Cazul d-lui Pawlowsky

 

Foarte rău a făcut d- Pawlowsky, recunosc și eu; dar oricât aș recunoaște-o, iarăși nu mă pot mulțumi să o constat numai. Cazul d-lui Pawlowsky este grav; merită prin urmare o dezbatere mai aprofundată.

Să procedăm metodic.

Mai întâi și-ntâi, cine l-a autorizat pe d-l Pawlowsky să vorbească? fiindcă, mai la urma urmelor, d. Pawlowsky, presupunând că este un om care se respectă, nu putea vorbi, fără o prealabilă autorizare, decât în numele d-sale personal, ca Pawlowsky, pur și simplu Pawlowsky.

Dar să meargă d. Pawlowsky și, fără nici o autorizare, să-și permită a vorbi ca și cum ar fi fost autorizat, mărturisesc drept că aceasta n-o înțeleg din partea d-lui Pawlowsky!

Eu bănuiesc ce și-a zis d. Pawlowsky.

D. Pawlowsky și-a zis așa: nu sunt autorizat să vorbesc; dar mai la urma urmelor, ce-mi trebuiește? pot foarte bine vorbi și fără să fiu autorizat.

Ei bine, iată ce nu pot eu aproba la d. Pawlowsky: d. Pawlowsky a făcut rău că nu s-a îngrijit a avea la timp cuvenita autorizare. Căci, în definitiv, dacă d. Pawlowsky tăcea, n-ar fi vorbit. Ei? dacă n-ar fi vorbit, ce mare deosebire? Dar d. Pawlowsky a ținut să vorbească; foarte bine. Atunci mă întreb eu: dacă între a tăcea și a vorbi nu este nici o deosibire, fiind vorba de d. Pawlowsky, pentru ce ar fi o deosibire, fiind vorba de același d. Pawlowsky, între a vorbi și a tăcea?

Cu sistema aceasta a d-sale, prin urmare, d. Pawlowsky poate avea mâine-poimâine o altă neplăcere: va trebui să justifice pentru ce, în cutare sau cutare împrejurare, a tăcut fără să fie autorizat a tăcea. Aceste sunt inevitabilele urmări ale greșelei d-lui Pawlowsky.

Mărturisesc că alaltăieri, când am auzit că d. Pawlowsky a vorbit, am avut un moment de îndoială. Deși știrea era oficială, mai presus, prin urmare, de orice bănuială de parțialitate, mi-am zis:

Pawlowsky?... Imposibil. Pawlowsky nu poate fi capabil de așa greșeli politice. Pawlowsky, pe care de obicei îl știu toți rezervat, ducând prudența și tactul dincolo de limitele obișnuite — Pawlowsky? nu se poate. Atunci, nu e Pawlowsky acela; este desigur o regretabilă confuzie de nume.

Au trecut două zile. Să spun că uitasem de tot în vremea aceasta de Pawlowsky, n-aș spune adevărul. Din când în când și foarte des, îmi revenea în minte:

Cum dracu! Pawlowsky! nu crez! Pawlowsky e altfel de băiat.. Dar. În fine... Pawlowsky...

Altă dată iarăși gândeam:

Dar adică de ce nu Pawlowsky? Poate... Omul e om... Omul e supus greșelii, cu sau fără autorizație. Pawlowsky, nu e și el om?... Atunci?... i s-a putut întâmpla... și lui Pawlowsky.

Tot însă nu-mi venea să crez una ca aceasta din partea lui Pawlowsky; îmi ziceam: nu se poate; trebuie neapărat să fie vorba de alt Pawlowsky — cine știe ce Pawlowsky!

Când însă ieri mi s-a confirmat că tot Pawlowsky acela este și mi s-a dovedit că Pawlowsky a vorbit chiar fără a fi autorizat, atunci am zis către prietinul care-mi aducea această gravă știre despre Pawlowsky:

— Dacă Pawlowsky a făcut asta, atunci nu-l mai cunosc pe Pawlowsky!

— Dar l-ai cunoscut — mă-ntreabă prietinul — pe Pawlowsky?

— Ba nu! dar...

— Cum? atunci de unde știi de ce e capabil Pawlowsky, dacă nu l-ai cunoscut niciodată?

— Bine, așa e; nu l-am cunoscut; dar, în fine, cum se poate?... Pawlowsky!... îți spui drept, nu m-așteptam la asta de la Pawlowsky.

P. S. Tocmai acum, am văzut cât eram de greșit când mă pasionam atâta asupra cazului d-lui Pawlowsky. În adevăr, eu nu-l cunoșteam. Amicul meu mi-a repetat:

— În adevăr, nu-l cunoști pe Pawlowsky?

— Nu-l cunosc pe Pawlowsky, am răspuns eu.

— Atunci, dacă nu-l cunoști pe Pawlowsky...

— Să nu mai vorbim de Pawlowsky, am răspuns eu.

2. P.S. în momentul din urmă, aflu că Societatea presei va ține deseară o întrunire, la care sunt invitați toți ziariștii din Capitală, toți, chiar și acei cari nu fac parte din societate. Se va dezbate la acea întrunire asupra cazului d-lui Pawlowsky. Mă duc negreșit: dacă toți ziariștii sunt acolo, o să am noroc să văz și eu pe d-l Pawlowsky.

La ediția a treia, amănunte asupra cazului d-lui Pawlowsky.