Castele pe nisip

 

„Ce superbă atmosferă!” Exclamația febrilă a lui Paul.

Într-adevăr, farmece în aer, și totuși nici o putință de a le preciza. Câțiva români ajunși tocmai la Luxor, la capătul Egiptului. Câteva mese, în grădina hotelului „Pension de famille”. La o masă, Paul și tovarășa lui, Mitsuko, mica japoneză, cum i se spune, mademoiselle Berthe, franțuzoaică, observând treburile hotelului, domnul Hedra, proprietarul hotelului, Sami Soliman, profesor arab, acum mosafir. Câte un egiptean mititel, cu turban și cămașa colorată, se ruga să i se cumpere mărunțișuri: mărgele, cărți poștale, piepteni. De la unul din ei domnul Hedra a cumpărat alune prăjite, și tot restul discuției a fost punctat de ronțăitul alunelor. În grădină, palmieri cu umbrele lor dărâmate pe lumină. Un aer cald, dulce, amețitor. Vorbe leneșe, fără supărare, fără gânduri ascunse.

„Ce-or fi făcând ceilalți? Bine zici, că mai sunt și ceilalți! Aveam impresia că suntem numai noi, Mitsuko!”

De ce această superbă atmosferă? Parcă n-ar exista în oameni nici un gând, numai senzații. Vizitatorii au prezent în ei distanța până acasă, streini: văzuți pentru o clipă numai și care vor fi părăsiți pentru totdeauna, drumul lung și obositor, cu vaporul mai întâi cinci zile, și apoi cu trenul de la Cairo la

Luxor timp de douăsprezece ore, Nilul mereu alături, și nisipul fără sfârșit, care se simte obsedant. Și albastru. Este posibil, așa de albastru?

Paul spune lui Mitsuko:

- În definitiv, sunt ipocrit. Vorbesc franțuzește cu ei, intercalând câte un cuvânt românesc, ca să-l înțelegi numai dumneata. Dar râd tot timpul, ca să nu mi se observe stratagema, îi las să creadă că vorbesc în românește numai pentru că nu sunt în stare să susțin tot timpul o conversație franțuzească și vreau să fac impresia că nu-ți spun nimic însemnat.

- Nici nu-mi spui nimic însemnat.

- Nu pot să-ți fac o declarație la masa aceasta, în fața lor, chiar dacă nu m-ar pricepe.

- Li s-ar părea și curios. Să venim până la Luxor, ca să-mi faci mărturisiri!

-Et puis…

De fapt, Paul continua acest joc inofensiv numai ca să-și facă iluzia că e mai aproape de Mitsuko și că sunt mistere între ei. Ceilalți credeau altfel: că face sforțări ca să ascundă anumite secrete. Atâtea minuni în decor și atâta depărtare până la fată!

Mitsuko, mică, de tot mică, cu capul rotund, cu ochii oblici puțin. Un excursionist i-a inventat un nume: Mitsuko, mica japoneză. Paul i-a spus, după ce au umblat o după-amiază întreagă pe străzile Cairului, ca să caute niște pantofi potriviți, numărul 33: „Din pricina dumitale n-o să mă mai potrivesc cu nici o fată, oricât de bine ne-am înțelege sufletește. O să găsesc că are piciorul prea mare!” Mitsuko râsese ca și cum fusese o simplă glumă, nu un mijloc de a-i face o declarație.

Monsieur Mergey, profesor francez ajuns la Luxor, sosi și el. Slab, nervos, cu ochii lucind uneori, dar de obicei plictisindu-se imens, schimbând țigare după țigare. A sta în Luxor așa de mult încât să nu mai ai nici o emoție, și o plimbare pe Nil s-o consideri drept un eveniment banal! În timp ce Paul, din pricina plecării apropiate, îndrepta antene în spațiu, monsieur Mergey vrea să profite de prezența unor vizitatori. Povestește, glumește. Uneori îl invadează iarăși singurătatea, și pentru o minută rămâne absent. Domnul Paul pricepe că e numai un fel de a fi agreabil din partea lui Hedra, dar e nenorocit, și ar vrea ca situația să se schimbe cât mai iute și să izbucnească râsul lui Hedra, ca să se vadă net că propunerea nu trebuie luată în serios. Hedra o invită pe Mitsuko să rămâie în orașul lui, căci îi va găsi el o ocupație. Mademoiselle Berthe râde, ca și cum ar fi vorba numai de o glumă, dar domnul Hedra rămâne serios. Sami Soliman surâde, numai ca să facă și el parte în vreun fel din restul societății. Și iarăși alune…

Paul se extazia:

- La o așa mare apropiere de noi, palmierii. Ne putem oricând rezima de tulpina lor. Iar deseară luăm barca și ne plimbăm pe Nil.

— Sunteți invitații mei! propune monsieur Mergey.

