Cartea de aur: Zi de august

 

Departe de București, între două șiruri de dealuri, de care satele se agață ca niște cuiburi de rîndunele sub streașinile caselor, se așterne o vale, ce e tăiată pe mijloc de apa Plăviței. Acest rîu, ce șerpuiește printre pajiștile și arăturile coperite, primavara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului și ale rapiței, izvorește tocmai din Muntele Crestat. Dînsul, în această parte a curgerei lui, după ce ocolește pe după o braniște de frasini, intră într-un zăvoi de plute și de salcii unde, întîrziindu-se cîtva sub o umbră, e apucat, în urmă, de zăgazurile de la moara pitarului Stambulache. Dar tainica liniște a zăvoiului, prin a cărui iarbă nalta cresc romanițe și gălbenași, e cu totul tulburată cînd morarul ridică stăvilarele, și cînd Plăvița, multă vreme contenită între zăgaruri, se repede între jgheaburile verzi de mucegai, spre a se măcina pe roata ce se pune în mișcare. Dinaintea moarei, aproape că nu e ceas cînd doi-trei țărani să nu se opintească să-și descarce din care sacii cu porumb sau cu grîu, și să-i urce înăuntru cu înjurături de cruci pe buze și cu credința nestrămutată în suflete. Malurile acestei ape sunt, pe alocuri, împîslite de iarbă, și se fac, pe altele, tărmi de nesip, cu spărturi de mică schinteietoare prin el.

Pajiștile și arăturile, cu bogăția lor de bucate, se desfășoară, peste rîu, pîna în poalele dealurilor, și urcă, uneori, pe ele. Spre dreapta, coperișurile de tinichea de la cîteva biserici sătești răsar licăritoare în lumina unei zile de pe la începutul lui august. Dincoace de Plăviță, în poalele dealului din stînga, se ridică, veche și coperită cu șindrilă, biserica comunei Stambulești, al cărui turn e ocolit de porumbiei ce se îngurluiesc.

Cu priveliște pe această fermecătoare vale, colț al unei Elade de odinioară, albește, așezată cam la sfertul dealului, cula cu pridvor de zid a boierului Stambulache. Pe coastă în sus, pornesc spre dînsa ulmi bătrîni; pruni călugărești, cu prune cu gît, galbene și lunguiețe; prunii obicinuiți, duzii prăfuiți și nucii cu foi late și umbră mirositoare. Amestecați în același asalt, pe care pomii și copacii îi dau dealului, se află un număr oarecare de corcoduși și cîțiva cireși.

Jos de tot, sub coastă, licărește oglinda de argint a unei bălți. Pe fața apelor ei nemișcate, o lume de frunze căzute, îi întunecă, pe lîngă maluri, limpeziciunea. Cerul însă îi albăstrește partea de la mijloc, pe cînd, mai spre luncă, ea se prelungește ca un gît, și intră sub întunerecul frunzelor, sîngerat de moturile roșii ale trestiilor.

Ici-colo, atît pe margini cît și pe mijlocul bălței, nuferi albi și galbeni – trandafiri plutitori – se mișcă după cum îi mînă adierile. Printre ei, boul-bălței, gîndac dintre cei de tot mici, dar al cărui cîntec răsună departe, sare de un sfert de stînjen în sus, sau, cu iuțeli ca ale clipirilor, zgîrie oglinda tihnită a apelor, întocmai ca un diamant pe care o mîna ageră l-ar trece pe fața unui geam.

Odată cu urcarea coastei spre cula cuconului Stambulache, urcă și pomii ce, izbindu-se de gardurile curtei boierești, îi dau ocol și o iau la mijloc.

Această obștească pornire a văiei spre cucerirea înălțimilor, ce sunt totdeauna în lumina soarelui sau a lunei, amenință, cu rădăcinile pomilor și ierburilor, să spargă gardul care împrejmuiește casa pitarului și, cu vremea, să dea iureș însăși culei, să se agațe de ea, să i se încleșteze în ziduri, să-i știrbească temelia, și rozînd-o, s-o surpe și s-o șteargă din fața pămîntului.

Stambulache însă nu este om să se dea bătut cu una cu două.

De cum venea primăvara, pune să se smulgă mărăcinii, lăstarele și bălăriile dinprejurul gadului, și cula urma să zîmbească, neatinsă, dealurilor și văior Plăviței ce se ducea la vale, și călătorilor ce se duceau la deal ori la vale.

