Capul avarilor

Jump to navigation Jump to search
Capul avarilor
de Dimitrie Bolintineanu


Prin văile Carpaților
Misterici, neguroase,
Trecea capul cazacilor
Cu garde numeroase.

Zărește lîngă-o peșteră
Dărămături romane,
Un templu de-albă marmură
Al junei daciane.

Iar luna, suflet umbrelor,
Pe-o neagră stîncă-apare
Și varsă foc pe fețele
Columnilor bizare.

În vestibulul templului
Se văd mai multe stane,
Cu chipul guvernorilor
Ai Daciei Traiane.

Dar turma călătorilor
Văzîndu-le, hulește,
Și capul lor, cu furie,
Descăleca, vorbește :

— "Cît mi-or lovi vederile
Aceste chipuri mute,
Nu pot să-mpac eu inima-mi
Cu visele-mi plăcute !"

El zice, trage paloșul
Spre chipuri, apoi trece,
Lovește-o stană repede
Pe sînul ei cel rece.

Atunci în aer stelele
Cu nori apoși se-ngînă,
Iar stana-nalță repede
Pe dînsul recea-i mînă.

Se mișcă toate stanele,
Pășesc spăimîntătoare,
Și-n noapte, calcă, sfarămă,
Barbarii sub picioare.

(1858)