La o ușe a hotelului își face apariția Of America. Glumeț inepuizabil. Desigur, glumele ieșeau la întâmplare, unele mai bune, altele mai proaste, dar debitul cu care au fost spuse te contamina întotdeauna și îți pricinuia bună dispoziție. Flăcău tomnatec, cu forme rotunde, cu mutra de clovn îmbrăcat civil, dar cu impresia că hainele nu i se potrivesc, și ar fi mai nimerit să-l trimiți să-și îmbrace din nou costumul cu clopoței și fardurile pe față. Știe o mulțime de șmecherii și le execută fără obosire: scoate bani pe nas și urechi, transformă obiectele, își descopere lucruri streine în buzunare, ghicește. Cum fiecare dintre aceste isprăvi este întovărășită cu exclamația de prestidigitator „of America”, lumea îi spune „Of America”. Nu cunoaște nici o limbă streină (se socoate singur: „poliglot la urechi!”), dar se împrietenește imediat prin jocurile lui, e chemat pe nume, e ironizat fără de nici un scrupul, și a devenit absolut necesar în decorul excursiei. Ajuns în grădina hotelului, începe imediat să facă farse, fără să-l roage nimeni, și toți din jurul lui fac haz de el. Scena se repetă pentru a suta oară, dar nu e nimeni încă plictisit, atâta convingere și dăruire gratuită pune Of America. Și uneori Paul gândește: „Oare există ceva serios îndărătul acestor glume? Vreo experiență grozavă, ce a făcut din acest om matur un iremediabil copil? Oare el nu încearcă o uitare? Sau să nu interpretez favorabil un obicei care se suprapune perfect pe om.”

Acum Paul se gândește în altă parte. În timp ce Of America face trucuri și amuză compania, iar soarele coboară pe cerul albastru, el recapitulează călătoria, care ajunsese la Luxor; de acum întoarcerea, obiceiurile zilnice care revin, oricât s-ar perinda prin fața ochilor, încă pentru multe zile, același decor fastuos.

Pornise în excursie la întâmplare, după un anunț în ziare, cu niște oameni pe care nu-i cunoștea. Pe drum, începuseră să se cunoască, din nevoia de a se sprijini, de a nu fi complet singuri. Un maior cu nevastă-sa, menajul Bursuc, un general, un colonel pensionar, două studente, un neamț, tânăr funcționar la o bancă, Schmidt, studentul l.ucian, Paul Iliescu, și el student, Of America și mica japoneză. Aceștia mai însemnați, dar puțini cu toții. Și menajul Robu. Oameni fără de nici o culoare, și, pierdută în lumea aceasta, Mitsuko, așa de scumpă. Mitsuko nu făcea nici o mărturisire că găsește pe cei de primprejur așa de insuportabili, cum reflectă fără de nici o discreție Paul. Totuși, era mereu în tovărășia lui Paul, dar fără nici o emoție pe figură, ca să demonstreze că această tovărășie îi făcea o plăcere deosebită. Paul nu putea scoate o concluzie binefăcătoare pentru el. Poate era o simplă întâmplare. Sau poate că erau ceilalți așa de antipatici și fiecare ocupat cu el însuși, încât Mitsuko îl preferase pe dânsul. Sau poate că Paul, instinctiv, o obliga să stea în preajma lui. Era mândru și nu ar fi făcut o rugăminte fățișă ca s-o reție. Dar, din instinct, punea o întrebare, începea o discuție, cerea un răspuns tocmai în clipa când Mitsuko ar fi vrut să plece. Oricum, fie din pricina sufletului lui Paul, plin de îndoieli, sau din pricina calmului cu care fata primea tot ce se întâmpla în jurul ei, Mitsuko rămânea misterioasă. Poate insensibilă, cu toată imaginea ei grațioasă, ce se profila pe decorul halucinant, mereu în transformare.

În grădina cu palmieri, Of America își continua neobosit farsele lui. Se apropia ora mesei de seară, românii începuseră să se arăte în stradă. Arabii se înmulțiseră, oferind să vândă mărunțișuri, înșirând ghirlănzile de mărgele de toate culorile, aruncând în aer scarabeii de lut. Prețurile variau fantastic. Mademoiselle Berthe continua să stea la masă, dar cu un aer care voia să spună: „Mai stau numai pupn». Iar domnul Hedra răspundea, tot numai din figură: „Poți să mai stai, nu-i nimic». Sami Soliman surâdea tot constrâns, ca și cum s-ar fi jenat că a rămas atâta vreme într-o societate streină. Mitsuko se pregătea parcă și ea să plece, să-și puie poate rochia de seară. Paul o privea nenorocit. Nilul și nisipul așa de aproape… Menajul maior Bursuc se apropie chiar. El, stângaci, țeapăn, păros, sugerându-ți tot timpul că nu i se potrivesc hainele civile, pe care trebuie să le poarte aici, cu lunetă la șold. Ea, partea romanțioasă a menajului, cu gropițe în obraz și cu surâs pe buze, satisfăcută în fiecare moment de a vedea atât de frumoase lucruri, de care nu se mai satură, cu ghidul franțuzesc în mână, din care se informează în toată călătoria. Sprintenă, căprioară, lângă gravul ei bărbat, pe care îl iubește nespus și pe care îl strigă de nu se mai aude decât exclamația ei: „Nicu». Și „Niculae» când vrea să-l tachineze. Ceea ce el primește fără nici o umbră pe față, dar de fapt cu mare mulțumire. Menaj tandru, care te obligă să iei parte la tandreța lui. Acum doamna se repede la alunele de pe masă. „Uitați-vă ce-am cumpărat! Am vrut să iau și brățări, dar lui Nicu nu-i plac.»

„De ce se uită cu atâta seriozitate Mitsuko? reflecta Paul. În mâna doamnei Bursuc orice obiect, cât de perfect ar fi, își pierde din prestigiu… Vrea să fie politicoasă numai? Este necesară această politețe? Sau nu observă vulgaritatea care se degajează din vorbele doamnei Bursuc?”