În starea în care el moștenise casa și moșia de la părinții săi, voia să le lase pe amîndouă celor care-i vor fi urmași, și mai cu seamă feciorului său întîi-născut – iar la această părere se unea și grăsulia cucoana Paraschiva, preacinstita lui soție.

Și tot pentru aceasta, și fiindcă amîndoi bătrînii știau că fiul lor Costică – care de vreo două săptămîni își luase licența în drept – avea să le soseasca chiar în acea zi, dînșii, cu toate că își vedeau de treburile obicinuite, simțeau ca le saltă inimile, și că nu știu cum să-și mai găsească de lucru, ca să le treacă de urîtul așteptărei.

În neastîmpărul său, pitarul părăsea, din vreme în vreme, prunăria din dosul caselor, unde, flăcăi și fete scuturau pomii, grămădind movile de prune brumării, și alerga spre casă, unde, după ce urca în foișor, lua ocheanul și se uita lung spre drumul cel mare.

Cucoana Paraschiva, din cuhnia în care priveghea bătutul putineielor, îl zărea cu coada ochilor și, mică și grasă cum era, suia gîfîind scara după el.

– Parcă văd ceva, îngîna dînsa trăgîndu-și răsuflarea, dar tocmai colo – departe – de la deal de moara Sîrbului – în dreptul plopilor din hotarul Vîrteștilor.

Stambulache își ștergea cu o batista vărgată sudoarea de pe capul lui pleșuv și lucios ca un pepene verde, și apropiîndu-și iar de ochean pleoapele roșii, deasupra cărora nu se mai aflau decît vreo trei-patru fire de păr alb, se uita lung spre drumul mare și se uita mai ales de la deal de moara Sîrbului, în dreptul hotarului din Vîrtești.

Dar pe drum nu alerga decît praful ridicat de un vînt băltăreț, praf ce se încolăcea întocmind niște vîrtejuri ce dau fuga unele după altele ca bețele unei reșchitori în mișcare.

Stambulache își lăsă ochianul, își mai ștergea sudoarea de pe frunte, și cucoana Paraschiva se scobora în argea ca să mai vadă de țesutul scoarțelor.

Fetele, în lipsa lui, se lăsaseră de cules petru a se zbengui cu băieții care le sîcîiau ori le apucau pe la spate și le așezau pe vrute-nevrute pe genunchi.

Mai spre fundurile livezei, vreo doi-trei vlăjgani zgăcinau pomii și, ca să facă haz, potopeau peste fete o ploaie de răpăitoare de prune. Cele mai gogonețe, de cum le aluneacu între cămășile desfăcute, li se duceau de-a lungul piepturilor pîrlite, și oprindu-li-se între sîni, li se mișcau acolo cu gîdelări ce le făceau să se pornească pe rîs sau să scoată mici țipete.

La vedera pitarului, care se înapoiase în ogradă, rîsetele și glumele încetară și toți se puseră de iznoavă pe lucru.

Dintre băieți, unii băteau prunii cu niște prăjini lungi; alții se urcau în ei; alții le adunau de jos și le rînduiau la o parte, movile lîngă movile.

Și pe rînd pitarul trecea de la unii la alții, păsările, speriate, își părăseau cuiburile ascunse în ulmii ce îmbătrîneau dincolo de vălceaua ce despărțea prunăria în două, iar vîntul băltăreț plutea pe deasupra pomilor ducînd spre pădure mirosurile molipsitoare ale apelor stătute.

Trana a Stanchei, fata de treisprezece ani, scutura, în vremea asta, un prun ce crescuse cam singuratic, în mijlocul unei mici poieni. Dar fiindcă roadele necoapte bine nu cădeau, dînsa, sprintenă și rîzătoare, se urca între crecile prunului, măcar că vîntul îi luase pe dedesupt fusta și cămașa, răsfrîngîndu-i-le mai sus de genunchi.

Niță al dascalului, băiețandrul de optsprezece ani, care se făcuse, de dragul mindirului milităresc, călăraș cu schimbul, păsămite că-i pusese gîndul, fiindcă îi toca verzi și uscate, și, mai din glumă, mai cu dinadinsul, îi spunea că a dovedit într-unul din ulmii de dincolo de pîrleazul prunăriei un pui de mierlă cum n-a stat altul, cu totul și cu totul alb – cu grai de aur, și numai pe sub burtă și pe sub aripi surăpură...

