Carmen saeculare

Sari la navigare Sari la căutare
Carmen saeculare
de Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel


POEM ISTORIC
PERSOANELE

DANUBIU

DOINA

(La ridicarea cortinei se văd ruinele unui templu roman. DOINA, într-o atitudine meditativă, stă răzemată de o coloană trunchiată. DANUBIU doarme la picioarele ei.)

DOINA
Un veac și jumătate n-a mai căzut mistria
Cea harnică din mîna dibaciului zidar,
Căci pacea după sine aduce bogăția.
Puterile naturii, reîmblînzite iar,
Torceau acum senine la firul nevăzut
Ce se părea o clipă din mîni că l-au pierdut
Și se-ntreceau în daruri ca niște ursitoare
Plecate peste-un leagăn, căci nou era poporul
Cum e-un copil ce doarme cu fața zîmbitoare…
Urzeau fără să știe ce-ascunde viitorul:
Se prefăcea granitul din munți în colonade,
În statui, în frontoane; pădurile, și ele,
Își dăruiau copacii ca să se-nalțe schele,
Și unde-au fost colibe de seminții nomade
Prin spornica voință a noilor stăpîni
Au înflorit orașe cu falnice palate,
Cu apeducte-n care izvoarele captate
Veneau gălăgioase să cînte prin fîntîni.
Treceau triumfătoare acvilele romane
Și se schimba în urmă ca printr-un farmec locul.
Parc-aduceau cu ele viața și norocul;
Se potolise toate pornirile dușmane,
Tăcuse vrajba dintre învins și-nvingător,
Îi înfrățise grija aceluiași ogor
Pe care îl lucrase de-un veac și jumătate.
Prindeau în glia nouă semințele-aruncate
Și da-nsutit, căci virgin era p-atunci pămîntul.
Jucau talazuri blonde la infinit, cînd vîntul
Se rătăcea prin spice, purtînd din lan în lan,
Ca umbra unui nour de aur diafan,
Polenul fin, în care dorm germenii vieții…
Pe căi largi, pietruite, din faptul dimineții
Vuiau șiraguri albe de care ferecate,
Ducînd spre municipii comorile-adunate…
Odată cu lumina creștea cuceritoare
Viața pretutindeni prin foruri și arene:
Ici simulînd o luptă, cu scuturile-n soare
Luptau gladiatorii; dincoace augurii
Cătau în măruntaie misterele naturii;
Bronzată cîte-o sclavă arar trecea alene
Ținînd ca o statuie pe umăr o amforă,
Suna ușor pe lespezi sandala ei sonoră:
O urmăreau cu ochii zîmbind centurionii,
Și-opreau în aer brațul văzînd-o discobolii…
Pășeau în alb gătite spre-altarele Junonii
Purtînd ghirlănzi de roze sfioasele vergine;
Se grămădea mulțimea în for să vadă solii
Veniți s-aduc-o veste din cine știi ce țară;
Un scrib, la o răscruce, pe tablele de ceară
Scria cîte-o scrisoare cu litere latine,
Și peste toate-un freamăt, o larmă, o năvală,
O ceartă de ciocane căzînd pe nicovală
Și miile de zvonuri, de glasuri zgomotoase,
Ce-alcătuiesc tumultul vieții laborioase,
Creșteau, scădeau, ca-n urmă să reînceapă iar,
Ca murmurul ce-l face un uriaș bondar…
Așa pe zi ce merge creștea mereu belșugul,
Căci viața înflorește pe unde trece plugul;
Puteau colonii-n tihnă, pășind după cormană,
S-arunce fără grijă pe brazde sfînta mană,
Știind c-al lor e rodul, că Valul lui Traian
Le-mbrățișează țara ca un imens colan…

(Scena se-ntunecă. S-aude un zgomot surd ca o furtună ce se apropie. DANUBIU tresare din somn și se ridică.)

DANUBIU
Ce vuiet mă deșteaptă din somnul secular?