Dar veneau și alți români, fiecare din altă direcție. Domnul colonel, pensionarul, subțire și bătrân, răgușit, mâncat parcă de molii, cu țigara atârnând moale de buză, prevăzând dezastre pentru niște excursioniști care au îndrăznit să vie așa de departe. Și generalul, surâzând generos, spunându-ți parcă „să n-aveți nici o grijă, căci știe el ce știe”, dându-ți iluzia că poți să te sprijini cu siguranță pe el, deoarece ar fi incapabil să te părăsească, să nu-ți ajute, și era un om de prea mare suprafață ca să nu poată fi de folos orișiunde. Și studentul Schmidt, tânăr, dar aspru ca un neamț adevărat, făcut din linii drepte, vorbind o românească care se vede că a fost învățată cu multă trudă și perfect gramatical. Și Zamfir, conducătorul excursiei, vădind de la distanță neseriozitatea. Atâta lume mare în seama neseriosului Zamfir. Călătoria făcea impresia unei aventuri. Dar cu toții se lăsau să trăiască în voia atmosferii generale, amânând orice socoteală mai precisă, cu nădejdea că totul se va aranja fără bătaie de cap. Și menajul Robu. Domnul, spre cincizeci de ani, jovial, cu zâmbet pe buze, pe obraji și în colțul ochilor, cu fes în cap, ca să fie culoare locală, și vorbind încontinuu cu o voce sonoră, care îl anunța cu mult înainte de apariție. Povestește inepuizabil toate năzdrăvăniile pe care le-a făcut în viață, încântat de faptele lui, de succesele avute, vrând să devină cu violență erou de prim-plan, după ce atâta vreme toată lumea îi ignorase existența, cum probabil s-a agitat, tot așa de inutil, în tot lungul celor cincizeci de ani pe care îi are. Povestește așa de iute și așa de încurcat, că e greu cuiva să priceapă ceva din povestirea lui, chiar dacă ar avea bunăvoința să-l audă. Te mulțumești să-l asculți și să-l aprobi din toată inima. Consoarta, en grande dame, acceptă și ea amuzată, fără să întrerupă vitejiile soțului. Ea e o persoană care știe că nu este elegant să fie geloasă și știe că a trecut de mult timpul certurilor. Acum îl lasă pe Robu în voia lui, deoarece nu mai poate fi nimic periculos, și el se poate deci lăuda cu ceea ce făcuse odinioară. Robu se pricepea să fie indiscret la culme, să povestească până și cum își cucerise nevasta. Cu el, atmosfera devenea repede vulgară. Veșnicele farse ale lui Of America păreau inofensive pe lângă stridențele lui Robu. De altfel, și cuvintele tandre ale doamnei Bursuc sunau tot atât de fals în preajma palmierilor. Paul gândea: „Oameni care se pricep să facă orișice pe lume, dar nu pot să tacă cinci minute. Ca și cum n-ar vedea nimic.” Mitsuko ronțăia mereu alune prăjite, cu ochii pe un sfinx mic de lut, pe care i-l întindea cu insistență și încurcând mai multe limbi diferite un arab mititel. Paul propuse lui Mitsuko:

- Când te gândești că stăm de atâta vreme în această grădină minunată și n-am văzut-o încă până în fund… Nu vrei să mergi cu mine?

Și se ridică făcând impresia că invitația era întâmplătoare, că el ar fi plecat în orice caz.

- Viu! se grăbi fata.

Dar cu un ton întâmplător, din care nu puteai scoate nici o bucurie.

Seara coborâse, în hotel începuse să se aprindă luminile. Palmierii deveniseră și mai impresionanți, pregătindu-se să intre în întuneric, după ce toată ziua soarele păruse că a bătut cu atâta putere numai ca să-i împodobească pe ei. Ajunși singuri, Paul nu știa cum să vorbească, iar Mitsuko nu-l încuraja. Lângă Mitsuko fiecare obiect căpăta forma lui adevărată; a-i descoperi farmece părea a exagera, a falsifica. Conversația se angaja stupid, cu toate că Paul o preparase de atâta vreme.

- Ce mulți palmieri!

- Foarte mulți…

- Un arbore imperial…

- Foarte frumos…

Din luminiș se auzea vorba suculentă a lui Robu. Și deodată, mai puternică încă, vocea lui Robu, plină de satisfacție că poate încheia așa de perfect munca unei zile, invadând peisagiul egiptean:

- La masă, copii!

După masă Paul se găsi numai cu Mitsuko în hall-ul hotelului. Ceilalți prelungeau bucuria mâncării. Paul spuse:

- Ce comod este să călătorești în tovărășie mai mare! Cu atâția concetățeni, n-ai impresia singurătății. Oricât de antipatici ar fi, știm că la nevoie le putem cere un ajutor. Dar, în același timp, prezența lor este o pagubă: ei alungă orice poezie. Dacă aș vedea Luxor fără de nici un amic, altfel mi-ar apărea aceste locuri. Ce impresionant trebuie să fie aici dacă n-aș cunoaște pe nimeni… Dar poate că niciodată nu poți să fii de tot singur, căci toți vorbesc franțuzește, și te înțelegi cu toți.

Spune toate acestea ca să se răzbune pe Mitsuko, să-i vadă pe față neliniștea? Mitsuko ascultă fără nici un fel de emoție, ca și cum ar asculta o veste fără legătură cu ea. „Ce mică, și câtă stăpânire de sine! gândi Paul ca să se consoleze. Ce înțeleaptă!”

