Capcînii

Jump to navigation Jump to search
Capcînii
de Ion Pop-Reteganul
Din Aiuriți, animale și pămînt, ed. „Astra”, Sibiu, nr. 220/1935, p. 18-21.


Au fost niște uriași cu trup ca oamenii și cu cap de cîne. Ei mîncau oameni. Pe care om îl puteau prinde, îl îngrășau cu sîmbure de nucă și cu vin roșu, apoi aprindeau focul în coptorul cel cocător, ardeau bine cuptorul, ștergeau vatra lui de cenușe și aruncau omul în cuptor și puneau o lespede mare de piatră în gura cuptorului, ca să nu mai poată ieși pînă s-a frige bine. Atunci îl scoteau și-l mîncau.

Oamenii, de groaza lor, se ascundeau prin păduri, prin peșteri și prin crepăturile pămîntului, dar și capcînii erau mișei, că dacă nu dau de oameni îi strigau pe nume: Tu, Anuță, Măriuță, Ioane, Pavele... haidați, că s-au dus capcînii! Și oamenii, crezînd că îi strigă alți oameni, ieșeau de unde erau ascunși, iar capcînii îi prindeau și pe cei grași îi frigeau și îi mîncau numaidecît, iar pe cei hitiuani îi îngrășau cu vin roșu și cu sîmbure de nucă, apoi îi frigeau și-i mîncau.

Acum oamenii atîta erau de îngroziți de nu mai ieșeau din ascunzători, nici cînd îi strigau alți oameni de ai lor. Dar și capcînii erau îngrijați, că răbdau de foame.

Atunci au adus capcînii la noi, în țară, fel de fel de păsări, de le zic libuț și le sloboziră să zboare. Acele păsări zboară pe sus și unde zăresc pe vreun om fac ocol în aer, deasupra lui, țipînd: libuț, libuț! dînd de veste capcînilor unde sînt oamenii, apoi aceia veneau, îi scoteau din ascunzători și-i duceau la ei acasă și, atîta mai vedeau soarele.

Odată au prins capcînii pe trei fete tinere și frumoase care au fost ieșit din ascunzătoare și-și căutau smeură, să-și potolească foamea. Și cum le-au prins, le-au dat în samă la o strigoaie bătrînă ce le grijea de casă, pasă-mi-te, le era mamă, ori mătușe, ori știe han-tătar ce, și-i ziseră așa: Noi avem grabă mare de mers acasă, tu vezi pînă venim frige una din acestea, să avem ce mînca.

Cu vorbele acestea se duseră capcînii, iar baba aprinse focul în cuptor și cînd era ars-gata, trase jarul cu cociorva și dă să bage pe o fată în cuptor. Dar ea nu știa mult din limba oamenilor, numai de știa zice:

— Ciuci, fată, pe lopată! Fata se făcu că nu pricepe. Atunci baba mai zise odată:

— Ciuci, fată, pe lopată! Iar fata răspunse:

— Ciuci, babă, de-mi arată! Și baba se așeză pe lopată, să vază fata cum e de șezut, dar atunci fetele tustrele apucară coada lopății și huzdup! cu baba-n cuptor și puseră piatra la gura cuptorului. Apoi, raita, copile, fugeau mîncînd pămîntul.

Într-un tîrziu veniră ei căpcăunii acasă și strigară la bătrînă:

— Noa, dar gata-i mîncarea? Hei, dar aceea n-avea de unde răspunde că era arsă în cuptor. O căutară ei în dreapta, ba în stînga, ba în pod, ba în cămară, ba în pivniță, ba în grădină, că-i dusă după apă, deci o așteptară să vină. Pînă să le vină baba își aduseră aminte că în cuptor au ceva, deci luară piatra din gura cuptorului să vadă friptă-i fata. Cînd colo, dau cu ochii de babă, toată arsă. Încremeniră odată! Apoi, după ce-și veniră în ori, își ziseră că numai fetele acelea au făcut acel lucru, deci dau a le căuta. Dar nu-s și pace!

Atunci prind a alerga ca nebunii să le ajungă, dar ele au fost ajuns acasă și nu se mai temeau de ei. Capcînii atîta au fugit să le ajungă pînă au căzut jos și toți au crepat, de nu le-a rămas numai numele. Ba de la ei au rămas și pasările lor, libuții, și primăvara, cînd ară oamenii, dau ocol în aer pe deasupra lor zbierînd: libuț, libuț, libuț.