Cine-ndrăznește oare să-mi tulbure hodina?
DOINA
Bătrînule Danubiu, sînt hoardele barbare!
N-auzi tu uruitul celor din urmă care?
Învăluite-n nouri de praf vin și dispar…
Ca o perdea se lasă și-acopere lumina
Și cînd se limpezește întunecata zare,
Ca după un cutremur altare și palate,
Orașe-ntregi, cu zgomot, din temelii surpate,
Se schimbă în ruine…
DANUBIU
Dar tu ce cauți oare pe plaiurile mele?
De unde-mi pare mie că te cunosc pe tine?
Cine ești tu? Răspunde!
Ce farmec se ascunde
În glasul tău, de-mi pare c-aud a mele unde
Șoptindu-și între ele?
Și totuși cum se face că graiul tău ales
Se-ntunecă pe-alocuri de-mi pare nențeles
Și-n vorbele aceste, ce picur-așa clare,
Cad sunete barbare
Ici-colo-n vălmășag
Ca pietrele de rînd
Uitate-ntr-un șirag
Printre mărgăritare?
DOINA
Cum nu-s a tale valuri întotdeauna line,
Cum tu de pretutindeni desprinzi și duci cu ele,
Rostogolind tot cerul cu miile de stele;
Cum porți nisip și aur în albia ta largă,
Precum lumini și umbre se fugăresc și-aleargă
Pe-oglinda ta — și-adesea, cînd vii cu ape pline,
Cum glasul tău se-ncarcă de sunete străine,
De parcă este altul — așa-i și graiul meu!
DANUBIU
Dar cine ești? Răspunde!
De unde te știu eu?
Din care vremi uitată?
Și spune-mi cum te cheamă!
Vin lîngă mine-aproape,
Să te privesc…
Ridică-ți a genelor maramă,
Să-ți văd o clipă ochii sub plînsele pleoape,
Căci tot se uită-n lume, dar ochii, niciodată!
DOINA
O, dacă-n ochii limpezi poți să citești viața,
Ai mei de plîns sînt tulburi… — Nu căuta-ntr-ai mei,
Căci viața de-altădată nu mai străluce-n ei!
Și n-ai să vezi prin ceața atîtor mari dureri,
Precum pe-un geam cînd plouă se împînzește ceața.
De nu mai vezi nimica în tristele-ncăperi…
DANUBIU
E drept că parcă-s stinse splendorile luminii
În ochii tăi, și totuși înfățișarea ta
Păstrează încă-n linii
Și-n portul tău ceva
Ca niște urme șterse de veche măreție!…
Cine ești tu, de sameni cu fetele acele
Ce-și împleteau cosița acuma ani o mie,
Făcîndu-și o oglindă din valurile mele?…
DOINA
De-mi recunoști și ochii, și chipul meu, și graiul,
De mai cunoști o urmă în portul meu din straiul
Purtat odinioară de mîndrele fecioare,
Deși îți par schimbată și nu-mi mai știi de nume,
Tu știi că și-n natură același colț de lume
Nu pare tot același cînd e văzut pe soare
Sau e-necat de umbră; deși același este…
În ochii noștri numai el altfel se preface,
Oricum ar fi cu alte podoabe să-l îmbrace
Fugarele-anotimpuri…
DANUBIU
O, vorbele aceste
Îmi luminează mintea… și gloria trecută
O recunosc în tine:Tu trebuie să fii Doina!
DOINA
Sînt Doina, da, sînt Doina, din lacrime născută!
DANUBIU
Ce greu somn am dormit!
Pătrund acuma taina
Blestemului de veacuri de care-am fost lovit!