Trana, - șireata! – frumușică de pică, cu gropițe în colțurile gurei, dar cu chipul încă de copil, îi arunca priviri ce-l înnebuneau, rîdea, zicea că nu-l crede, îl lovea cu prune în cap, îi azvîrlea cîte una în gură, pe care el o prindea din zbor, și o strîngea între buzele lui roșii și cu mustăți mijitoare.

Dar Niță făcea ce facea, și tot de puiul de mierlă îi vorbea, iar cînd Trana se da jos din pom, o lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor, s-o facă să sară pîrleazul cu el, doar de or găsi puiul cu norocu – bătu-l-ar cucu! – în cuib – la căldură.

Și aproape pe negîndite – așa cum –n-ar fi crezut nici el că are să i se întîmple – se pomeniră între ulmii cei mari, cu pîrleazul trecut, și departe cu totul de culesul prunelor, printre dese tufișuri de măceși și de porumbe vinete, el tot făcîndu-se că nu-și aduce aminte în care ulm e cuibul, și ea tot spunîndu-și că a fost proastă că l-a crezut, și tot smucindu-se să scape de brațul ce-i strîngea mijlocul...

Și cum Niță își apropiase obrazul de al ei, el îi jură că are să-i arate cu adevărat pe năprasnicul pui, și dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecura cu ea pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi – cel pesemne cu puiul de mierlă între crecile lui.

Și fiindcă buzele ce i se făcură de foc furaseră fără de veste pe ale ei, Trana, care vruse să se smulgă de sub arsura lor, se pomenise – fără să știe cum – că alunecă și cade, dar, odată cu aceasta, simțise că se surpă peste ea și cerul, și pămîntul, și copacul, și Niță, și puiul de mierlă, și tot.

Prunăria urma însă să răsune de rîsete și de glume, de răpăirea prunelor, și strălucea ca mai nainte sub prăfuirea aurului frumoasei zile de august.

Cu toate astea, soarele cam schiopăta spre apus, și Stambulache, care se uitase la ceasornic, se cam încruntă. Cum adică? Ceasurile cinci trecuseră și Costică nu sosea, măcar că-i trimisese poștalionul la oraș de cu dimineață?

Cucoana Paraschiva, în odaia cea mare, unde întinsese masa, auzise bătînd chindia în toaca de fier – a doua zi fiind duminică – și era tot așa de îngrijorită: “Vai de ea și de ea! S-o fi bolnăvit, s-o fi întîmplat ceva, l-o fi răsturnat trăsura?... Ce sa fie?” ...Și feluri de prăpăstii îi veneau în minte, o făcea să-i tremure mîinile și să risipească piperul pe masă, deasupra căruia se grăbea să arunce sare – ca să nu iasă vreo ceartă.

Iar de cîte ori se deschidea ușa și intra Floarea, un fel de fată de suflet – țărancă pe care o crescuse de la vîrsta de cinci ani – inima ei o lua iute:

– Tot nimic, Floareo?

Apoi, fără să aștepte răspunsul:

– Pune curcanu la mijloc.

Și trecînd de la una la alta:

– Ticălosul de Tudorache!... S-o fi îmbătat, mai stii! O fi făcut vreo poznă?... Să bagi de seamă să nu cumva să dea ciorba în foc. Unde e urda? Azima să n-o arunci la cuptor decît cînd s-o zări trăsura.

Floarea, fata de optsprezece ani, frumoasă ca o zînă, în zevelcă țărănească, dar cu cizmulițe de brunel, umbla prin casă, ieșea, intra, aducea tăvi cu poame, farfurii cu mezeluri. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămadea toată îmbelșugarea casei caimacul, laptele covăsit, laptele cu orez, cu zahăr și scorțișoară pisată pe deasupra; peștișorii mărunți ai Plăviței înfipți în frigărui de lemn, și fripți după ce fuseseră picați cu unt proaspăt; limbile de porc afumate; mușchii; și, la mijlocul mesei, după cum și poruncise cucoana Paraschiva, curcanul auriu, între mere domnești, între pergamute și prune călugărești, iar în două cutii deschise, curmale de tîrg. Tot cam la mijloc, patru mari clondire cu vin de Orodel și două butelii pecetluite, cu vin de Krasna.

