Cartea de aur/Din carnetul unui dezertor

Cartea de aur de Alexandru Macedonski Din carnetul unui dezertor

26 august, 7 1/2 ore a.m. – Alaltăieri dimineața am trecut Dunărea. Am lăsat pe ai mei, și a trebuit să merg de nevoie. Convoiul din care fac parte se îndreaptă spre Plevna. Soldații, cu păsuri mecanice, cu ochii morți, se apropie dobi- tocește de primejdie. Printre ofițeri, cei tineri de tot sunt mai aprinși. Să mori pentru țară este datorie și glorie, zic ei.

9 ore 1/2 a.m. – Lătrările salvelor de puști încep să se audă. Bubuirile tunurilor își încrucișează sunetele. Cîțiva locuitori ce întîlnim ne spun prăpăstii. Credința lor este că turcii vor fi biruitori. Unul din ofițeri, văzîndu-i coprinși de groază, voiește să-i îmbărbăteze; cum s-ar zice, să le ridice moralul…

— Ce? Nu vă e rușine să fugiți? N-o să murim toți odată?

— Apoi, de! domnule, răspunde unul scărpi- nîndu-se în cap, așa o fi, da’ de ce să murim cu zile?

Și țăranul își urmează drumul spre Dunăre.

Acest „de ce să murim cu zile” al lui n-a mișcat pe nimeni; pe mine însă m-a pus pe gînduri.

12 ore. – Loviturile de tun nu se mai aud, cu toate că ne apropiem de Plevna. Dar cum ne oprim, izbucnește dintr-un nor de praf o răpăire de cai ce aleargă către noi și sosește, val-vîrtej, împreună cu căruțele Crucei-roșii.

Doamne, Dumnezeule! De sub coviltirile lor se ridică numai gemete sfîșietoare. Cînd trăsurile trec, prezintăm armele ca un singur om. Intr-una zărim, lungit, un băiat ca de 22 de ani. El e galben ca moartea, și are două decorații pe piept.

— Unde e rănit? întreabă căpitanul nostru.

— Să trăiți, domnule căpitan, un obuz i-a luat amîndouă picioarele.

Și trăsura cu băiatul fără amîndouă picioarele, și cu două decorații pe piept, trece.

27 august, 8 ore seara. – Detașamentul nostru a sosit de ieri, și generalul, după ce ne-a trecut în inspecție, ne-a spus cîteva cuvinte bine simțite, iar la urmă, înconjurat de statul său major, a intrat în baraca sa de scînduri în care și-a așezat cartierul. Peste un sfert de oră, eu, și un alt soldat, am fost trimiși să schimbăm garda de la ușa baracei.

Generalul prînzea înconjurat de statul său major.

Pe la trei ore alți soldați ne-au înlocuit. La patru, colonelul ne-a scos în front și ne-a citit o poezie războinică pe care d. Alecsandri a scris-o la moșia sa Mircești. Cuvintele de dor și de șoimi ne-au umplut auzul în timp de cîteva minute.

29 august, l0 ore a.m. – Tot ce am văzut ieri nu se poate spune. Văile, dealurile, albia apelor sunt împestrițate de leșuri. Turcii au ciopîrțit pe morți și nu se întîmplă rar să dăm de picioare și de brațe răzlețe.

Londra, 30 octombre. – în ziua de 30 august, colonelul ne-a adunat odată cu revărsatul zorilor și ne-a spus că ceasul hotărîtor a sunat, că trebuie să murim pentru țară pînă la cel din urmă român. (Dar atunci?)… Că dacă vom ști să murim, numele are să ne rămînă nepieritor că ne așteaptă gloria și că să ne facem demni de Ștefan cel Mare și de Mihai Viteazul.

Preda, un soldat voinic, a ieșit din front și a spus colonelului că să trăiască, dar că are copii și că cine o să îngrijească de dînșii dacă o muri el?

— Va să zică, cutezi să-mi spui că ești un laș? a fost răspunsul colonelului. Apoi, a poruncit să-l pună la asalt în cele dintîi rînduri.

Și printre domnii ofițeri, nu se mai auzea decît țara, gloria, onoarea militară.