Ești Doina tu, ești zîna pe care o aștept…
Cînd am văzut că, roasă adînc din temelie,
A vastului imperiu măreață clădărie
Începe să se darme, că negre hoarde grele
Vin clocotind mai multe ca valurile mele,
Și una după alta grăbite se alungă,
Talaz peste talaz,
Ca să deschid-o strungă
În brîul cel de piatră ce sta ca un zăgaz,
Menit ca să despartă
O mare de-ntuneric de alta de lumină,
Cînd am văzut că truda de veacuri e deșartă,
Că mîna cea divină
Ce-a pus întîia piatră, a pus-o în zadar,
Că înapoi se-ntoarce greoiul minutar
Ce-nscrie nencetat
Tot pasul înainte făcut în univers,
Că o putere oarbă mai mare e în mers —
Atuncea mai adîncă eu matca mi-am săpat,
M-am îngropat atuncea în giulgiul meu de ape,
Mi-am aruncat cununa de trestii de pe frunte,
Mi-am pus sub cap tridentul, sub pletele cărunte,
Și mi-am închis cu groază truditele pleoape
Să nu mai văd nimica…
DOINA
Da, greu somn ai dormit!
În van pe-a tale maluri am stat ades plîngînd,
Căci nu-mi simțeai tu plînsul în ape picurînd…
DANUBIU
Cu lacrămile tale, vezi tu, mi-am limpezit
Noianul ăsta tulbur de ape care-l port…
DOINA
În valurile tale ades m-am oglindit,
Eu mă vedeam în apă, căci chipul mi-l prindeai
Cînd mă plecam pe tine, dar tu nu mă vedeai,
Cum prinde, dar nu vede, sticlosul ochi de mort.
DANUBIU
O, te vedeam prea bine
Cînd te-oglindeai în mine
Și-ți auzeam adesea îndureratul glas,
Dar nu sunase încă al mîntuirii ceas!…
DOINA
Cum? Pentru noi mai poate să fie mîntuire?
DANUBIU
Da, ceasul nu-i departe… și-o nouă întocmire
Va-nlocui cea veche…
DOINA
Ca să se darme iar?!
Pe-un loc ferit de lume adeseaori apar,
Ca niște meșteri harnici ce-nchipuie-o cetate,
Mii de vieți mărunte, de-același gînd, purtate,
Și iată că deodată se-nalț-un furnicar…
Zoresc de pretutindeni încrucișîndu-și mersul,
Și se-ntețesc la muncă și-aleargă fiecare,
În oarba lor trufie crezînd c-au fost în stare
Într-un morman de țărnă să-nchidă universul!
Fărîma unei clipe, un ceas, o zi, un veac
Au toate-nsemnătate în cursul nesfîrșit
Al vieții-n care toate se fac și se desfac…
Va trece dară timpul ca un drumeț grăbit
Luînd ce-i pieritor,
Se va-ncărca de lacrimi, va trece bălți de sînge,
Va dărîma cu mîna din mers cununi de regi,
Va nărui în treacăt împărății întregi,
Dar într-o zi s-abate un uriaș drumeț,
Și iată că-ntr-o clipă sub pasul lui greoi
Se năruie-n risipă trufașul mușuroi
Clădit cu-atîta trudă și jertfe de vieți.
Se năruie cetatea, și cei ce au noroc
Să scape fug cu spaimă și umplu lumea toată,
Se pierd unul de altul răzneți, și niciodată
În vatra părăsită nu se mai strîng la loc…
DANUBIU
Nu, nici un stăvilar
Nu poate să despartă
Pe acei ce-n lumea asta-și leag-aceeași soartă,
Și iarăși se adună viața-mprăștiată,
Căci, vezi, un furnicar
Se risipește, însă nu moare niciodată!
Tot astfel și poporul pe care-l plîngi, crezînd
Că nu mai ești în stare la loc să-l mai aduni,
Îl vei zări-n curînd,
O, Doina mea iubită,
Pe căi nenumărate
Roind de pretutindeni din negre văgăuni,
Din peșteri, de prin codri, din văi îndepărtate,
Ca să s-așeze iarăși în vatra părăsită!…
DOINA
Grăiești cu-așa credință, ca unul care știe
Destinele vieții… O, spune-mi dar și mie,
Arată-mi ce menire mai are-n viitor,
O, spune-mi soarta-acestui greu încercat popor!