Vaporul românesc ne-a adus până la Alexandria. Abia trenul de douăsprezece ore până aici, anevoios și oprind la stații necunoscute (dar luminate cu electricitate), ne-a dat impresia că ne depărtăm puțin. Dar uită-te la hartă, ce imens mai este mai departe. Parcă Luxor s-ar afla la țărm!

Cu toții într-un vagon. Prieteni, dar fiecare s-a grăbit să-și aleagă locul cel mai bun. Numai după ce și-au asigurat loc abundent pentru ei și pentru bagaje, după ce au socotit în ce chip s-ar putea dormi mai bine, au început, ca de obicei, să circule, să glumească, să se intereseze de vecini, dând chiar sfaturi nefolositoare. Of America a reînceput să scoată bani din manșete, trecând din grup în grup, sau făcându-și amici printre arabii care își căutau inutil un loc printre românii instalați copios, sau încercând să vândă mărunțișuri, oricât de târzie era noaptea. Paul păstrase, pentru el și pentru Mitsuko, două locuri față în față, lângă o fereastră, mai la o parte de ceilalți. I-a făcut culcuș, a vegheat-o, nu se putea ca Mitsuko să nu fie recunoscătoare. Somn întrerupt de arabii guralivi, care invadau vagoanele în stații. Un chin îndelung petrecut în doi. Paul se simțea murdar și obosit, dar încântat de rolul pe care trebuia să-l joace. Împrejur, numai oameni care dormeau. Și când ajunseră dimineața, parcă tovarășii de noapte nu însemnaseră nimic. Paul gândea: „Este Mitsuko, chiar dacă are un aspect tandru, și-ți vine s-o alinți — uscată, incapabilă să se înflăcăreze cu adevărat? Să se emoționeze, să fie naivă? Desigur, orice logică i-ar da dreptate să se poarte așa. De ce mi-ar face daruri? Câtă încredere ar putea avea în mine, despre care se vorbesc numai fapte nesocotite și care pornesc la noi aventuri, la întâmplare, fără de nici un plan, în mine, care acum, în peisagiul nou, fac impresia că am uitat tot ceea ce mi s-a întâmplat înainte de a pleca, și de care sunt încă răspunzător? Dar este drept ca o fată să se arate așa de stăpână pe sine?”

Hotărât, Mitsuko era fată deșteaptă. Așa de mică, licențiată în filozofie! Căpătase o mulțime de cunoștințe și se arăta oricând stăpână pe ele. Paul putea să afle noutăți și admira importanța celor ce i se spuneau. Putere de concentrare, descoperirea esențialului dintr-o chestiune cu multe detalii: calitate rară la fete. Dar prin anumite copilării și încurcături pe care Mitsuko totuși le făcea uneori își bizuia Paul toate speranțele lui. De exemplu, atât de lucidă, Mitsuko nu știa cum să-și socotească banii. Plănuia mereu cadourile pe care trebuia să le ducă acasă (nume nu spunea, și Paul nu întreba, ca și cum s-ar fi temut să afle), și în fața fiecărei noutăți era gata să cumpere. Trebuia Paul să-i atragă atenția că nu e nici o grabă, că nu trebuie să rămâie fără de bani când călătoria era încă așa de lungă, iar Zamfir, conducătorul, un om atât de tulbure. Mitsuko, ascultătoare, nu-l contrazicea niciodată, îl aproba cuminte. Acum stau amândoi în hall-ul hotelului, în timp ce în grădină, unde fusese întinsă masa excursioniștilor (erau vreo douăzeci), Robu domina.

- A trecut ziua.

- De ți-ar părea rău cum îmi pare mie!…

- Crezi că sunt lipsită de sensibilitate?

Fraza cădea pe gândul ascuns al lui Paul. Își da și Mitsuko seama că e o luptă între ei?

- Ce vei regreta mai mult oare? continuă Mitsuko.

- Desigur că sunt locuri superbe de vizitat aici: templul Luxor, templele de la Karnak, Valea Regilor de la Teba. Dar voi regreta îndeosebi atmosfera certă, cu toate că n-o pot denumi perfect, oamenii aceștia atât de familiari, care nu știu cum să fie mai binevoitori, Sami Soliman, domnul Hedra, Mergey, mademoiselle Berthe, pe care nu-i vom mai vedea niciodată. Arabii cu mărgelele. Și certitudinea că această poveste nu se mai poate repeta identic. Căci, presupunând că aș reveni, lipsa lui Of America, oricât de caraghios ar părea el, ar fi suficientă ca să nu mai recunosc nimic. (Gândea: „nu vei mai fi cu mine»…)

- Când am plecat, aveam impresia că am rezolvat o mie de încurcături, printre care nu știam cum să trăiesc. Și acum văd că totul era numai o iluzie, că voiajul o să se termine și că voi găsi la București tot ceea ce am lăsat.

O mărturisire? Paul a început să fie gelos? Dar aprobă și el, cu un gest de renunțare:

- Da, călătoria noastră a fost o simplă întâmplare…

Și monologă, trist ca de obicei:

- Încerc să mă uit cu toată atenția la cele mai umile lucruri din jurul meu, căci știu ce rău îmi va părea după ce nu voi mai fi aici. La scara din fața noastră, care urcă la etaj, la scaunele de paie, la ușă. Și cunosc de pe acum zădărnicia încercării mele că, orice a? face, voi avea tot atâtea regrete, iar Luxor va rămâne tot atât de departe.