Preda însă mă întrebă că ce este laș? Iar dacă i-am spus că laș va să zică fricos, a stat de s-a gîndit ce s-a gîndit:

— Apoi de, îmi spuse el. De frică, mi-e frică – că de moarte cum să nu ți se facă părul măciucă?

Mirat, nu i-am mai zis nimic, dar el tot nu m-a lăsat în pace:

— Da’ bine, domnule, de bătut de ce ne batem?

Întrebarea lui mi-a dat de furcă. Cu toate astea, am căutat să-l domiresc:

— „Țara, onoarea militară, gloria”.

Preda, însă, s-a dus mișcînd din cap, și cînd s-a auzit semnalul atacului, ia-ne, pe Preda și pe mine, de unde nu eram.

Cum s-a întîmplat lucrul e greu de spus. Tot ce mi-aduc aminte este că, cu cît se apropia ceasul hotărît, cu atît mă simțeam coprins de o neliniște mai mare. O tremurare nervoasă mă scutura din creștet în tălpi. O sudoare rece mă trecu. Inima începu să-mi bată în așa chip, încît credeam că are să-mi sară din piept. Tîmplele îmi zvîcneau. Mă-ntorceam spre copilăria mea, și vedeam pe mama, pe tata. Îmi înfățișam strădania mea pentru învățătură: ducerile la liceu, pe ger, pe ploaie, pe zăduf; clasele trecute pe rînd, la urmă, bacalaureatul, această culme la care ajunsesem conjugînd pe tipto, tiptis, tiptomen, tiptete, tiptusi; speranțele, aspirările mele, tot ce fusese în mine viu și nălucitor. Și ideea de a mă jertfi pentru țară nu mă încălzea. „Onoarea militară” mă lăsa rece. Gloria să fac parte dintr-o jertfă de oameni, spre a fi pe placul unui partid, unui guvern sau unui stăpînitor – fie chiar pentru ca să înzestrez Europa cu un regat nou – nu-mi zîmbea, îmi amorțea brațele și picioarele.

Ce? pentru asta să mă fi trudit eu în școală și în viață? O clipă îmi fu de ajuns ca să-mi dau seama despre întreaga falsificare a îndrumărei sufletești a oamenilor împotriva simțirilor firești.

Căci, da: mi-era frică, și nu-mi era rușine s-o mărturisesc. Teama, groaza chiar, sunt simțiri cel puțin tot atît de respectabile ca vitejia. Dumnezeu le-a pus în om ca să-și apere prin ele neprețuitul dar al vieței pe care el i l-a făcut.

Și să nu se creadă că judecăm așa sub stăpînirea împrejurărilor. Astăzi chiar, cînd mă aflu la adăpostul depărtărei ce am pus între mine și laurii cîmpului de bătaie, vitejia soldatului care se duce să moară din poruncă venită de sus, și numai pe temeiul unor vorbe sforăitoare, mi se pare o îndobitocire fără seamăn.

Dar merg mai departe, și întreb: Ce e dator să facă un popor în alte împrejurări – bunăoară cînd e atacat?

E dator el să-și apere sau nu țara?

Toți vor zice că da. Eu zic că nu. Căci pierde altceva un stat învins și desființat, decît legiuirile ce-l cîrmuiesc și pe stăpînitorii lui?

Londra, 1914, iulie în 5. – Am dat peste acest carnet în hîrtii vechi. Doamne! Cîtă vreme a curs de atunci! E însă cu putință ca eu să fi cugetat astfel? Ce e drept, sunt de atunci treizeci și patru de ani și n-aveam decît douăzeci și unu. Dar unde e adevărul? Și, cînd am judecat bine? Atunci? Sau acum cînd cred că cel care a scris rîndurile din carnet a fost un bătut la cap și un înfumurat?

Londra, 1914, iulie În 6. – Nu știu de ce, de cînd am găsit acest blestemat de carnet nu mai am astîmpăr. Mereu îl recitesc ca să-mi întăresc credința că în l877, n-am fost nici nebun și nici un ticălos. Și cu toate aceste ceva îmi spune că am fost și unul și altul. Care – care e adevărul?