DANUBIU
Dar el, nepăsător
De tot ce se va stînge
Și ce va fi căzut,
Va merge înainte cu grabnicii lui pași,
Lăsînd ca stîlpi de strajă arar vreun uriaș,
Ca să-și însemne calea pe unde a trecut…
Aceștia vor rămîne întregi la locul lor
Și neatinși de moarte
Ei tot mai mari vor crește,
Cu cît va să pășască și timpul mai departe…
Ei au să spună cine va fi acest popor!
DOINA
O, ce n-aș da, o clipă să-i văd și eu…
DANUBIU
(ridică tridentul în aer și invocă,)
Privește!
(Scena se-ntunecă, în fund, și pe măsură ce versurile sunt
spuse, partea figurativă apare și se grupează pe scenă.)
Luați ființ-o clipă, o vremuri viitoare!
Lăsați-ne-n oglinda ursitei să privim
Dincolo de viață…
Din nepătrunsa ceață
Desfă-te, vis sublim!
Veniți, luați întrupare,
O, marilor eroi:
Veniți din cetățuia Carpaților bătrîni,
O! juzi cu barba albă și cu toiege-n mîni,
Veniți păstori acasă cu turmele de oi;
Ca slovele mărunte ce-s scrise pe-un izvod
Coboară-te la vale, împrăștiat norod,
Că-ncepe să surîdă străvechiul tău noroc…
Veniți, furnici grăbite, din nou la furnicare,
Coboară, Basaraba! și cheamă la un loc
Ostroavele răzlețe pierdute ca-ntr-o mare!
(BASARABA cu întreg alaiul coboară și se grupează, în vreme ce din partea dimpotrivă se zărește coborînd BOGDAN, cu casa lui.)
Ca un zglobiu șivoi,
împrăștiat și gureș,
Treci munții și coboară din vechiul Maramureș,
Cu casa ta întreagă, o Bogdan-Voievod!
Coboară-n zvon de bucium cu cetele de-arcași,
Cu fete, cu feciori,
Cu-ntregul tău norod,
Coboară și-napoi
Nu te uita ce lași,
Căci mult mai mîndră-i țara în care te cobori!
(Apar MIRCEA CEL MARE și ALEXANDRU CEL BUN.)
DOINA
Văd doi venind acuma de mînă ca doi frați!
Le fulgeră cununa bătută-n nestimate;
Blajin la chip e unul și plin de bunătate,
Cu barba revărsată pe piept ca o zăpadă…
Cellalt e aspru însă, cu ochii încruntați,
Care-i lucesc sub gene ca un tăiuș de spadă.
Cine-s aceștia, spune? Așa neasemănați,
Cum pot să vin-alături de mînă ca doi frați?
DANUBIU
Închină-te în fața acestor două mîini,
Că ele-s începutul frăției viitoare!
Închină-te în fața acestor doi bătrîni,
Stăpînitori puternici din munte pînă-n mare!
Mărire ție, Mircea, și ție, Alexandre!
Măreț vă stau pe frunte frumoasele cunune
Bătute-n pietre scumpe cu străluciri de foc —
Cădea-vor dintre ele cu timpul, dar odată
Se va găsi o mînă pioasă să le-adune
Ca să le-așeze iarăși unde-au lucit-, la loc!
(Scena se-ntunecă din nou.)
DOINA
Se lasă ca o pîclă acum pe ochii mei
Și, ca un nor ce-aleargă spre lună s-o cuprindă,
Sporește-un văl de sînge pe magica oglindă,
De nu mai văd nimica în strălucirea ei…
DANUBIU
Sînt fapte peste care mai bine-i să se lese
Greoiul întuneric; sînt domni ce nu cutează
Să iasă în lumină așa pătați de sînge,
Sînt ochi care nu sufăr să fie atinși de-o raza,
Sînt taine ce de-a pururi vor sta neînțelese:
Cum pot să se sfîșie doi frați pe-o moștenire?
