Casa și cărarea

Casa și cărarea de Emil Gulian

Poezie publicată în Revista Fundațiilor Regale, an. 6, nr. 9, 1939

Negură grea, acoperi zarea
Cu luna ta joasă și mare.
Pomii tăi moi și-au strâns aripile
De păsări moarte — fără hotare,
Și într-o umbră, mângâiere tăcută.
Prind casa cald cuibărită și mută.

Să mă smulg morții, ce mă sărută
Pe trupul gol, ce pe cărare
Fuge cu coapsa de cocleală bătută,
Lupt cu o ultimă încercare.
Cărarea se-ndoaie și dispare
Pășesc pe nori și valea e-n cută;
Undeva, acolo, în depărtare,
Se află prăpastia nevăzută.

În palmă (îmi spune pulsul sorții)
Nu mai țin vechile drumuri stelare,
Hățuri de aur de la banca porții,
Cu tufe și flori și gardul de lemn.
Firele lor nu-mi mai stau îndemn.

Fereastra de la care abia am plecat
Degeaba se uită în lung și în lat
Să zburăm într-o lume mai cunoscută
Unde întrebarea să nu stea mută.
N-am cărare în lumea ce nu-i încă pierdută.