— Ce sentimental ești!

- Este ridicolă mărturisirea mea? Nu mă pot bucura de fiecare clipă, deoarece știu că totul o să se termine. Și în gând: „Prin mărturisirea mea, nu te pot face deloc să ai aceleași păreri de rău?”

Afară începură să se scoale de la masă, se vedeau umbrele lor prin ușa rămasă deschisă. Câțiva, Lucian și Schmidt, se apropiaseră chiar de intrare, dar, discreți, dispăruseră îndată. Statura masivă a lui Robu se arătase în întregime; zâmbea cu sadsfăcție și își răsucea una din mustățile negre ca pana corbului. Se dusese și el. Toți socoteau prietenia dintre Mitsuko și Paul drept ceva mai serios decât era în realitate, căci Mitsuko și Paul erau tot timpul împreună. Fetele studente se prefăceau că nu le interesează chestiunea. Lucian exclamase odată: „Ce om ești tu, Paul!” Ceilalți nu mai veneau decât în trecere pe lângă cei doi, iar domnul Robu avea un chip jumătate glumeț, jumătate ocrotitor, care voia să spună: „La fel am procedat și eu!” Nimeni nu-și închipuia ce puține lucruri se spuseseră între Paul și Mitsuko, și că, la întoarcere la Bucureșd, se vor despărți și ei ca toți ceilalți. Apoi se vor întâlni numai din întâmplare, încercând să refacă, inutil, atmosfera de odinioară. După cum Of America, perfect integrat peisajului, va apărea strident făcând farsele lui pe Calea Victoriei.

Lui Paul nu-i displăcu închipuirile celorlalți: era un mijloc să se socoată mai alături de Mitsuko; chiar el singur făcea pe misteriosul.

Dar cineva intră pe ușa hall-ului: monsieur Mergey. El nu putea da mare importanță prieteniei dintre Paul și Mitsuko. Nu-și închipuia că doi oameni trebuie să vie așa de departe, din același oraș, ca să se cunoască și să se împrietenească. Le oferi o plimbare pe Nil, dar mai târziu, pe când noaptea va fi completă.

Vorbiră despre Paris. Mergey plecase din țară de multă vreme, și acum accepta să trăiască la Luxor, ca profesor de franceză la o școală arabă.

- Și ce plictiseală la Luxor! Ani întregi, să trăiești zi cu zi aici! Citești, dar asta n-o poți face cincisprezece ore pe zi, cât ești treaz.

De deznădejde, Mergey schimba țigările una după alta și dormita cu orele pe vreun scaun al hotelului „Pension de familie”. Mai încerca o melodie, mereu aceeași, la pianul din salonul hotelului și schimba câteva vorbe, mereu identice, cu domnul Hedra sau cu mademoiselle Berthe. Este un om de 35 de ani, păros, negru, slab, și n-are nici un nerv fără relief pe chipul lui. E prezent de câte ori vin vizitatori, ca să mai aibe cu cine sta de vorbă. Sami Soliman, directorul liceului, îl invită deseori la el - suprem agrement - și își petrec acolo timpul stând de vorbă, bând whisky, mâncând semințe. Poate la Sami Soliman sunt și alte obiceiuri, cu care monsieur Mergey s-a aclimatizat perfect?

Ce căuta aici acest om? Ca la un bâlci: „Veniți să vedeți, în timp de trei zile, întreaga viață a unui om!” Iar Paul povestește dragostea lui pentru Paris, încercând să fie agreabil lui Mergey.

- Dar să mergem la Nil.

Plecară pe ascuns, ca să nu se mai citească pe fețele tovarășilor: „Dar unde se duc ăștia?” Iar madame Bursuc să exclame chiar: „O plimbare pe Nil! Superbă idee! Mergem și noi. Vii, Nicolae?” Pe drum, printre palmieri, până la apă, arabii așteptau cu o barcă. Drumul pe Nil și zgomotul lopeților. În lungul templului Luxor, profilat pe ape. Apoi pe lângă palatul sultanei, înainte, în întuneric. Cerul e negru, n-are nici o stea. Monsieur Mergey spune: „Să vedeți aceeași plimbare pe lună plină!» Paul se aplecă și atinse cu mâna apa.

„În clipa aceasta, cu degetele mele ating Nilul. Ce multe emoții s-au sălășluit în noi, căci gândul acesta mă face să amețesc! De ce taci, Mitsuko? Și ce ascunde tăcerea ta?”

A doua zi, dimineața, porniră, cum se hotărâseră dinainte, să viziteze Teba. Aveau trei zile de stat la Luxor, deci tot dmpul la îndemână. O dată Luxor, altă dată Teba și la urmă Karnak. După-amiaza era lăsată la dispoziția călătorilor, să se odihnească, să discute, să-și piardă timpul pe potecile de sub palmieri.

S-au dus cu automobilele spre Teba, și căldura cădea înăbușitoare asupra lor. Un ghid îi însoțea, și arabul, deștept, se pricepea să dea toate amănuntele, fiindcă era o meserie ce o învățase de când se născuse. Nu departe, la un colț anumit al Nilului, aștepta o barcă, și cu ea au traversat fluviul. Pe partea cealaltă găsiră alte automobile, care îi duseră cei câțiva kilometri pe întinderea dezolată, goală, uscată, pietroasă, cu ochiuri de nisip, fără nici o vegetație. Au trecut pe lângă coloșii lui Memnon, fantomaticii păzitori ai pustiului. Pe când admirau, a fost o diversiune: doamna Bursuc a fugit ca o căprioară până la o moară veche, să-i cerceteze mecanismul. Bărbatul său o privea din urmă, și pe chipul lui, totodată supărat și afectuos, sta scris: „Ce copilă!”