Ospățul părea pregătit pentru douăzeci de inși și cucoana Paraschiva, cu toată grija ce o turbura, nu-și putea stăpîni mulțumirea uitîndu-se la masă, peste care arunca priviri înfășurătoare.

– Paraschivo! Paraschivo! se auzi deodată din foișor. Era glasul lui Stambulache care, în neastîmpărul său, se întoarse în cerdac și luase ochianul.

Nu mai încăpea îndoială: de data asta trebuia să fie Costică. Trăsura i se arătase, la început, ca un punct ce aluneca cu iuțeală în mijlocul unui nor de praf. Dar punctul se apropiase, se mărise, se făcuse trăsură cu patru cai la roată și cu doi înaintași, și ajunsese la priporul unde urma să se abată de pe drumul cel mare pe valea Plăviței în jos.

Nedomirirea nici nu ținu de altfel mult... Trăsura trecuse în adevăr de pripor, și o cîrmise drept spre sat, opintindu-se printre glonțane și făgașurile impietrite de soare, către podul de bîrne al Plăviței.

Stambulache coborî cîte două-două trepte, iar bătrîna, rămasă în foișor, apucă și ea ochianul și, nemaiputîndu-se îndoi, își fîlfîi batista ca și cum Costică ar fi putut s-o vadă.

Din prunărie flăcăii, care își desumețeau mînecile, pătrundeau în curte cîte trei și cîte patru, și urmați de fete – fiindcă isprevnicelul oprise culesul din porunca pitarului – se înșirau de-a lungul jicnițelor de scînduri, ori se așezau pe sub pătule. Vorbele, glumele, mișcarea umpleau curtea.

Dar butia fusese desfundată de argați, și toți se trăgeau într-acolo și se uitau cu jind la ea.

Dar unii, zărind doi lăutari ieșiți ca din pămînt – cinghinele care, în anterie zdrențăroase, zdrăngăneau coardele de la cobză și scîrțîiau o vioara – își dau cu cotul – strigau: “să trăiască cuconul Stambulache!”

Cînd trăsura sosi la poartă, soarele sfințea pe după dealuri, oalele cu vin trecuseră din mîna în mînă, firele din sprîncenele pitarului se zbîrliseră și se dezbîrliseră de bucurie. Floarea aruncase azima la cuptor, cucoana Paraschiva se hotărîse să-și întîmpine băiatul la “Crucile din vale”, și lăutarul cu vioara, după poruncile chefuite ale pitarului:

Trage Cioară

Din vioară

Să s-audă de la moară...

cînta de rupea pămîntul; cobzarul îi ținea isonul, fetele bătuseră curtea sub un început la horă.

Costică, tînăr de douăzeci și doi de ani, cu flăcări răscolitoare în ochi, înalt și subțire ca o mlădiță, fire nervoasă dar puternică, sări jos, în mijlocul strigătelor de buna venire. El își ascunse capul pe sînul mamei sale, care nici nu ajunse în poartă, îi sărută mîinile, trecu la tatăl său, de al cărui gît se aruncă, mulțumi țăranilor, roșindu-se de cîte ori o fată își ducea mîna la gură și la frunte, și ca să scape din încurcătură, întreba de masă.

Mama se repezea atunci pe scara, Stambulache, Costică și preotul o urmau.

Pîrvu le ieșea în capul scărei cu un clondir de țuică pe o tavă cu pîine și cu sare. Singură Floarea nu se arăta, își făcea de lucru, își băga capul prin dulapuri.

Bătrîna, prea uimită ca să-și dea seama despre ce se petrecea, schimba apa de prin paharele cu verbine, cu busuioc și rozmarin, cu ochiul-boului și cu alte flori de țară, ștergea ochii lăcrimați, tușea, își sufla nasul cu zgomot.

– Ministru! să te văd ministru! se auzea glasul lui Stambulache în foișor, și pitarul mai da o țuică peste cap... Sfinția-sa își neteza barba, bea cu smerenie, își lingea buzele, mai bea cîte nițel, se oprea, părea muncit de gîndul să rostească un logos.

Dar Pîrvu, care lăsase tava cu rachiu pe un scaun de paie, se urca pe scară cu ciorba, un castron alb cu marginile albastre.

Floarea, cînd Costică intră în casă, vru să-i sărute mîna.

