarea unui părinte sever, dezamăgit în singura-i credință !

Iar ultima noapte, ultimele ceasuri nu puteau fi decît cele mai frumoase cu putință din toată povestea dragostei lor, așa de lungi și totuși așa de repezi. Trebuiau să aibă în ele ceva plin de tristețe, de revoltă reținută și demnă contra destinului, ‚de regrete parfumate cu vorbe de nobila resignare, cu dezlănțuiri aprinse de patimă, o ! mai ales cît mai multă patimă, alternînd cu gingășie și cu duioșie și pe urmă iarăși și iarăși patimă nebună, pînă cînd micul cub de bron2 de pe măsuța de noapte avea să cîrîie prelung și stăruitor ora patru de dimineață — un ceas înainte de plecarea trenului, care nu putea fi altul. Nu putea pentru nimic în lume să fie altul ^ajunseseră doar la această convingere după atîtea tocmeli și necăjiri și îngăduieli petrecute nu între ei înșiși, ci între ei și implacabilul, nevăzutul părinte, a cărui temută prezență plutea necontenit în văzduhul camerei. Orice nouă întîrziere ar fi fost doar inutila zgîndărire a unei mînii care trebuia cît mai priceput menajată.

Iată, pendula de deasupra ușii tocmai a bătut unsprezece cînd ei se văzură pentru cea din urmă oară unul lîngă altul. Ascultară îngrijorați bătaia seacă a ciocănașului de lemn, care se repeta precedată de sforțarea regulată a mecanismului îmbătrînit, ca o tusă veche. Va să zică, mai rămîneau cinci ceasuri pînă cînd aceeași tuse seacă a timpului îi va arunca pe drumuri diferite.

— Mai avem cinci ceasuri, cinci ceasuri întregi de fericire, Genia ! șopti el cu o ușoară nuanță de tristețe în glas, negăsind altceva mai bun la îndemînă cu care să înceapă „sfîrșitul”, și văzu cu groază că dinapoia acestor vorbe nu se mai găsi nimic demn de un moment atît de mare.

Iar pînă mîine mai erau cinci ceasuri, în care liturghia despărțirii trebuia condusă în chipul cel mai vrednic de întipărit în amintire.

— E pentru ultima oară cînd auzim împreună bătînd unsprezece pendula asta cu care ne învățasem, Theodor, îi răspunse ea, și se miră că a putut să spună atît de banal un gînd care i se păruse incomparabil mai luminos în minte.

Tăcură amîndoi, necăjiți de acest început lamentabil. Și fiecare hotărî cu disperare, în gînd, că trebuie să’, găsească mijlocul de a ieși din jalnica tăcere, neapărat trebuie ; și fiecare se porni cu zel mare și ascunsă febrilitate să zămislească în închipuire o întorsătură meșteșugită de cuvinte, ca s-o ia înaintea celuilalt:

Dar tăceau…

El o înfășură în brațele lui și-o strînse cu putere la piept. Avîntul brusc trebuia să dea alt mers supărătoarei predispoziții ; ghiciră amîndoi acest lucru și se strînseră cu exagerată pasiune ; căutară să se întreacă în mîngîieri și șăgălnicii. Dar în curînd se desprinseră speriați de platitudinea propriilor mișcări. Se simțeau atît de obosiți de patima întredezlănțuită a ultimelor zile, atît de istoviți de orice plăcere, că pudoarea primilor oameni le coloră obrajii, orice atingere li se păru dezgustătoare, necuviincioasă… Oare atît puteau ei găsi în clipele astea supreme ? Oare la atît s-a mărginit iubirea lor, oare, dincolo de această poftă meschină și animalică, nimic de-un ordin mai pur, mai înalt, mai amețitor nu găsește imaginația lor ? Ăsta e bilanțul dragostei lor, pe care și-o închipuiră cu totul, dar cu totul într-alt fel ? O, dezastruos bilanț…

Nu, fără îndoială că există acel ceva de seamă, acea stea conducătoare ascunsă trecător în norul unei oboseli momentane ; nu se poate să nu existe…

În căutarea ei, Theodor sări din pat, pentru a alunga penibila impresie de stîngăcie a momentului. Se prefăcu că-și caută de lucru printre hîrtiile de pe birou, ca și cînd și-ar fi adus aminte în ultimul timp ceva extrem de important. Chiar murmură printre dinți îndeajuns de tare :

— Ce dracu le-am făcut ?… O, Dumnezeule, sunt atît de zăpăcit în ultimele zile…

Ea rămase tăcută. Își pusese mîinile colac sub cap, și privirea i se anină visătoare de buchetele afumate, presărate cu metodă de zugrav pe tavan. Singură sub așternut, simți ca o destindere, un vag impuls spre libertate. Se răsuci într-o parte și într-alta, ca să adulmece mai bine această senzație. Pe urmă se așeză din nou cu fața în sus, ca să privească icoana plăcută a pătucului de acasă, ce-i răsărea pe neașteptate în minte. Se văzu întroienită în mormanul de perine albe și se simți singură, singură și liberă. Își simți trupul așa de ușor pe spuma albă de vis, dar, curios… sub frunte i se împlîntă ceva greu, era chiar această imagine care se îngreuia și părea că o atrage undeva, o cufundă pe încetul într-o adîncime necunoscută, dar nespus de dulce.

