Care fată-și lasă satul

 

Care fată-și lasă satul
Bat-o jelea și bănatul.
Nu o bată tare rău,
Că mi l-am lăsat și eu;
Nu o bată tare-tare,
Că și eu mi l-am lăsa-re.
Am cătat altu mai bun,
Face-l-ar Dumnedzău scrum.
Și din scum să-l facă pară,
Să să ducă fum în țiară,
Să vadă că n-am tigneală.

– Hei, tu, mămulica mea,
Halubele din fetie
Le scoate între hotară
Și le fă focuț și pară.
Cine mi-a vede fumul
Ști-u-a cui i-i năcazul;
Cine mi-a vede para,
Ști-u-a cum mi-e tigneala.

Frunză verde de șălată
Mândră-i horea legănată
La fata cea scuturată.
Mândru-i doru legănat
La feciorul supărat
Care-i tare-nstrăinat.

• culegător: Ion Bârlea,
  
• de la Mărie Tășcan, fată de 20 de ani, Nănești,
  
• în Literatura populară…, 1968, II, p. 28, t. 36 (fragment);
  
• halubă - veșmânt, haină.