Apoi temple, pe drum. Ghidul încerca să organizeze curtea egipteană ca acum câteva mii de ani. Locuința regelui, locul de rugăciune, de petrecere, de plimbare. Atâta mișcare într-un ținut uscat de căldură.

În sfârșit, au ajuns la mormintele ascunse. Unul lângă altul, colțurile de odihnă ale faimoșilor regi egipteni. Pretutindeni, pământul a fost scormonit de către cercetătorii moderni, oameni de știință. S-au scos obiecte de artă, s-au răspândit în toate ținuturile mumiile. În muzeul din Cairo, Tutmes II, cu păr alb, cu riduri pe tot obrazul, parcă doarme. Impietate!

Excursioniștii se coboară pretutindeni, și ghidul dă explicații. Desenurile, admirabile miniaturi, se înșiră pe toți pereții. Atmosfera misterioasă dinăuntru și soarele covârșitor dinafară!

Paul gândește, și o simte pe Mitsuko obosită, incapabilă să mai aibe socoteli: „Ce minuni, Mitsuko, numai pentru noi, aranjate numai pentru noi! S-au străduit faraonii toată viața să facă aceste comori numai ca să fiu alături de tine, în fața lor, după cum Dumnezeu face cerul superb, cu luna și stelele, numai pentru îndrăgostiți. Aș vrea să se ducă toată lumea de aici. (Cel mai guraliv, domnul Robu, a rămas afară: a descoperit niște limonadă. Maiorul Bursuc stă la umbra unei coloane. A rămas cu vorbele: «Eu vă aștept aici; când vă veți întoarce mă luați și pe mine.» Dar doamna Bursuc, cu toată dragostea pentru soț, a coborât în morminte.) Să cadă noaptea peste noi. Te-ai teme? Am fi oare singuri de tot? Sau și aici ne-ar descoperi un mic arab, ca să ne vândă un șirag de mărgele? Nu, aici nu se poate veni. De ne-ar surprinde un arab, s-ar răzbuna crunt pentru toate zâmbetele pe care trebuie să ni le arate în oraș. Profanarea acestor ascunzători auguste, utilizând cunoștințele pe care le-am învățat în școală odinioară, emoționându-ne, dar fără să ne aducem aminte de ce e mai important: aici a fost un mort ilustru, care a dorit să fie lăsat în pace! Crezi că egiptenii aceștia neînsemnați n-au în vine dorința strămoșului lor și ne acceptă cu voioșie? Iar eu, lângă mormântul pustiu al lui Ramses, șoptesc numele tău!”

Au vizitat mormintele cele mai celebre. Toată lumea se întoarce spre casă, cu toții obosiți, și poate cu impresia că au asistat, oricât de puțin ar fi înțeles, la un spectacol unic, senzațional, în viața unui om.

Dar Robu țipă brusc, despicând aerul:

- Am uitat să întreb unde e mormântul Cleopatrei!

Printre localnici a apărut și doctorul veterinar. Adică nu se putea ști precis dacă era doctor veterinar sau numai îl ironizau prietenii așa. El se mulțumea să râdă fără încetare, și, cum nu știa decât englezește, râsul lui era întovărășit de vorbe fără înțeles pentru Paul și pentru Mitsuko. Dar ca și cum asta nu împiedeca o prietenie, el continua să primească pe români cu aceleași explozii calde și neînțelese. Un domn tânăr de vreo 30 de ani. I-a plăcut Mitsuko, a observat bine Paul aceasta. Se purta cu toată lumea politicos numai ca să aibe curajul să se apropie de Mitsuko. Oferea plimbări pe Nil, invita să arăte minunile din Luxor, mereu la dispoziție, și parcă toate ocupațiile lui se petreceau în salonul hotelului „Pension de familie”. Începuse chiar să facă invitații, din care, ca din întâmplare, Paul era exclus. Paul începuse să fie gelos? Pentru aceste trei zile la Luxor? „Știu că Mitsuko se va întoarce neapărat cu mine și nu-l va mai vedea pe doctor niciodată. În așa de puțin timp, cât stăm aici, Mitsuko n-ar putea să ia hotărâri prea mari. Sau mă doare mai ales instinctul că nici întoarcerea cu mine, cu toate că mai avem numai pentru noi timp destul, nu înseamnă mai mult.”

Și, în timp ce Mitsuko, adulată, a pornit să i se arăte de către doctor, cu toate amănuntele, curtea de la Karnak, Paul s-a dus tot într-acolo, dar pe alt drum, pe ascuns, ca un hoț, în tovărășia studentului Lucian. Se simțea umilit. „Să viu atâta cale, să am ocazia să fiu la Karnak, unde m-am gândit cu nostalgie de atâtea ori, și ajuns, să fiu distrat, să nu am în mine decât un sendment de ciudă, din pricina unei fete pe care de-abia o cunosc.”

