Cavalerul și fluturul

 

I

O albă fecioară, pe vale de munte
La rece pîrîu
Adapă fugaru-i cu stemă pe frunte
Cu aur pe frîu.

O rouă de lacrimi scînteie în față
Pe roze și crini;
Cosița-i rîzîndă, săltînd se răsfață
De austrul lin.

Cu ochii în unda ce trece spumoasă
Visează tăcînd;
Iar calu-i privește pe doamna-i frumoasă
Ce-o vede plîngînd.

E timpul cînd ziua și umbrele mute
Pe piscuri se joc;
Iar văile-noată în valuri tăcute
De umbră și foc.

Atuncea din umbre o umbră s-arată,
Un june ostaș:
El pleacă genunchi-i, la timida fată
Cîntînd drăgălaș.

„O, albă regină! tu ești grațioasă
Ca visul din zori
Ce scutură dulce pe-o frunte umbroasă
Aripa-i de flori!

Cînd ochi-mi văzură la cea dintîi oară
Al tău chip frumos,
Mi-erai cunoscută, o dulce fecioară!
O vis grațios!

Cu hora de vise, voios legănată
Pe caru-nflorit,
Să ștergi de plîns ochi-mi, mai mult de o dată
La mine-ai venit.

Ca-n visele-acele, o! vino, mă-mbată
Și azi de amor!”
El zice și fața-i de lacrimi rouată
Exprim-al său dor.

L-aceste cuvinte, fecioara uimită
Roși tinerel:
Distrată, răsfață cu mîna-nflorită
Al ei călușel.

„Nu... nu... niciodată!..” ea zice, ș-ușoară
Pe cal s-arunca;
Iar calu-i prin noapte ca vulturu ce zboară
Voios înota.

II

„Străine! Știu toate secretele tele!
Îi zice zburînd,
Un flutur de aur cu mici aripele,
Gingaș și plăpînd.

Pe-o roză-nflorită aproape de tine
Dormeam legănat,
Cînd vorbele tele întrerupte-n suspine
Din somn m-au sculat.

Ea nu te iubește, sărmane străine!
Dar trebui să mori!
Mai bine o uită... fă, frate, ca mine
Cu dulcile flori!

Poți încă să afli atîtea fecioare
Cu sînii de crin.
Se pierde din lume acela ce moare,
Sărmane străin!

– Dar poate, sărmane! ea însuși răspunde
La tînăru-ți dor.
Adesea femeia iubește ș-ascunde
Simțirea-i de-amor.

Oprește dar doru-ți! aproape de sine
Eu merg a pîndi:
Pe dulcea ei față, pe-ale ei suspine
Voi ști a citi.”

III

„Străine! te scoală și du-te îndată
Căci ești așteptat.
Vezi; gura mea-i încă cu drag parfumată
De-al ei sărutat!

La dragul tău nume răsuri tinerele
Pe frunte-i nășteau.
Vezi ș-aripa-mi udă de dulci lăcrimele
Ce-n gene-i ardeau!

Dar vino cu mine; în valea-nflorită
E albul ei cort!”
Iar tînărul tace – la vestea dorită –
Căci el era mort!