Casieriței de la o cafenea

 

Îmbrăcată-n rochie verde cu bobițe stacojii,
Tu-i apari ca întruparea Maichi Precistei Marii.
Când senină-ți rezimi cotul pe contoarul de stejar
Și privești cum fierbe ceaiul, colcotind în samovar.
A, privirea-ți vagabondă se oprește o secundă
Și la masa-i solitară. Cum ar vrea să se ascundă, —
Ce n-ar da atunci să fie beduinul din pustii;
Căci îi pare că spre dânsul chelnerii și mușterii
Scrutători ochi îndreaptă, ca să afle sfânta taină,
Care face să svâcnească. biata inimă-i sub haină!

De-ar fi conte-ar da la dracu și noblețe și blason
Și ar prefera, te-asigur, să se bage ca garson, —
Doar să poată să atingă mâna ta catifelată.
În extaz s-asculte vocea-ți, când șoptește: „țal îndată!”
Și s-admire-o viață 'ntreagă mersu-ți oblu și cochet...

O, de-ai ști. Madam, tortura ce ucide pe poet!...
Capuținerul îi pare cătrănit și făr' de gust,
Ceașca-i tremură la gură, când zărind solidu-ți bust,
Se gândește că un altul e stăpân p-așa comori —
Fă-i avansuri, — căci altminteri fac pari c-o să-l omori
Vai, zadarnic îți oferă cântul tristei sale Lyre;
Tu vrei lire!