De obicei, după-amiază, stau cu toții în hall-ul hotelului, așteptând să se liniștească arșița. Fac spirite, târguiesc de la micii arabi, urcă și coboară de o sută de ori treptele scării care se ridică din mijlocul hall-ului la etajul de sus, unde sunt camerele, își aduc aminte că trebuie să-și facă ghetele când vreun lustragiu își oferă serviciile. Anotimpul e destul de târziu, aprilie. De la Cairo au fost îndemnați nici să nu se aventureze atât de departe. Acum sunt singurii vizitatori, și poate din cauza asta li se dă atâta importanță. Toată lumea se bucură să-i invite, să-i servească, să le explice. Într-o seară, Sami Soliman a chemat la el numai pe Paul și pe Mitsuko, deosebindu-i din tot grupul. În casa lui Sami Soliman, bând whisky, mâncând alune, în balconul lui, în timp ce bătea o adiere parfumată, la radio care familiar transmitea vorbă românească, reclamele comice obicinuite. Acum i-a invitat pe toți la un ceai consulul englez. Tot pentru ora aceea Mitsuko a fost chemată la o distracție de doctor. Iarăși fiecare singur, cu mica lui petrecere.

Deocamdată, înainte de plecare, stau în hall, Mitsuko pe un scaun de paie, Paul în fața ei, rezimat de balustrada scării, ceilalți în trecere numai prin preajmă. Paul e chinuit. Fiecare nemulțumire, oricât de mică, îl întețește. Mitsuko face și ea ca toți ceilalți aici, are picioarele goale în pantofi. O intimitate oferită tuturor. Paul începe cearta cu totul pentru alt motiv, pare lui Mitsuko de-a dreptul grosolan.

- Nu ești îmbrăcată cu gust.

- Nu m-am îmbrăcat de gustul dumitale.

- Poate că nici nu te-ai fi priceput s-o faci.

- Știi că nu-mi place să-mi spuie cineva astfel de reflexii.

Mitsuko răspundea mâniată, în sfârșit fără de nici un ascunziș, fără surâsul convențional. Începuse între ei o luptă, chiar dacă pretextul era convențional.

- Nu știam că ești dintre acelea care trebuiesc menajate.

- Va servi pentru altă dată.

- Și nu-ți găsesc picioarele tentante.

O prostie spusă de Paul cu gustul de a fi meschin și astfel de a se pedepsi pentru chinul pe care nu era în stare să-l alunge din el. Mitsuko s-a înroșit și nici nu-l mai bagă în seamă. Paul pleacă, fără să-și ia rămas bun, la consulul american, cu Of America la braț. La întoarcere, Mitsuko surâde ca de obicei.

Nu s-au întors împreună la Cairo. Grupul s-a despărțit în două, unii au plecat cu trenul de seară, alții au rămas pentru dimineață. Paul a plecat seara, s-a despărțit brusc de Mitsuko, spre curiozitatea celorlalți. Același drum lung, el pe banchetă și Of America lângă el. Of America ajuns mijloc de consolare! La Cairo, grăbiți să-și aranjeze cu toții ultimele treburi înainte de a se îmbarca pentru atâtea zile.

Abia pe vapor, Paul și Mitsuko s-au reîntâlnit. Vaporul pornise iarăși pe ape, iar în toate zările, cerul limpede, pescărușii… Mitsuko sta lângă Paul, ca și la venire, dar conversația începea greu. Studentul Lucian îi însufleți. Lucian era prietenos și cu un surâs de băiat șmecher. Începuse să-și numere aventurile și felul de a proceda cu femeile. Asta îi amuza pe cei doi.

- Sunt foarte bun psiholog. Știu care femeie o să-mi placă mult, și, ca să nu fac prostii, mai bine fug de ea de la început. Cunosc foarte multe răzbunări contra femeilor, care par inofensive și care de fapt sunt cele mai dureroase. Notez într-un carnet toate reflexiile mele sentimentale.

Lucian spunea numai prostii, dar pe un ton amuzant. Mitsuko și Paul râdeau la urmă cu tot dinadinsul. Când au plecat la celălalt capăt al vaporului, Lucian a spus lui Paul afectuos: „Ce om chinuit ești tu!”

Hotărât, Lucian era bun psiholog, cu toată mutra lui comică.

S-a făcut noapte, vaporul merge cu legănări încete înapoi spre țară. Excursioniștii sunt răspândiți pe tot vaporul. Pot fi găsiți, cu toate că nu mai depind între ei. În sala de mâncare a clasei a doua, Zamfir, șeful, personagiul, mai mult decât îndoielnic, împotriva căruia s-au supărat toți excursioniștii, dar acum cu toții suportă chipul lui, căci drumul lung împreună creează intimitate, joacă table cu Schmidt. Chelnerul Iosif, îmbătrânit pe vapor, bun tovarăș, făcând impresia că e în largul său și că și-a găsit în sfârșit oamenii, după atâtea călătorii, privește jocul de table, aducând, la comandă, câte o cafea sau o bere. Studentul Lucian stă pe o bancă afară, singur, rezimat bine de o scândură, ca să se apere împotriva vântului, care se simte tot mai tare. Maiorul și nevastă-sa au găsit un colț bun la clasa întâia, și acum discută împreună despre cumpărăturile făcute. Doamna este gata să desfacă pachetele, dar domnul o sfătuiește să nu fie copilă. Generalul și colonelul și-au terminat masa; acum pe o canapea citesc ziare românești, căpătate cu multă greutate, și pe care nu le mai văzuseră din țară. În fund, în josul unei scări înguste, la clasa treia, menajul Robu bea. Robu e cu chef, mustața îi flutură în vânt. Exclamă, se aprinde, tot spațiul e numai al lui. Doamna surâde indulgentă. Iar Of America, lângă el, în formă, face boscării. Toți calicii, evrei, arabi, greci, s-au adunat în jurul lui și se minunează. Cu chelnerul clasei a treia a pus chiar un rămășag pe un șpriț că va fi în stare să-și scoată vesta fără să-și scoată haina. Robu dă și el, pe deasupra, un șpriț câștigătorului. Atenția este încordată, s-a făcut o tăcere mormântală. Toată lumea urmărește gesturile misterioase ale lui Of America.