Ce? Glumea? Apoi s-ar fi putut una ca asta? Nu copilăriseră ei împreună? N-alergaseră după cuiburi? Nu se daseră de-a dura pe coastă printre buruieni și mărăcini, și mai aveau ei astîmpăr, cît e vara ziua de mare, aci cățărîndu-se prin duzi și nuci, aci mîncînd dude și porumbe de se întorceau cu mîinile și buzele vinete? Dar moriștele ce le făceau pe nisip, aducînd la ele cîte un fir de apă pe care îl furau izvoarelor din apropiere? Dar jocul lor de după ciuturile cu coperișul înflorit de leuștean și de păpădie, ori înecat de pălămidă și de urzici? Apoi, socul cel mare din care tăiau creci și făceau pușcoace? Ce? Astea nu fuseseră? Și crede dumneaei că copilăria se uită așa de ușor, și că, dacă el a fost la București, nu s-a mai gîndit la nimeni?... Ei! Aș!... Ce sunt atunci trandafirii de mătase rourați cu sticlă pisată, cum poartă numai cucoanele de la Rîmnic și de la Craiova, și pe care i-a luat anume pentru dînsa de la cel mai de seamă marchitan din București? O să-i vadă, mă rog, cînd și-o deschide lada și și-o descărca lucrurile, dar, pînă atunci, să facă bine să stea jos.

Iar de pe scaun, Costică o apucă de amîndouă mîinile și o așeză cu sila la masă, spre marele haz pe care îl făceau pitarul și popa Smarandache, și chiar cucoana Paraschiva.

După cum se întîmplă totdeauna în asemena împrejurări, și la mese de așa fel, ciorba de potroace fu lipăită în zgomotul buzelor și lingurilor, iar pe barba și mustățile preotului, zeama galbenă se agăța cu stropi mari, ce, cînd nu recădeau în taler, se pierdeau în paduratice adîncimi.

Cînd veni rîndul mezelurilor, cînd se umplură și se goliră paharele de mai multe ori, cînd se aduse claponul cu hrean, și, mai cu seamă, cînd pitarul Stambulache despică curcanul cu gușa grasă și carne rumenă, vorbele ce, la început, se tîrau, pe deasupra mesei, zburară și se încrucișară, se topiră una în alta, nelăsînd să se audă decît crîmpeie din cele care se spuneau. Vinul de Orodel dezlegase toate limbile. “Ministru! să te vad ministru!”, nu contenea să se audă de cîte ori bătrînul își ridica paharul. În vremea asta, Costică vorbea despre București, Floarea despre zăvoiul de la moară, bătrîna despre căimăcămia lui Iancu Bibescu, popa despre patrafirul ce i se rupsese...

– Bucureștii! Ce oraș, ce lume! Dar și cîtă ticăloșie.

– Da, în vremea mea boierii...

– Și toată lumea, cucoana Paraschivo, toată lumea era credincioasă.

– Mai ții minte, domnule Costică, cum era sa ne înecam în Plăvița! Ne duseserăm la moară...

Stambulache însă ridică paharul:

– Ministru! Să te vad ministru! strigă el cu glasul păienjenat, cu capul dat pe spate.

Cînd se sfîrși masa și cînd ieșiră cu toții în foișor, înnoptase. Dar isprăvnicelul îngrijise de un foc ce ardea cu vîlvătăi și se făcea că întunecimea de primprejur să pară mai deasă, iar dinspre el urca un puternic miros de porumb copt, pe care țăranii și-l prăjiseră în spuza lui...

Hora luase la mijloc focul și chipurile aprinse răsăreau din întunerec. Voinicii care o învîrteau, și despre care avea să se ducă pomina, izbucneau în lumină alaturi de fete în cămăși cu altițe, ori piereau înghițiți de noapte, după cum se ducea jocul ce se strîngea sau se lărgea, se încetinea sau se iuțea, da pe brînci, zguduia bătătura și casa – cutremura dealul. Băieții cei de tot tineri, cu dimie strîmtă și găitănată pe picioare, cu scurte mintene în umeri sau numai în cămăși, cu căciulele pe ceafă – unii cu pălării de pîslă neagră înconjurate de flori – ridicau nori de praf cu săriturile lor, zbuciumau noaptea cu chiote, și intrau și ieșeau din întunerec ca niște năluci. Bine legați – voinici și frumoși – cu buzele abia înseilate de mustăți, sau spelbi – oacheși sau roșcați – cu ochii negri sau cu ochii albaștri – nu era unul să nu fure cîte-o inimă, și să nu se desprindă din horă cu cîte-o fată...