Ce vrajă blestemată au treptele de tron,
Că pîn‘ și cei nevolnici încearcă să le suie
Trecînd peste cadavre… cine-ar putea să spuie?
Déci rămîneți în noaptea din negrele genuni,
Voi ce veți fi nevrednici ca să purtați cununi!
Și faceți loc acelui, a cărui strălucire
Va arunca o rază ce nu se va mai stînge!…
(Apare ȘTEFAN CEL MARE.)
Pășește, Ștefan-Vodă, cu mîndrul tău alai,
În zîngăniri de săbii și tropote de cai,
În trîmbițări de surle și cîntece de clerici,
Cuceritor de steaguri și ctitor de biserici!
Albaștri îți sînt ochii și părul de mătasă
Cu pletele bălaie
Îți împresoară fruntea ca blonda vîlvătaie
Ce tremură de-a pururi pe capul unui sfînt.
Tu porți pe a ta frunte cununa tinereții,
Tu ai în plete aur, și aurul cununii
Ce va veni pe urmă, va trebui să vie!
Sînt pași ce lasă urme sfințite pe pămînt,
Și nu un cerc de aur, nici un domnesc veșmînt
Sfințesc pe-un domn, ci domnul le dă lor măreție
Oricît de mulți là număr ar fi dușmanii tăi,
Oricît de tari și-oriunde ar fi să stea la pîndă,
Tu te aruncă-n luptă, fii sigur de izbîndă,
Căci te-or sluji, frățește, puterile naturii:
Te-a ajuta cînd ceața în gura unei văi,
Cînd negrul întuneric, cînd arborii pădurii.
Încrezător în tine, pășește înainte:
Ici vei lăsa pe-o vale atîtea oseminte,
Albind pămîntul parcă c-un veșnic luciu de lună.
Dincoace, o dumbravă va-nlăcrăma pămîntul
În fiecare toamnă cu pete mari de sînge…
Stingher în cer lăsa-vei tu semnul semilunii,
Făcîndu-l să pălească în fața sfintei cruci…
Iar cînd va fi din lumea aceasta să te duci,
Cînd mîndra ta cunună ți-a scăpăta pe frunte,
Ca soarele ce-apune căzînd după un munte;
Cînd o să-ți cadă sceptrul din mîna ta de fier —
Poți să-ți întorci în pace privirea către cer
Și să cobori în groapă făr‘ de păreri de rău,
Căci clopotele grele îți vor purta de grijă
Și-n sute de clopotniți cu glasul lor de schijă
Vor spune peste veacuri mereu numele tău!…
DOINA
Mărire, ție, Ștefan!
DANUBIU
Privește,-o mînă neagră s-a-ntins din nou pe soare,
Și noaptea se coboară pășind truimfătoare…
Tu însă nu te teme de negrul întuneric,
Căci sînt și nopți de-acele în care-un vis feeric,
Venit fără de veste, te cercetează-n somn…
Așa e și figura năprasnicului domn
Ce-o să alunge noaptea cu sabia-i de foc…
Răsai dar pentr-o clipă, viteaz făr’ de noroc!
(Apare MIHAI VITEAZUL.)
Tu care ai statura anticilor eroi
Și vei purta pe frunte odată trei coroane,
Căci tu vei fi în stare s-aduni iar la un loc
Trei mîndre țări pe care cumplitele nevoi
Le-au rupt din trupul falnic al Daciei Traiane!
O, sfîntă întrupare a visului Unirei,
Urmează-ți mîndru calea, nu te uita că porți
Pe chip stigmatul tragic al timpuriei morți:
Jertfește-te! căci jertfa e prețul mîntuirii!