Paul a luat loc pe coverta de sus, cu paltonul ridicat până peste urechi. Mitsuko s-a alipit de el, strânsă bine, ca să nu-i fie frig; ține ochii închiși, poate este adormită puțin. Luna invadează toată scena. Paul vorbește lui Mitsuko, dar numai în gând, așa cum obicinuiește el: „Mitsuko, mică prietenă, s-a terminat povestea noastră. Uite, vaporul acesta, care ne amețește cu legănarea lui, e făcut numai să ne ducă pe noi îndărăt. N-am fost fericit, ai știut-o tu oare? Căci atât de potolită te-am simțit, atât de stăpână pe gesturile tale! Ți-aduci aminte când mi-ai spus: «Nu crede că nu văd nimic pentru că tac din gură»? Ce recunoscător ți-am fost pentru vorbele acestea! M-am sprijinit de ele de câte ori n-am fost în stare să găsesc un punct stabil între noi, adică tot timpul. Și am fost nefericit, pentru că din prima clipă mi-am dat seama, chiar pe când ne depărtam de casă, că totul o să se termine. Am fost atât de apropiați, aceleași emoții le-am trăit împreună, și totuși n-am fost în stare măcar să ne tutuim. Care din noi e de vină? Perfecta mea tovarășe, prea perfectă tovarășe… Am întrebuințat toate stratagemele ca să te înduioșez de starea mea. Ți-am arătat locurile cele mai frumoase, pe care ceilalți nu erau în stare să le vadă, ți-am făcut chiar mici mărturisiri, ca să te oblig să te apropii și să mă aperi. Aveam aventuri superbe, și numai ale noastre. Și acum tot împreună suntem, pierduți între mare și cer. Logic, poate ai toate dreptățile, suntem niște streini care s-au întâlnit din întâmplare, dar în fața lamentării mele cum de nu ești impresionată? Tovarășe care nu se culcă fără să-mi dea bună seara, care se trezește odată cu mine, ghicind parcă apariția mea, care împarte cu mine tot ce are mai bun. Totuși, rămânând la distanță, insensibilă, parcă ai fi cu adevărat o mică japoneză cum te arată înfățișarea, și nu-ți pot pricepe psihologia. Șui, o singură dată te-am simțit cu adevărat alături… O jumătate de oră cu totul. Eram la Luxor, în hall-ul de la «Pension de familie». Ți-am spus câteva cuvinte stupide, am fost nedelicat, și ai răspuns mânioasă. Ai reacționat, în sfârșit. Era un răspuns rău, dar combăteai împotrivă-mi, îți uitaseși gentilețea obicinuită, egală pentru oricine. Te priveam cu delicii, luptai, era și acesta un mijloc de a arăta că ești atentă la necazul meu. Curând însă toate s-au refăcut ca la început, și acum ne întoarcem… Și ce se va mai alege din toată călătoria noastră după ce vom ajunge?»

Etapele obicinuite. La Atena au căutat mărci ca să scrie scrisori acasă, discreți unul față de celălalt. La Istanbul au întârziat pe o bancă în grădinile Seraiului, în timp ce Cornul-de-Aur se desfășura înaintea lor. La Constanța a coborât fiecare în parte, ocupat să-și salveze la vamă umilele lui cumpărături. În tren au stat cu ceilalți împreună. La gara din București, călătorii au plecat în toată lumea, fără să mai aibe răgazul să-și ia rămas bun. Of America pierduse brusc orice prestigiu. Pe Mitsuko o așteptau rudele. Paul a vrut să se strecoare, dar Mitsuko l-a chemat deodată, apărând pe neașteptate din mulțime.

- Te duci fără să-ți iei rămas bun? Ce fel de om ești dumneata? Și sper că o să dai vești cât de repede!

Ce fericit a fost Paul pentru aceste vorbe, care alungau toată neliniștea din el și sentimentul sfârșitului iremediabil! A conunuat să poarte cu el miragiul călătoriei, cu toate că străzile, casele, ocupațiile obicinuite îi explicau că totul se terminase. Chiar în ziua aceea a cumpărat pentru Mitsuko toate florile pe care le-a găsit la o țigancă, lăcrămioare transparente, vibrante… Tot atunci a apărut un june pe care îl cunoștea de multă vreme, dar nu crezuse nimerit să-și împartă niciodată emodile cu el. Era atât de emoționat, că, fără rost, și-a început destăinuirea:

- Am sosit chiar acum dintr-o excursie superbă în fundul Egiptului. Am cunoscut o domnișoară încântătoare, X…

- O cunosc, e logodită cu…

Paul a rămas înțepenit, cu lăcrămioarele, care îi cuprindeau amândouă brațele. La început nu știa ce să facă. A chemat totuși un comisionar și a trimis florile la aceeași adresă, dar în suflet cu jalea cu care trimeți flori la un mormânt proaspăt…