Toate însemnările mele, din paginile carnetului, rămîn, din punctul de vedere al cugetărei, în picioare. În nici una din scrierile mele englezești – căci astăzi o pot spune eu însumi despre mine, sunt unul dintre cei mai vestiți autori ai Marei Britanii – în nici una din ele nu am atins o mai înaltă culme în domeniul speculațiunilor…

De ce, de ce dar sînt nemulțumit de mine și în temeiul cărui cuvînt mă osîndesc pentru ce am făcut?

Poate să înșele oare judecata?

Londra, 1914, iulie în 7. – îmi recitesc ultima operă engleză. Edward Haldstrom, – nume sub care englezii mă cunosc și mă ridică în slăvi, – va repurta și de rîndul acesta un succes senzațional.

Cu toate aceste, sunt alții care mă întrec în putere stilistică și în pătrundere, în arhitectura unei scrieri – știu eu? poate și în simțire…

De ce, dar, majoritatea cititorilor și criticilor mă pune mai presus de ceilalți scriitori?

Ei! – De ce? De ce aceasta?

Londra, 1914, iulie în 8. – Reiau în mîini și astăzi mizerabilul carnet. Sunt mai nemulțumit ca oricînd dîndu-mi seama că ce credeam atunci că e adevărul, nu-l mai cred astăzi. Oare mintea să înșele neîncetat sau, ce ar fi mai trist, să nu fie, în sine, nici un adevăr statornic? Adevăr ieri, minciună mîine?

Londra, l9l4, iulie în l8. – Opera despre care am vorbit a apărut în sfîrșit. Prin librării se bat pe ea. Ziarele spun despre mine că sunt cel mai original dintre toți autorii pe care i-au avut englezii. (Nimini nu-mi știe origina străină). Criticii se îndoiesc chiar că voi putea vreodată să fiu întrecut în originalitate.

Simțirea mea, zic ei, n-a avut-o nimeni.

A!… simțirea…

Londra, 1914, august în 13. – în adevăr, sunt urmărit de fraza aceasta: „că simțirea mea n-a avut-o nimini”.

Eu cred că, critica trebuia s-o rectifice astfel: „simțirea lui Haldstrom n-a avut-o nici un autor englez”.

Și de fapt așa e… Nu pentru că eu simt mai puternic decît alți confrați de-ai mei… Simt însă într-un fel care e al meu prin naștere și care nu poate să fie pentru ei decît altul. E și firesc. Eu sunt român, și ei, englezi.

Londra, 1914, 20 august. – Această deosebire de suflet e poate și cauza marei mele izbînzi printre dînșii…

Dumnezeule! Cugetarea e nimic, e o alcătuire de vorbe meșteșugit așezate pentru a face, după placul tău, alb din negru și negru din alb. Tot ce e cugetare, e sofism, întortochiere.

Dumnezeule! Mi se pare că sunt pe calea adevărului, și că el nu e decît în simțire.

Londra, 1914, 23 august. – Citii azi prin ziare că România și-a mobilizat în parte armata și cu toate că în București n-aș fi ajuns altceva decît un biet reporter de gazetă, – sau mai rău încă – un biet copist – și cu toate că am plecat din țară de treizeci și patru de ani și că am aflat aici și glorie și avere – vai! acum abia îmi dau seama că între sufletele de aici m-am aflat totdauna străin…

Londra, 1914, 28 august. Hotărît: tot ce am însemnat în acest carnet înainte de plecarea mea în Englitera n-a fost și nu e adevărul.

Adevărul trebuia să-l caut în simțire, iar nicidecum în cugetare. Dar, pe atunci, eram un copil. Mi-au trebuit 34 de ani de înstrăinare ca să simt cît de român am rămas.

Judecata m-a rătăcit; simțirea mă răscumpără și mă readuce pe calea sfîntă spre care mă în- dreptează inima.

Hotărît: cînd un popor poartă război cu altul, el nu luptă să-și mîntuiască legile și pe conducătorii lui… Își apără sufletul.

Muriți, muriți români, pentru ca să trăiască țara voastră.

Mîine plec.

Vin să mor cu voi.

Paginile din carnet se sfîrșesc aci.