Și dacă de pe umeri va trebui să-ți cadă
Frumosul cap, lăcașul acestei mari gîndiri,
În moartea ta urmașii un simbol au să vadă;
Căci tu n-ai să ai parte pe lume de-un mormînt:
Zălog îți va sta trupul unde-a căzut, spre-a spune
Că-i cucerit de tine pe veci acel pămînt!…
Iar capul tău ce-odată lucea peste trei țări,
Sub bolta învechită a unei mănăstiri
Pioase mîni l-or duce și pe altar l-or pune,
Să stea ca mărturie a negrei dezbinări,
Păn’ ce din nou cu trunchiul va fi să se-mpreune!…
DOINA
(acoperindu-și fața cu mîinile)
O, vis de înfrățire ce repede te-ai stîns!
DANUBIU
Destul! căci nu mai este de-acuma timp de plîns
Nu mai spera zadarnic să vie-alți uriași,
Ci înarmează-ți brațul și-ndreaptă ai tăi pași
Spre adîncimi de codri… Acolo e scăpare,
Acolo mai adie un vînt de libertate,
În mijlocul acelor eroi necunoscuți
Cari se jertfesc în umbră spre-a mîntui o lume…
Ca-n vremea năvălirii noroadelor barbare,
Adună-ți iar copiii pribegi, răzniți din sate,
Din codru rupe-o frunză și cîntă-le-al tău nume,
Fă să răsune Doina cu versul tău de foc…
La cele patru vînturi, la orișice răscruce
Necontenit tu cîntă-l, trecînd din loc în loc,
Să-l poarte pîn’ va crește cu glas de uragan!…
Și-atunci, cum se pornește un zvon nelămurit,
Mișcînd un spic și altul și-apoi întregul lan,
Cum se trezește-un freamăt încet din ram în ram
Păn‘ ce răscoală codrii — așa și al tău glas
Din om în om va trece trezind întregul neam!…
Pîn‘ ce-o să vină Tudor și cetele și-a strînge,
Eroul cel din urmă din alte vremi rămas,
Să-și pună-n cartea vremii pecetea lui de sînge!

(Apare TUDOR VLADIMIRESCU cu un grup de țărani înarmați cu coase și topoare.)

Ai îndurat destule, sărman popor iobag!
Din zdreanța de cămașă de rob tu fă-ți un steag,
Și pleacă înainte cu vîntul de răscoală
Ce-ți ia păn’ și cenușa rămasă-n vatra goală!
Din șubrede colibe, din umede chilii,
Din negrele bordeie săpate în pămînt,
Sculați-vă cu toții, ca stafii din mormînt,
Voi care ați stat atîta înmormîntați de vii!
Urcați-vă-n clopotniți și sub al crucii semn
Loviți cu bărbăție în toaca grea de lemn
Și clopotele toate din somn le deșteptați,
Căci a sosit acela pe care-l așteptați!
Du-i, Tudor, dă-le iarăși lumini ochilor orbi,
Să vadă cum din cîmpul mănos al țării noastre,
Ca niște pete negre în zările albastre,
Dispare cel din urmă hrăpăreț stol de corbi!…
DOINA
Senin! Senin! Năvală bogată de senin!
Deasupra-mi parcă cerul și-a mai lărgit privazul.
A cui e oare mîna care-a deschiz zăgazul
De curge-atît albastru?… În pietre de rubin
S-a închegat acuma tot sîngele vărsat!
O, cine-i vrăjitorul ce toate le-a schimbat?
DANUBIU
(arată pe CUZA, care apare cu grupul unioniștilor) Privește vrăjitorul!
(Către CUZA)
O, vrednic domn, trimis
De Cel atotputernic să-ncepi o vreme nouă
Și să-ntrupezi odată al înfrățirii vis,
Da, tu ești făurarul menit să împreuni,
Într-o cunună numai, cununile-amîndouă
Și fruntea ta înaltă cu ea să ți-o-ncununi!