Simți corpul lui alături scoborînd profund somiera, și toată dulceața în care se împăinjenise se scutură ; ea făcu o puternică sforțare ca pleoapele să dea lespedea cea grea de pe frunte în lături. Izbuti într-adevăr s-o urnească și păru că prin crăpătură vede lumina becului ca dintr-un fund de mormînt.

— Dormi, Genușca, auzi, mîngîietoare, vocea lui. Ai atîta drum de făcut. Eu voi sta și te voi privi toată noaptea… și i se păru ceva triumfător în glasul lui, ceva ca șuierul de ușurare al celui scăpat de o grea povară.

— Ai crezut c-am adormit ? îi răspunse cu ironie mărită în glas, încordînd pleoapele, să răstoarne cu totul lespedea apăsătoare. O, dacă simți că ți-e somn, poți să dormi, poți să dormi, dragul meu.

În căldura patului și cugetul lui parcă se destrămase. Și parcă se întindea într-una, căutîndu-și în cap tot mai larg loc de odihnă. Iar din gît scăpau globule mari de goluri, ce se topeau dulce sub palatul gurii. El ținea strîns buzele, ca nici unul să nu-i scape : o singură căscătură, și totul era pierdut. Căci ea îl fixa răutăcios și-a rîs pe sub genele lăsate pe jumătate.

Se căină că n-o lăsase să adoarmă de-a binelea. Oare mîine dimineață n-ar fi avut destulă vreme să-i spună că a contemplat-o toată noaptea ? Se simțea crunt de zdrobit și oasele parcă-i erau rupte în bucăți. Toată încordarea de cîteva zile încoace se răzbuna cumplit.

Ah, ai căscat, bîlbîi ea triumfătoare. Uite, ai căscat! Nu vezi ce somn îți este ? Nu ve-e-eee-zi ?…

Ultimul cuvînt se prefăcu și la ea într-un căscat prea neașteptat ca să aibă timp măcar să-l înjumătățească.

— O, Genia, dar asta nu însemnează că mi-i somn. Doar și tu ai căscat. E oboseala trupului numai, ca- re-și cere drepturile lui. În noaptea asta însă spiritul meu va sta de veghe tot timpul la căpătîiul tău, ca să-ți păzească somnul, Genia, căci tu trebuie să dormi. Gîndește-te cît drum ai de făcut, Genia. Pe cînd eu, mîine, după ce termin la ziar, ce altă treabă mai am de făcut ? Dar tu, o zi și o noapte, și încă o jumătate din ziua următoare… O ! e îngrozitor, trebuie să dormi, Genia, auzi ? trebuie. E barbar ca să te forțezi… te rog, Genia, te rog…

— Și toată diplomația asta mi-ai păstrat-o pentru ultima noapte, dragul meu ? ripostă ea iritată, surîzînd batjocoritor. Asta e ultima surpriză pe care mi-o faci ? Haide, nani-nani, îngerașul mamei ! și nu te interesa de drumul meu… de-ar ține și-o săptămînă, și te-asigur, tot n-aș fi în stare să dorm… O, și pentru cine… pentru cine…

El se gîndi cu groază că somnul ci ar putea să se irosească dacă mai continuă. Se hotărî să tacă și să țină pleoapele cît se poate de deschise, fixînd becul din tavan. O, de-ar avea putere să izgonească ,pe nepoftitul ăsta, care nu ceda de loc și care nu mai avea răbdare cîteva ceasuri ! își forță voința și i se păru că-l vede dezlipindu-se și ridicîndu-i-se din membre, ca aburul dintr-o baltă sub încinsoarea soarelui de vară. Avu chiar senzația precisă a acelei călduri ucigătoare care-l încropea pe îndelete, îl desfăcea moleculă cu moleculă, îl biruia sub o moleșeală fără pereche…

Însuflețită de aceeași intenție, în mintea ei plutea o închipuire într-același fel ; i se părea că somnul dintr-însa se irizează spre înălțimi, ca parfumul unei pajiști după ploaie. O, era atît de puternic acest parfum, că ea-l simțea grozav de greu, de amețitor și ide strivitor…

… schimbase într-un izvor, bîzîiau potop de musculițe… le auzea cîntîndu-i în urechi, le vedea alungîndu-se și ferindu-se brusc, în linii negre, fulgere minuscule, de întunerec…