Tot ce vedea i se părea lui Costică nou, și tot ce vedea îl fermeca... Bucureștii i se înfățișau deodată urîți; cartea pe care o învațase, o curată deșertăciune; diploma lui de advocat, o nerozie. Viața liniștită, fericirea, erau aici, între dealurile unde se născuse, printre ogoarele din neam de neam ale Stambuleștilor. Șesul Plăviței, dealurile de dincolo de el; pădurile și satele de pe costele lor, pe care le ghicea mai mult decît le vedea; focurile aprinse prin noapte; biserica satului strămoșesc înecată în întunerec, îi năvăleau din priviri în minte, din minte în inimă.

Urarea, strigătul de: “Ministru! să te vad ministru!” i se părea acum o glumă.

În tihna cîmpului, în munca pămîntului, în a fi ce a fost tatăl tău și tatăl lui, iată – poate – iată, desigur, adevărata fericire – singura.

Și dîndu-se jos din pridvor, el intră în horă, - cam nedibaci la început – dar, în curînd, dînd și el pe brînci, sărind și el cît zece, chiuind și el, și uitîndu-și de diploma, ca și cum n-ar fi fost, de codicele civil și de cel penal, de trebile politice și administrative – de drepturile și datoriile cetățenești...

Lăutarii se duceau cînd spre o margine a horei cînd spre cealaltă și urmau – cu flăcări roșii pe obraz – să-și zdrăngănească unul cobza, celălalt vioara.

Niță al dascalului, cu boneta de cazarmă pe ceafă, cu cizme împintenate, în pantalonii ce-i trosneau pe picioare, în tunica de dril descheiată la piept, sărea cît zece:

– Uite-așa!

– Și-așa!

– Și-încă-așa!

Trana a Stanchei, pe care picioarele n-o mai duseseră, se desprinsese din joc, și din umbra în care își ascundea vînătăile și buzele stoarse, căuta să nu se mai uite la Niță. Cu toate astea, ochii tot la el o duceau, la el care îi furase inima și mintea cu jeraticul din ai lui, cu părul lui scurt de scapăra scîntei roșiatice...

Hora, ce ajunsese un vîrtej, i-l răpea pe fiece clipă, și i-l readucea cu aceiași iuțeală. Împreună cu fete și cu băieți, el, cînd încăpea în cîte o aripă de lumină a focului, da pe brînci, sărea cît zece, și trecea pe dinaintea ei, chiotind și cutremurînd dealul.

– Tot-așa!

– Și-așa!

– Și-încă-așa!

– Hei! Hei!

Și vîrtejul, ce părea că se domolește, după ce azvîrlea afara pe mulți, se făcea iar nebunie!

– Hei! Hei!

– Uite-așa!

– Tot-așa!

– Și-ncă-așa!

– Hei! Hei!

Niță, care la rîndul lui ieșise din horă, dete de Trana rezemată de colțul unui pătul.

Cu buzele întredeschise peste un fir de pai, pe care îl strîngea între dinți, el se folosea de umbra în care focul lăsa acea parte a curței ca să-i petreacă un braț pe după grumaji...

Dar ea se lupta, nu mai vrea, și fiindcă Niță tot n-o lăsa și o îmbrîncea mereu mai spre întunerec, ea-l ruga… “Niță, Niță!” – “Niță! Niță!” și, rugîndu-l, se părăsea în voia lui care, deși pe un alt drum, o ducea tot spre prunăria înecata de întunerec, tot spre ulmul cu puiul de mierlă, pe cînd, din chiotele ce-i ajungeau, urmau să se desprindă, aci mai tare, aci mai aproape stinse, vorbe gîfîietoare sau șuierate:

– Uite-așa!

– Și-așa!

– Și-ncă-așa!

– Hei! Hei!

Iar cînd se ridică luna, din hora ce se spărsese nu mai rămăsese decît focul ce se stingea... Foișorul era pustiu, o liniște se lăsase asupra casei, iar răcăneii, și cîte-o hantă de cîine, luau în stăpînire noaptea ce se făcea înaltă...