Vei frînge multe lanțuri, dar lanțul viu, pe care
Potrivnicile vremuri l-au rupt de-atîtea ori,
De-acum nimic să-l frîngă nu va mai fi în stare,
Căci, la un semn, deodată, în țările surori
Voioși, bătrîni și tineri, și fete și feciori,
Cum rîd într-o ghirlandă alături flori cu flori,
Își vor întinde mîna, pășind peste hotare
În lanțul de unire al unei mîndre hori!
DOINA
Unire! O, vis magic visat de-atîți eroi!
Nevoie care doarme nelămurită-n noi,
Să simți întotdeauna pe cineva aproape,
Putere domnitoare peste pămînt și ape,
Mister care împinge izvoarele spre mare,
Fir nevăzut ce leagă al păsărilor stol,
Al însăși vieții noastre cel mai măreț simbol,
Unire, forță oarbă, o! tainică chemare,
Ce mîndră sînt eu astăzi că-ți pot rosti cuvîntul!..
(Îngenunche.)
Umilă-mi plec genunchii în fața voastr-acum,
Giganți pe care timpul în grabnicul lui drum
V-a pus ca stîlpi de strajă spre-a ne păzi pămîntul
Eternă închinare vi se cuvine vouă!
(Întorcîndu-ne spre DANUBIU)
Și-acum, bătrîn părinte, cu mînile-amîndouă,
De nu-i un vis acesta, dă negura-ntr-o parte,
Dă drumul iarăși vremii ca să-și urmeze zborul
Și spune-mi mai departe Ce-ascunde viitorul!
DANUBIU
(ca-ntr-un extaz) Într-o împărăție, la obîrșia mea
Pe-acolo unde-s numai un rîușor abia,
Ce-și despletește apa prin văile adînci,
Este-un castel fantastic împresurat de stînci,
într-o împărăție, la obîrșia mea…
Un cuib de vultur pare fantasticul castel
Zidit din vremi străbune, și-acolo, sus, în el,
Ferit de lumea-ntreagă trăiește-un prinț străin,
Ca niște oști stejarii în paza lui îl țin
Și-un cuib de vultur pare fantasticul castel…
Cînd soarele se-nalță încet din răsărit,
El dăinuie în zare o clipă-n loc oprit,
Arzînd ca o coroană pe negri codrii mari
Și freamătă oștirea bătrînilor stejari,
Cînd soarele se-nalță încet din răsărit…
Uimit privește prințul din vechiul lui castel
Și-adesea i se pare c-ajung pînă la el
Din loc în loc purtate războinice chemări —
Lung clocotesc bătrînii stejari în depărtări
Și-uimit ascultă prințul din vechiul său castel…
Atunci a mele unde iau graiul de baladă,
Zglobii peste pripoare săltînd cînd stau să cadă,
Și-i povestesc în taină de-o țară fermecată
În care-adus de mine va stăpîni odată,
Și-atunci a mele unde iau graiul de baladă…
Îi povestesc întruna de țara fermecată,
Iau glasul de sirenă, și-atunci ca niciodată
Castelul vechi îi pare că este trist și gol —
Dar într-o dimineață la poartă-i bate-un sol
Ce vine ca să-l cheme în țara fermecată…
E greu să-ți lași în urmă castelul părintesc
Și-atîtea lucruri scumpe cari toate-ți amintesc
Viața ce-ai trăit-o — la fiecare pas…
Sînt lacrimi în cuvîntul acesta „bun-rămas“ —
Dar el își lasă-n urmă castelul părintesc…
Arzînd ca o coroană pe negri codrii mari,
El vede mîndrul soare, iar falnicii stejari
I-aduc de pretutindeni războinice chemări,
Și merge cătră soare, pe care-l vede-n zări
Arzînd ca o coroană pe negri codrii mari:
Acesta-i cel ce ține în mînă viitorul!
Acestuia să-i iasă în drum cu flori poporul,
Acesta îl va duce pe căi de biruință!
Acestuia se cade ca să-i purtați credință,
Căci el e cel ce ține în mînă viitorul!