…deasupra pajiștii cîntau albine, și zumzetul .Ie suna chiar înăuntrul urechilor ei… parcă era un taraf ascuns de lăutari… ce divin sbimmy… și ce .perechi elegante pe parchetul luciu… și ce parfum teribil… otrăvitor… omorîtor de dulce…

…ce nori de musculițe… ce nori negri… ce negru odihnitor… și tot parcă mai pătrunde ceva, o zare stinsă, roșiatecă, de la becul ăla nesuferit.’Dar întunericul e din ce în ce mai biruitor…

Mai întîi a tresărit ea, și prima mișcare i-a fost să arunce coada ochiului spre dînsul. S-a ridicat tîntr-un cot, triumfătoare ; pleoapele lui se contopiseră, și din gîtlej parcă i-a ieșit un sunet aspru, nelămurit… mai multe… o vagă bolboroseală. Binișor, Genia s-a lăsat pe perina ei. Mîine îi va spune totul, totul, fără mînie, fără bucurie : „Vezi, tu ai dormit, toată noaptea te-am privit dormind… și ascultam cum bat orele una după alta… și ceasul cei mare se apropia, și tu dormeai…”

Își înfundase capul în adîncul perinii, binișor, ca să nu-l vestească nici măcar leagănul somierei de mișcarea ei. Și înduioșarea de sine o cuprinse tot mai cu putere… „Tu nici nu m-ai iubit… tu ai așteptat ziua asta cu mare bucurie… tu ai vrut să scapi… Adio, adio,, dragul meu…” Și lacrămi abundente îi umeziră ochii, îi muiară pleoapele, i le lipiră, și ea se lăsa cuprinsă ca de-o neînțeleasă fericire în voia acestei dulci duioșii, în voia acestei nespus de dulci duioșii. In sfîrșit, acum putea să adoarmă, putea să doarmă… somiera a început să -se legene, el se întoarce probabil în somn… Dumnezeule, parcă s-ar rostogoli undeva, atît de adînc s-a lăsat somiera ! E somnul care o rostogolește în adîncimile lui grozave, minunate, dulci adîncimi…

Totuși, un [ultim act de] conștiință [îi cască] puțin [pleoapa] l. Și nemărginita fericire se prefăcu brusc în fum. Ridicat într-o mînă, cu gura căscată, cu ochii căscați, cu figura căscată de zîmbet mare, larg, luminos, el o contempla ; apoi, trimițîndu-i o sărutare din vîrful buzelor, începu să se lase binișor, nesimțit, la locul lui. „Ahh… canalia… Întinde mîna la butonul electric… Închide lumina… Dumnezeule, ca să aibe dovada că el a fost cel din urmă ; o, nu, asta nu, pentru nimic în lume…”

— Pentru ce stingi lumina, domnule ? izbucni deodată cu furie adevărată, cu obidă nemărginită, cu mare deznădejde. O, Dumnezeule ! Domnule, dacă ți-e somn, ți-am spus o dată…

Dacă ar fi fost lumină, ea ar fi văzut pe figura lui aceeași furie, aceeași obidă, aceeași deznădejde.

— Dar Genia, înțelege odată, am văzut c-ai adormit… și atunci am stins… dar dacă ții cu orice preț să veghezi alături de mine… atunci…

O trosnitură seacă, și lumina îmbăie iarăși odaia. Deodată ochii lui luciră… A… da… da…

Mîna îi ieși iarăși de sub pătură și se întinse spre măsuța de noapte. Apucă o țigară din tabacheră și dădu foc chibritului. Dacă nici acum…

— Te rog să-mi dai și mie o țigare…

— Genia, dar tu nu fumezi.

— Cum nu fumez ?! Am fumat… de-atîtea ori…

— Bine, dar ăla nu e fumat… și n-am decît…

— O, ba da, ba da… Dumnezeul meu, Doamne…

Fumau acum amîndoi, îndîrjiți, deznădăjduiți, învinși… O trăsură întîrziată se abătu pe strada lor pustie ; calul lovea nemăsurat de puternic asfaltul, și parcă ar fi tras după el toată hîrtia din camera asta, de șuia atît de lămurit cauciucul roatelor. El aprinse a doua țigare. Ea, care nu trecuse nici de sfert, vrînd să se grăbească, se înecă. Iar el o ajungea vertiginos din urmă.

Însă își simți capul și mai greu. Își aminti că de multe ori a dormit cu țigarea în gură… pe cînd ea… pe cînd ea… tocmai pentru că era neobișnuită, putea să-și risipească tot somnul.

Nu putea să sfîrșească bine acest gînd, care-i umplu tot creierul de sînge, că dintr-o mișcare îi apucă țigarea tocmai la mijlocul drumului spre buze, i-o smulse brutal… o frînse în scrumieră, frînse și pe a lui.

— Genia… de ajuns… te rog să adormi… mîine trebuie să pleci… sfîrșește cu copilăriile astea. Să știi că pînă mîine nimic nu-ți mai răspund… Ce însemnează încăpățînarea asta ?… Zău dacă nu-mi faci impresia că… Doamne…

— Da, insultă-mă, insultă-mă acum. Și de ce ?! Nu ți-am spus să dormi dacă-ți face plăcere? Nu ți-am spus ? De ce trebuie să mă insulți ? Da… țineai să te desparți în felul ăsta… Ultima noapte… Oh… Dumnezeule… a trebuit în ultimul moment să-mi arăți cine ești… nu puteai să mai aștepți… nu puteai… cel puțin să mă lași să plec cu vechile gînduri…

— Genia… izbucni el atît de puternic, că ea se cutremură.

Dar el, neștiind ce să mai spuie, începu să mestece furia, mișcînd cu disperare buzele…

— Te pomenești că ai să mă și bați acum…

El își mușcă degetele, neștiind ce trebuie să facă, apoi deodată întoarse resortul luminii, se așeză cu fața în sus și începu să respire regulat, parcă să momească somnul. La rîndu-i, ea nu mai adăugă nimic. Simțea în suflet o mare ușurare și începu să respire la fel, oftînd înnăbușit. La urmă tăcu de tot.

În cameră nu se auzea acum decît tictacul armonios al pendulei de deasupra ușii, cu care se lua la întrecere tictacul zvîcnit și îndesat al deșteptătorului de pe măsuță. Pe urmă și ceasurile mici de mînă, pe care le lăsaseră răzemate în curelele lor, alături de deșteptător, își făcură loc în tăcerea profundă a întunerecului. Și toate patru se ajunseră în același tempo, se lăsară unul pe altul în urmă, se ajunseră din nou și se întrecură, părură că se multiplică la infinit, punctînd liniștea cu steluțe de sunete, picurînd-o cu zîmbetul acela odihnitor, adormitor din atelierul unui ceasornicar. Geniei i se păru o orchestră de mandoline, o îndepărtată orchestră de mandoline, cobze și ghitare. Mai pe urmă și el avu aceeași părere. Orchestra se îndepărta pe nesimțite… tot mai departe, tot mai ușor…

El se trezi brusc într-un tîrziu, căci ceva nefiresc, neliniștitor îi stăruia în ureche. I se păru o zvoană dureroasă, un bocet prelung, îndepărtat, înnăbușit. Pe urmă bocetul se apropie deodată, se rupse într-o scăpare de suspine, repezi, nepotolite, înecate, înecîndu-se unul pe altul… Întrunindu-se într-un vaiet lugubru, cobitor de moarte.

— Genia… șopti înfiorat, dar vaietul continuă cres- cînd. Genia… șopti mai tare, și vaietul deveni și mai dureros, și mai puternic, și mai înfricoșător…

Răsuna atît de trist în noapte, că el simți, deodată, rupîndu-i-se ceva din piept… Îl ascultă descrescînd, și cu cît se ogoia pe încetul, cu atît tristețea plînsului și tristețea din pieptu-i crescu fără chip de mărginire.

— Genia, mai șopti a treia oară, de. ce plîngi ?

Pe sub așternut, mîna lui atinse mîna ei, și plînsetul se potoli îndată. Dar ea continua să respire ritmic și încet, nesimțit, din ce în ce mai nesimțit; La un moment avu priceperea că răsuflul ei a- încetat cu desă- vîrșire…

Atunci nu mai auzi decît ceasul cel mare venind în ropot grăbit. Un ropot crescînd de cal în galop turbat. Venea vijelios, ca o furie, și ropotul creștea înspăimîntător. Venea secundă cu secundă, clipă cu clipă, și el îl aștepta cu inima reținută, rostogolindu-se val-vîrtej, gata să-l tîrască și pe dînsul în noaptea nesfîrșită, înghețată, de unde venea ca să se ducă. Copita timpului suna acum aproape, aproape de tot, cu putere de ciocan, și încă nu-i strivise pieptul.

Și el aștepta necontenit, pitit înpropria-i inimă, care bătea să se spargă, aștepta ca grozava vijelie să treacă, și vijelia creștea într-un mod asurzitor și nu mai trecea niciodată.

Atunci răsunară patru bătăi și el se cutremură. Și chirăitul deșteptătorului îi pătrunse în. ureche ca un pumnal. Îl înnăbuși dintr-o singură mișcare și, tot dintr-o mișcare se întoarse spre Genia’j care începea să se trezească :

Nu, Genia, niciodată, pentru nimic în lume nu te voi lăsa să pleci…

Ceasul cel mare bătea acum lin și armonios. Întunerecul era grozav de profund și-n pat era dulce și cald…

Pentru nimic în lume, Genia…